Pe 20 mai 2026, Donald Trump încheia o convorbire telefonică cu Recep Tayyip Erdoğan și declara presei, cu o satisfacție vizibilă, că are „o relație foarte bună” cu liderul turc, pe care îl consideră „o persoană puternică”, adăugând că beneficiază de „o relație pe care nimeni altcineva nu o are”. A doua zi, un tribunal turc anula congresul din 2023 al Partidului Republican al Poporului (CHP), destituind conducerea aleasă democratic și decapitând, practic, principalul partid de opoziție din Turcia.
Coincidență? Poate. Dar în politica lui Erdoğan, calendarul nu este niciodată aleatoriu.
Povestea nu începe însă pe 21 mai. Rădăcinile ei sunt mai adânci, întinzându-se până în martie 2025, când Ekrem İmamoğlu, primarul Istanbulului, candidatul prezidențial desemnat prin alegeri primare și cel mai periculos competitor al lui Erdoğan a fost arestat sub acuzații de corupție. Miza? O condamnare record, ale cărei pedepse cumulate ar putea atinge 2.000 de ani de închisoare. Protestele care au urmat au fost reprimate sistematic prin sute de rețineri, interdicții de manifestare și raiduri nocturne. Ulterior, primarii CHP din alte mari orașe s-au confruntat cu acuzații similare, mulți dintre ei ajungând în arest, în ceea ce observatorii internaționali au descris ca fiind o tentativă brutală de a frâna avântul partidului.
Lovitura de grație din mai 2026 a fost aplicată prin mecanismul judiciar: pe 21 mai, o instanță turcă a anulat rezultatele congresului, l-a destituit pe Özgür Özel împreună cu întreaga sa echipă și l-a reinstalat pe Kemal Kılıçdaroğlu ca lider interimar. Vorbim despre omul care a pierdut sistematic toate alegerile în fața lui Erdoğan timp de 13 ani. Fostul președinte CHP, reactivat artificial printr-un artificiu juridic, devine astfel paravanul perfect pentru dezorganizarea opoziției. Nu este o lovitură de stat clasică; este un asalt mult mai subtil și, tocmai de aceea, mult mai eficient.
De ce tace Vestul?
Răspunsul nu ține neapărat de ipocrizie, ci de un calcul geopolitic rece.
Începând cu vara lui 2023, AKP (partidul de guvernământ) a efectuat o mutare strategică majoră: a abandonat „naționalismul economic” care speria piețele și s-a realiniat la ortodoxia financiară occidentală. Ministrul de Finanțe, Mehmet Şimşek, a devenit rapid interlocutorul preferat al Londrei și al FMI. Ministrul de Externe, Hakan Fidan, s-a întâlnit cu cancelarul german chiar înaintea pronunțării deciziei judecătorești privind partidul de opoziție. În paralel, Erdoğan însuși și-a îndulcit retorica anti-occidentală, prezentând Turcia drept un pilon de stabilitate regională, un mediator-cheie în dosarul iranian și gazda viitorului summit NATO de la Ankara. Promisiuni vechi, ambalate într-un context nou.
Cancelariile occidentale nu sunt, în esență, entuziasmate de AKP, abstract vorbind, ar prefera să lucreze cu un partener secular. Ei sunt conștienți că se joacă cu focul și că AKP poate reveni oricând la naționalismul economic și la retorica anti-occidentală după ce Trump va părăsi Casa Albă. Totuși, la fel ca în cazul regimului Fidesz din Ungaria, Occidentul consideră că acest experiment autoritar rămâne, structural, „în interiorul turmei”. În plus, capitalul occidental beneficiază direct de pe urma forței de muncă ieftine din Turcia.
Paradoxal, CHP vine la pachet cu propriile riscuri pentru Vest. Lipsit de autoritarismul nemilos al lui Erdoğan, un guvern CHP s-ar putea dovedi incapabil să impună aceeași disciplină dură pe piața muncii, ceea ce ar periclita fluxul constant de bunuri ieftine către consumatorii europeni. Mai mult, CHP adăpostește o aripă de stânga, discretă, dar reală care, în condiții de criză sistemică, ar putea împinge partidul spre un naționalism economic de protecție a cetățenilor și a mediului, mult mai greu de gestionat de către corporații decât versiunea AKP. De asemenea, birocrații de la Washington nu au uitat nici astăzi că o coaliție condusă de CHP a blocat cooperarea cu SUA în timpul invaziei din Irak, în ciuda presiunilor directe ale lui Erdoğan (pe atunci premier) de a acorda undă verde trupelor americane.
Astfel, Vestul alege din nou afacerile și stabilitatea diplomatică în detrimentul principiilor liberal-democratice, contribuind, complice sau din nepăsare la declinul democrației. Atât cât a mai rămas din ea.
Turcia de azi, Vestul de mâine?
Există o tentație confortabilă de a trata criza de la Ankara drept un caz exotic, specific unei țări cu tentații democratice fragile. Această lectură este profund greșită.
Mecanismele testate acum în Turcia, destituirea judiciară a liderilor de opoziție, instrumentalizarea parchetelor, neutralizarea legală a celor mai periculoși adversari politici nu sunt invenții locale. Ele reprezintă tehnici rafinate, exportabile și perfect adaptabile. Acestea funcționează cel mai bine acolo unde instituțiile par independente la suprafață, dar sunt suficient de maleabile în profunzime pentru a servi puterea executivă.
AKP doar le-a perfecționat. Iar Vestul, în loc să sancționeze derapajele, a ales să negocieze, să mimeze înțelegerea și să găsească o formulă convenabilă de coexistență. Puteți fi siguri că o parte din tacticile autoritare folosite astăzi la Istanbul și Ankara vor fi testate mâine în capitale care acum se cred imune.
Reacții de pe scena politică:
- Özgür Özel: „Acum există două CHP: unul numit (atanmış) și unul ales (seçilmiş). Nu vom abandona partidul! Solicităm un congres extraordinar în cel mai scurt timp posibil, în maximum 40 de zile. Să ne întâlnim și să organizăm alegeri interne corecte.”
- Kemal Kılıçdaroğlu: „CHP nu este locul pentru ambiții personale, ci certificatul de suveranitate al națiunii noastre. Această decizie instanței nu trebuie să fie un motiv de dezbinare, ci o ocazie de unire sub stejarul nostru secular.”
- R.T. Erdoğan: „Luptele interne din CHP nu ne interesează.” (Rămânând, evident, principalul beneficiar al acestora).