Există momente în care un discurs public spune mai mult prin ce nu conține decât prin ce conține. Alocuțiunea susținută de Nicușor Dan la Summitul European pentru Integritatea Informației și Combaterea Dezinformării, organizat la Cotroceni pe 27 mai 2026, este unul dintre acele momente. Nu pentru că președintele ar fi mințit. Ci pentru că a vorbit despre un subiect grav cu instrumentele unui amator, iar nimeni din sala aceea nu a avut curajul să spună asta cu voce tare.
Să începem cu elefantul din cameră, pe care toată presa l-a ignorat elegant: Nicușor Dan este un președinte ajuns la Cotroceni tocmai ca exponent al unui val mediatic fără precedent în istoria recentă a României. Un val în care o mare parte a mass-media a funcționat ca aparat de amplificare, nu ca instrument de verificare. Un om care a beneficiat, mai mult decât orice alt candidat din ultimii treizeci de ani, de o campanie de imagine construită cu grijă în spațiul digital, inclusiv pe platformele despre care el însuși spune acum că sunt invadate de dezinformare.
Că tocmai acest om vine să prezideze un summit despre integritatea informației este, în cel mai bun caz, o ironie pe care România și-o permite pentru că a încetat de mult să mai roșească. În cel mai rău caz, este un semnal că toată construcția de față, summitul, inițiativa, discursul este, la rândul ei, un act de comunicare strategică, nu o politică publică.
De prea mult timp țara este în suspensie. Formarea unui guvern stabil rămâne probabil un proiect de vară, educația continua să funcționeze ca simptom al unui sistem în agonie, sănătatea publică nu ține ritmul cu problemele oamenilor, iar din multe cătune din România se vede declinul nu pe TikTok, ci prin geam. Prioritățile, deci, sunt clare!
„Summitul European pentru Integritatea Informației și Combaterea Dezinformării.” Să reținem: integritatea informației. Un matematician de formație, care și-a construit reputația pe rigoarea gândirii, ar fi trebuit „ar trebui” este, cum bine știm, o formulă dragă acestui aventurier nevinovat al politicii românești, să observe că aceasta este o sintagmă conceptual problematică.
Informația nu are integritate. Informația este, pur și simplu, informație: un conținut care poate fi adevărat sau fals, complet sau incomplet, contextualizat sau smuls din context. Integritatea, transparența, moralitatea sunt atribute ale actorilor care produc și transmit informație nu ale informației în sine. Dacă confundăm actorii cu mesajul de la bun început, nu vom rezolva nimic, vom crea doar instanțe de reglementare cu legitimitate largă și competențe vagi.
Mai mult: înainte de a combate dezinformarea, poate ar fi logic, și președintele, în calitate de om de știință!, ar trebui să știe ce înseamnă logica, să ne întrebăm ce facem cu informarea. Adică: ce se întâmplă cu televiziunile conduse de oameni cu dosare penale? Ce se întâmplă cu comunicarea instituțională a statului, care este ea însăși o sursă sistematică de confuzie, contradicție și mesaj politic deghizat în informație publică? Nicușor Dan nu a avut nicio problemă cu aceste aspecte. Le-a ocolit cu grație.
Discursul începe cu „în primul rând”, un tic de exprimare care va reveni, revelator, aproape de final, semn că logica expunerii nu a progresat deloc între inceput și concluzie. Și ce ne spune „în primul rând”? Că acum douăzeci și șase de ani, ca ONG-ist, Nicușor Dan a organizat și el o conferință, cu autobuze, cu cazări, lucruri complicate, felicitări organizatorilor.
Aceasta se numește, în teoria comunicării politice, construcție de ethos prin biografie. Funcționează când biografia e relevantă. Logistica unui eveniment civil dintr-un alt timp nu constituie o introducere la o dezbatere despre dezinformare coordonată transnațional, algoritmi de amplificare și reziliență informațională europeană. Constituie umplutură. Un discurs prezidențial serios ar fi putut începe cu o cifră, cu un caz, cu o întrebare perturbatoare. A ales să înceapă cu amintirile personale ale unui activist pensionat mental, care continuă să se identifice mai degrabă cu societatea civilă decât cu statul pe care acum îl conduce. Și nu este un detaliu stilistic. E o problemă de identitate a funcției.
Dezinformarea și marea descoperire: există o corelație
„Există o corelație între încrederea din interiorul unei societăți și prosperitatea acelei societăți.” Președintele a enunțat aceasta cu tonul și ritmul unui om care tocmai a descoperit ceva. Nu este clar dacă realizează că Francis Fukuyama a scris o carte întreagă pe această temă în 1995, se numea Trust și că de atunci literatura de specialitate a acoperit subiectul în detaliu. Dar să nu fim răi: nu toți matematicienii citesc științe sociale.
Problema mai gravă este alta: dacă dezinformarea atacă tocmai această încredere reciprocă, atunci cel mai mare producător de neîncredere instituțională în România nu este TikTok-ul. Sunt instituțiile înseși, Parlamentul, Guvernul, Justiția, Președinția, inclusiv cea actuală care, prin comportament, prin inconsistență și prin comunicare contradictorie, au erodat sistematic capitalul de încredere al societății. Nicușor Dan nu merge acolo. Dezinformarea, în viziunea sa, vine din exterior. Statul este victimă, nu complice. Aceasta este, ea însăși, o formă de dezinformare.
Președintele ne-a explicat ce este dezinformarea: „să introduci niște elemente factual false pe care, promovându-le, să le faci adevărate.” Să reținem cuvântul niște de sorginte profund academică și să observăm că aceasta este o definiție tautologică. Dezinformarea înseamnă să dezinformezi. Elementele false devin adevărate prin promovare. Deci problema este… promovarea. Adică algoritmii. Adică platformele. Adică tot ce nu ține de actul politic în sine.
Mai grav: „democrația înseamnă niște oameni care încearcă să se influențeze în mod legitim unii pe alții.” Frumos. Dar cine stabilește ce e legitim și ce nu? Această întrebare, care este întrebarea întregii dezbateri despre libertate de exprimare și dezinformare nu primește niciun răspuns. Și nu pentru că Nicușor Dan o evită strategic. Ci, mai probabil, pentru că nu și-a pus-o.
„Noi toți politicienii suntem prin talk-show-uri, ne certăm unii cu alții, și pe TikTok sunt alții.” Această propoziție a fost rostită cu tonul omului care tocmai a văzut lumina. Orice student la comunicare politică știe acest lucru de cel puțin opt ani. Că un președinte al României îl descoperă în 2026, la un summit european, ca pe o intuiție personală valoroasă, arată nu doar decalajul personal al vorbitorului, ci decalajul structural al clasei politice românești față de realitatea digitală pe care pretinde că o gestionează.
Soluția, implicit: statul să meargă pe TikTok. Fără nicio discuție despre cum faci asta fără să transformi instituțiile publice în producători de conținut propagandistic pe platforme private americane. Această tensiune care e miezul problemei nu a fost atinsă. A fost ocolită cu eleganța specifică omului care știe că există o problemă, dar nu știe ce să facă cu ea.
„Statul trebuie să comunice coerent și strategic, și dacă se poate, uman.” Dacă se poate. Adică: umanitatea este un bonus opțional. Un deziderat subordonat eficienței strategice. Dacă mai rămâne loc după ce bifăm coerent și strategic, adăugăm și uman.
Fie aceasta este un accident de exprimare ceea ce ridică întrebări serioase despre calitatea pregătirii acestui discurs și despre echipa de consilieri care l-a lăsat să iasă în această formă, fie reflectă o convingere autentică: că relația cu cetățeanul este, în esență, o operațiune de management al percepției, nu una de responsabilitate publică. Oricare variantă ar fi adevărată, e îngrijorătoare.
Singurul moment în care discursul atinge ceva solid: „trebuie să ne concentrăm pe factorul educațional în zona de educație media și digitală, pentru că este o chestiune chiar de securitate națională.”
Corect. O societate educată nu poate fi manipulată, dezinformată și prostită. Dar, și aici semnalul de alarmă devine strigăt, această afirmație vine de la un sistem politic în care profesorii sunt vitregiți de drepturile promise de ani de zile, în care educația nu mai intră în preocupările reale ale decidenților, în care generația tânără nu mai este atrasă de meseria de dascăl, și în care bugetul alocat educației rămâne, cu obstinație, sub orice angajament asumat. Dacă educația este securitate națională, atunci România trăiește de decenii sub asediu și nu din cauza TikTok-ului.
„România Imună” este un titlu frumos. Problema e că discursul cu care a fost deschis era imun tocmai la ceea ce summitul pretindea că promovează: claritate, coerență, rigoare și integritate a mesajului public.
Nicușor Dan probabil nu este un om rău. Este ceva mai banal și, tocmai de aceea, mai persistent: este un om care nu stăpânește subiectul despre care vorbește, care confundă bunele intenții cu competența, care ia drept analiză ceea ce este, de fapt, colecție de locuri comune, și care cel mai grav nu pare conștient de niciuna dintre aceste limite.
Iar asta, la un an după alegeri, dintr-un Palat Cotroceni împodobit cu un summit european, este un semnal de alarmă mai serios decât orice postare de dezinformare de pe TikTok.
Pentru că dezinformarea cea mai periculoasă nu vine de pe rețele sociale. Vine de la un stat care nu știe ce face, dar o spune solemn, cu teleprompter, în fața unui public care aplaudă.
P.S. Mă așteptam ca la final, președintele Nicușor Dan să o felicite pe președinta R. Moldova, Maia Sandu pentru gestul măreț și plin de curaj de a-i acorda cetățenia R. Moldova, fostului președinte, Petrov Traian Băsescu.