Erdoğan nu este doar președintele Turciei. Este omul momentului. Iar când momentul vine, știe să-l fructifice. Faptul că și-a aranjat susținerea lui Donald Trump îi oferă timp pentru a construi baza ultimelor sale strategii. Când Trump va pleca de la putere, Turcia lui Erdoğan va deveni realitatea sa mult visată. Într-un an cu Trump la Casa Albă a rezolvat opoziția din țară și kurzii de la graniță! Cum s-ar zice pe la noi, pas cu pas!
Într-un sfert de secol de când conduce ”democratic” a reușit să-și elimine toți oponenții. Iar cei care se încăpățânează să mai spere se pare că îi așteaptă închisorile supra aglomerate. Ca într-o piesă a absurdului, motivația lui Erdoğan fost mai puternică iar oponenții nu au înțeles rolul său fundamental în ceea ce privește calea de urmat a Turciei. El nu conduce Turcia ci își consolidează puterea. Destinele turcilor au fost prinse între iluzia aproprierii de Europa și lupta ”cu toți” pentru a demonstra că Turcia este o mare putere. Turcia a intrat de mult pe un drum total diferit față de tot ceea ce reprezintă valori democratice și stat de drept. Ieri, președintele Erdoğan a decis să mai facă un pas în ceea ce pare că duce la strategia sa de a-și lăsa fiul, Bilal ca urmaș la conducerea țării.
Tot ieri, Recep Tayyip Erdoğan a avut o zi plină iar ca atenția să capteze și mai mult, după ceva amânări l-a invitat pe premierul grec la Ankara. În acest context clasic, a efectuat și două mutări în propriul său cabinet. Președintele turc este cel care conduce și guvernul și partidul. A hotărât să-i schimbe pe miniștrii de interne și justiție. Chiar dacă s-a făcut mult zgomot în Parlament, chiar și lupte fizice, dorința șefului suprem s-a împlinit. Cine ar îndrăzni să se mai opună?
Erdoğan a înțeles pe parcurs că dacă trebuie să rămână la putere are nevoie de mai multe instituții ale statului care să lucreze pentru el. Nu doar serviciile dar în special instituțiile de forță. Dar acestea nu se pot completa în scopul trasat dacă nu sunt completate de sistemul juridic. Așa că, în referendumurile organizate, funcție de context, a adoptat măsuri. În referendumul din 2017, după așa denumita lovitură de stat după cum reiese din dosarul Jeffrey Epstein, că știa și a așteptat momentul pentru a se folosi de ea, a inclus si modificări cu privire la HSK (Consiliului de Judecători și Procurori) unde de la 22 de membrii i-a redus numărul la 13. Tot el, printr-un referendum în 2010 a ridicat numărul la 22! O modificare pe care Erdoğan a introdus-o este că ministrul justiției devine parte din HSK și este unul din membrii cu greutate. In practică, este omul de încredere al președintelui. Nu că ceilalți nu ar fi. Dintre cei 13, 4 sunt numiți direct de președinte, 7 sunt numiți de Parlament, de partidul majoritar AKP al cărui președinte este iar ceilalți doi sunt ministrul Justiției și secretarul general adjunct al Ministerului Justiției, numiți de Erdoğan în fapt. Ca atare, HSK este o instituție care funcționează pentru președinte în primul rând.
Poate se inspiră și Nicușor Dan de la Erdoğan?
Cine este noul ministru al Justiției din Turcia, Akın Gürlek?
S-a remarcat ca unealtă a președintelui în câteva cazuri importante pe care le subliniem.
Condamnarea lui Selahattin Demirtaș, fost președinte al partidului HDP și unul dintre politicienii redutabili ai vremii, a fost arestat la începutul anului 2016 doar pentru că era un politician incomod pentru partidul de guvernământ. Este și azi în închisoare. Dosarul a fost instrumentat de aparatul judiciar ca parte a unei strategii mai largi de neutralizare a opoziției politice. Rolul jucat de Akın Gürlek în acest dosar îl plasează în poziția de executor judiciar al voinței politice a președintelui, într-un context în care procesele penale au devenit un instrument de guvernare. Dosarul Demirtaș ilustrează perfect transformarea justiției într-un braț al puterii prezidențiale: condamnarea liderului opoziției kurde nu a fost doar un act juridic, ci o decizie politică mascată, implementată prin intermediul procurorilor și judecătorilor loiali lui Erdoğan printre care se înscrie și Akın Gürlek. Multele hotărâri CEDO au cerut eliberarea lui Demirtaș dar s-au izbit de refuzul autorităților turce de a le aplica.
Dosarul Hrant Dink, jurnalist armean asasinat în 2007 la Istanbul, a devenit un test major pentru capacitatea justiției turce de a investiga responsabilitățile instituționale din spatele unei crime cu miză politică și simbolică. Modul în care a fost gestionat acest dosar arată cum Akın Gürlek a funcționat ca agent de protecție judiciară a statului, nu ca magistrat orientat spre adevăr și responsabilitate. În această logică, justiția nu mai căuta adevărul, ci închide controlat dosare sensibile pentru putere, în acord cu prioritățile politice ale președintelui. Era vremea când președintele turc se urcase pe valul de populism și scotea în evidență ”bunătatea statului turc” față de vecinii săi răi care doresc răul turcilor! În cazul Hrant Dink, justiția a fost folosită nu pentru a scoate la lumină rețelele din spatele crimei, ci pentru a le acoperi. Deciziile pronunțate sub coordonarea lui Akın Gürlek au servit mai degrabă la protejarea aparatului de stat decât la aflarea adevărului, confirmând rolul său de instrument judiciar al regimului Erdoğan într-un dosar extrem de sensibil politic și simbolic. Și aici au existat critici CEDO privind ancheta incompletă și responsabilitatea autorităților turce.
Cazul Canan Kaftancıoğlu, lidera CHP din Istanbul, eliminată din jocul politic printr-o interdicție judiciară, ilustrează transformarea justiției într-un mecanism de decapitare a opoziției politice în momente-cheie electorale. În paralel, pedepsirea semnatarilor „Apelului pentru pace” (Barış Bildirisi) din mediul academic arată cum aparatul judiciar este mobilizat pentru a intimida și disciplina elitele intelectuale critice față de regim. În ianuarie 2016, peste 1.100 de academici din Turcia (ulterior numărul a depășit 2.000, incluzând semnatari internaționali) au semnat o petiție intitulată: „Nu vom fi parte la această crimă” (Bu suça ortak olmayacağız).
Documentul critica operațiunile militare ale statului turc în sud-estul țării, în zonele kurde (Cizre, Sur, Nusaybin etc.), acuzând încălcări grave ale drepturilor omului și cerând: încetarea violențelor, reluarea procesului de pace cu PKK și accesul observatorilor independenți în zonele afectate. Erdoğan a reacționat extrem de dur, calificând semnatarii drept: „așa-ziși intelectuali” „trădători” sau „susținători ai terorismului”. Consecințele au fost rapide și coordonate politic: deschiderea de dosare penale pentru „propagandă teroristă”, Concedieri, suspendări, presiuni administrative în universități, Interdicții de călătorie, rețineri, arestări, intimidare clară în mediul academic. Ulterior, mulți semnatari au fost condamnați penal sau forțați să părăsească Turcia. Chiar și un cadru didactic român. (https://ionutcojocaru.ro/2016/02/02/andrei-stavila-victima-a-protestului-academicienilor-turci/) La sfârșitul anului trecut, noua speranță a Turciei, Bilal Erdoğan declara:
”La momentul actual, vechea clasă de intelectuali a fost eliminată, dar încă nu a apărut o nouă clasă de intelectuali respectată de societate, în care cuvântul să fie de încredere și care să fie totodată locală și națională.”
În ambele cazuri, rolul lui Akın Gürlek indică o justiție care nu mai funcționează ca putere independentă, ci ca instrument de inginerie politică în slujba președintelui Erdoğan, menită să curețe spațiul public de actori incomozi.
Noul ministru al justiției a jucat un rol important în decapitarea intelectualității turce. Cazurile intentate împotriva semnatarilor „Apelului pentru pace” au devenit un exemplu de învinovățire a discursului critic. Ajutat și de ”jurnaliștii de casă”.
Cum a procedat?
- Instanțele au tratat un text non-violent, de tip manifest civic, ca pe o formă de „propagandă teroristă”.
- Justiția a fost folosită ca mecanism de disciplinare politică a mediului universitar, transmițând un mesaj de descurajare către orice formă de critică publică la adresa politicii de securitate a statului.
- În această arhitectură represivă, magistrați „de linie dură”, precum Akın Gürlek, au devenit piese-cheie în traducerea voinței politice a președintelui în decizii judiciare concrete.
Curtea Constituțională a Turciei (2019) și apoi CEDO au stabilit că: semnatarii au fost condamnați cu încălcarea libertății de exprimare iar hotărârile penale au fost nejustificate într-un stat de drept. Aceste corecții au venit după ani de represiune, cariere distruse și exil academic. Reprimarea semnatarilor „Apelului pentru pace” a arătat cum justiția turcă a fost mobilizată nu pentru a proteja libertatea de exprimare, ci pentru a o reprima, transformând un manifest civic într-o infracțiune de „propagandă teroristă”. În acest context, magistrați precum Akın Gürlek au jucat rolul de interfață judiciară a represiunii politice ordonate de la nivel prezidențial.
Revenind, eliminarea politică a lui Kaftancıoğlu printr-o interdicție judiciară și pedepsirea profesorilor universitari care au cerut pacea arată aceeași logică: justiția este folosită ca bâtă politică. Sub semnătura și coordonarea lui Akın Gürlek, instanțele au devenit un instrument prin care Erdoğan își neutralizează adversarii și reduce la tăcere vocile critice, fie ele politice, fie academice.
Când sunt arestați avocații care apără victimele statului, nu mai vorbim despre „lupta împotriva terorismului”, ci despre demontarea deliberată a statului de drept. Dosarul Kozağaçlı arată cum Akın Gürlek a contribuit la transformarea justiției într-o armă împotriva celor care încearcă să o folosească pentru a-i trage la răspundere pe cei aflați la putere, adică exact genul de „unealtă” de care Erdoğan are nevoie.
Dosarele deschise împotriva lui Ekrem İmamoğlu, culminând cu condamnarea și interdicția politică pronunțată de instanță, trebuie citite în cheia competiției electorale. Justiția devine instrumentul prin care un rival politic periculos este scos din joc nu prin vot, ci prin sentințe.
Implicarea lui Akın Gürlek în coordonarea acestui tip de „operațiuni judiciare” îl poziționează ca interfață între voința politică a președintelui și mecanismele represive ale statului.
Nu asistăm la aplicarea neutră a legii, ci la o strategie de neutralizare preventivă a unui contracandidat cu potențial prezidențial. Când principalul rival politic al lui Erdoğan ajunge să fie eliminat prin decizii judiciare, nu mai vorbim despre stat de drept, ci despre justiție electorală comandată politic. Cazul İmamoğlu arată cum Akın Gürlek joacă rolul de executor judiciar al unei strategii prezidențiale de epurare a competiției politice: cine câștigă la urne e „corectat” în instanță. Bülent Arınç, fost președinte al Parlamentului turc și apropiat al președintelui a declarat într-o emisiune tv: Dacă Ekrem İmamoğlu nu și-ar fi anunțat candidatura, nu ar fi fost arestat. Cam așa este cu justiția!
După pierderea marilor orașe (Istanbul, Ankara, Izmir, Antalya etc.), AKP nu a mai putut controla politic administrația locală prin alegeri. Soluția regimului a fost mutarea conflictului din zona electorală în cea judiciară. Operațiunile judiciare îndreptate împotriva primăriilor conduse de CHP nu pot fi citite ca simple acțiuni anticorupție, ci ca parte a unei strategii autoritare a puterii. Prin anchete, percheziții, rețineri și dosare penale selectiv orientate, administrațiile locale ale opoziției sunt puse sub presiune permanentă, iar capacitatea lor de guvernare este subminată.
În acest cadru, Akın Gürlek funcționează ca operator judiciar al unei politici prezidențiale de disciplinare a administrației locale ostile, transformând justiția într-un instrument de control politic asupra teritoriului pierdut de AKP la urne. Nimic nou. Când pierzi orașele la vot, le recâștigi cu procurorii. Operațiunile împotriva primăriilor CHP arată cum justiția a devenit mijlocul prin care Erdoğan încearcă să recupereze puterea pierdută democratic. Sub coordonarea lui Akın Gürlek, anchetele nu mai par să urmărească legalitatea, ci paralizarea politică a administrației opoziției.
Mecanismul kayyım reprezintă una dintre cele mai vizibile forme de ocolire juridică a voinței electorale în Turcia post-2016. Numirea de administratori în locul unor primari aleși transformă alegerile locale într-un act revocabil politic, sub acoperirea procedurilor judiciare.
Implicarea lui Akın Gürlek în gestionarea proceselor de tip kayyım la Istanbul arată rolul său activ în privința neutralizării politice prin instrumente juridico-administrative, cu scopul de a se face util președintelui și de a menține controlul central asupra centrelor urbane ostile. Justiția nu mai protejează votul, ci îl suspendă condiționat de acceptabilitatea politică a rezultatului.
Ca atare, am sintetizat câteva idei despre noul ministru al Justiției din Turcia. Evident, Turcia s-a transformat într-un stat care și-a asumat un sistem politic demn de Orientul Mijlociu, condus de o familie care l-a preluat și nu va pleca de bunăvoie.
Mustafa Çiftçi, noul ministru de interne este un apropiat al fiului președintelui Erdoğan cât și al familiei. Ca atare, din poziția de guvernator la Erzurum a fost numit ministru de interne. Este un personaj care atrage simpatii în zona membrilor AKP prin faptul că recită din Coran iar unii au scris că este Hafiz (persoană care a memorat întregul Coran,114 sure/capitole și îl poate recita din memorie). Calitatea sa principală este că a știut să se orienteze în viață și să-și facă prieteni din decidenții politici ai Turciei.
Pentru Erdoğan, guvernul nu mai este demult o instituție meritocratică unde demnitarii sunt aleși pe baza competențelor ci un spațiu familial unde membrii sunt aleși pe baza loialității față de el. Mulțumirile publice adresate de Ali Yerlikaya președintelui Erdoğan la predarea mandatului nu sunt doar un gest protocolar, ci o expresie a subordonării politice a ministrului față de voința prezidențială, într-un sistem în care loialitatea a devenit criteriu de carieră. În fond, conducerea statului a devenit o problemă familială!