„Nu v-am promis o cale ușoară spre putere prin grădină de trandafiri.
V-am promis durere, dar și că nu ne vom preda.
V-am promis onoare, demnitate, curaj și luptă.”
Özgür Özel
De ce se încăpățânează unii turci să nu fie de acord cu președintele lor? De ce nu-l acceptă toți? E o întrebare sinceră, aproape candidă. Recep Tayyip Erdoğan a ajuns, de mult, un mare lider, unul global, planetar, unul care nu mai are timp să se încurce în politicienii mărunți de acasă, în intelectualii care au mai rămas liberi sau în jurnaliștii care nu-și mai permit luxul de a fi incomozi. A ajuns la nivelul în care discută cu Trump, cu Putin sau Xi. Mai face piruete în Orientul Mijlociu printre regi și prinți. Din când în când, îl mai caută și Ursula pentru a se convinge că Turcia rămâne un pion de stabilitate în privința U.E. iar președintele turc își aduce aminte că nu a renunțat să se integreze.
În timp ce aparatul de marketing afișează doar partea luminoasă și grandioasă a Turciei, așa-zișii specialiști preiau comod, prin birouri călduțe, comunicatele propagandei oficiale. Dar să fim realiști: cum să nu fii un mare lider când îți anihilezi competitorii? Când îți arestezi oponenții? Când câmpul politic rămâne liber, victoria devine o simplă inevitabilitate biologică.
Și uite-așa, timpul trece, iar Erdoğan adună ani.
Inflație, coșul zilnic, speranță de viață, Constituție, kurzi, educație, economie, cultură, progres sunt doar termeni abstracți care arată că Turcia, fără teroare, nu ar mai avea timp să se împiedice în detalii. Mai toți politicienii de la Ankara înțeleg acest lucru. Unii aleg să accepte realitatea. Ceilalți aleg să nu. Unii rămân în libertate. Ceilalți aleg, cu teamă și cu o speranță fragilă să devină parte dintr-o rezistență istorică. Politica lui Erdoğan nu lucrează cu nuanțe. Totul este simplu, clar și cu exact două alternative.
Chiar dacă a pierdut alegerile locale acum doi ani, Erdoğan le-a câștigat deja. Nu la urne, acolo, într-adevăr, a pierdut. Ci după urne, în culise, acolo unde contează cu adevărat. Cum să accepți ca după ce conduci Turcia 25 de ani, partidul lui Atatürk să redevină primul partid al țării. Un partid social democrat, cel mai longeviv partid al țării a revenit după 47 de ani, pe primul loc. Chiar să nu existe recunoștință din partea cetățenilor? Ca atare, se corectează situația într-o strategie demnă de modelul democratic turcesc.
Dacă îi numărăm pe primarii de la CHP și pe cei kurzi, aproximativ 35 se află în prezent în închisoare sau sub control judiciar. Orașe întregi, mari, medii, mici au primit administratori numiți de stat, faimoșii kayyım,[1] care să conducă destinele comunităților până la expirarea mandatelor câștigate democratic. Alți primari, puși în fața alternativei, au ales o cale mai simplă și mai sigură: au trecut direct la AKP.
Bilanțul acestei „gospodăriri” politice este limpede: circa 34 de primari de la Yeniden Refah, 17 de la CHP, 16 independenți, 8 de la İYİ Parti și vreo 7 de la partide mai mici. În total, aproximativ 80 de primării au fost schimbate prin mijloace care nu au absolut nimic de-a face cu votul cetățenilor. În urma alegerilor din 2024, AKP controla 541 de primării. La doi ani distanță, numărul a depășit 620. Să mai îndrăznească cineva să spună că Erdoğan nu este un bun gospodar.
Universitatea — un lux inutil
Pentru ca mediul universitar să nu aibă prea mult timp să cugete sau să dezvolte idei periculoase, pe 21 mai 2026 a apărut o decizie prezidențială, scurtă și eficientă ca o ghilotină:
Numărul deciziei: 11384.
S-a decis, în conformitate cu articolul suplimentar 11 al Legii Învățământului Superior nr. 2547, retragerea autorizației de funcționare a Universității Istanbul Bilgi, pentru care a fost numit un administrator la fundația fondatoare.
Recep Tayyip Erdoğan, Președintele Republicii Turcia.
Scurt. Clar. Fără drept de apel.
Pentru cei care nu cunosc mecanismele sistemului turcesc: rectorii universităților sunt numiți direct de președintele republicii. Profesorii nu au luxul democratic de a-și alege singuri conducerea. E un detaliu mic, aparent tehnic, dar extrem de relevant pentru înțelegerea a ceea ce mai numim, pur și simplu prin convenție și nostalgie, „autonomie universitară”.
Între lovitură juridică și lovitură de stat
Tot aseară, o instanță a decis să anuleze cel de-al 38-lea Congres ordinar al CHP din 4–5 noiembrie 2023. Exact congresul prin care Özgür Özel devenise președinte al partidului. Rezultatul alegerilor: Özgür Özel: 812 voturi (59,44%) Kemal Kılıçdaroğlu: 536 voturi (39,24%)
Motivul invocat de magistrați? Mutlak butlan: nulitate absolută, invaliditate totală. Instanța a considerat subit că au existat nereguli grave: cumpărare de voturi, influențarea delegaților și alte practici obscure. Ele sunt rostogolite în presa turcă de cel puțin un an. De atunci și până azi nu ne întrebam dacă ci când!
În consecință, Özgür Özel și întreaga conducere actuală, biroul executiv, consiliul de partid, comisia de disciplină, au fost înlăturați temporar. În locul lor, bătrânelul Kemal Kılıçdaroğlu a fost reinstalat ca președinte interimar, împreună cu echipa sa de dinainte de noiembrie 2023.
Pentru a păstra, în ochii naivilor de serviciu, impresia că procesul este totuși unul democratic, decizia a fost declarată provizorie. Se poate face apel la Curtea de Casație. Cu toate acestea, ea produce efecte imediate. Pentru mai multe detalii: https://ionutcojocaru.ro/2026/02/12/justitia-lui-erdogan-manual-de-eliminare-a-adversarilor/
Iar momentul ales pentru această execuție juridică nu este deloc întâmplător. Pe 27 mai vine Kurban Bayramul, una dintre cele mai importante sărbători islamice. Prin mărinimia sa binecunoscută, Erdoğan a acordat deja bugetarilor nouă zile libere consecutive. Turcul de rând are acum de ales: protestează în gol pe străzi sau pleacă în concediu, la părinți, la mare. Strada e liberă. Nimeni nu e acasă. Democrația poate să mai aștepte puțin.
Democrația electorală a fost transformată în democrație instituțională!
Pentru mai multe detalii și o analiză în profunzime a mecanismelor puterii de la Ankara: Recep Tayyip Erdoğan. Omul Politic, Editura Creator, 2026: https://www.libris.ro/carte/recep-tayyip-erdogan-omul-politic-ionut-cojocaru/45941889?srsltid=AfmBOoqeUqLbqq07Kfa82DuJdPckG0kQ3Fo6rrJ7C8DFvh3KtqVmi03U
[1] Kayyım este administratorul (trustee-ul) numit direct de guvernul central turc care preia conducerea unei primării atunci când primarul ales este înlăturat din funcție.