În martie 2023, la întoarcerea din Azerbaidjan, am rămas câteva zile în Tbilisi. Erau proteste mari și atunci. Zeci de mii de oameni pe străzi, cu steagurile U.E. și ale Ucrainei, protestând împotriva propriului guvern care adoptase un proiect de lege privind transparentizarea finanțărilor primite de către ONG-uri.
La un moment dat, câțiva organizatori au venit spre mine și mi-au oferit steaguri. I-am întrebat care este, mai exact, scopul protestului. Mi s-a răspuns că parlamentul georgian a adoptat o lege care obligă ONG-urile să-și declare sursele de finanțare și să arate cine le sponsorizează.
Nedumerit, am întrebat: „Și care este problema?”
Răspunsul a fost scurt și „motivațional”: „Este de sorginte rusească!”
Cum este la alții?
Etichetele par să fie o armă politică excelentă, dar realitatea juridică globală o contrazice flagrant. Transparența fondurilor externe este o practică standard în Occident:
SUA — FARA (Foreign Agents Registration Act, în vigoare din 1938).
Marea Britanie — Foreign Influence Registration Scheme.
Franța — Legea nr. 2024-850 (adoptată recent, în 2024).
Canada — Foreign Influence Transparency and Accountability Act (2024).
Australia — Foreign Influence Transparency Scheme (2018).
Israel — Legile din 2011 și 2016 obligă ONG-urile să publice trimestrial orice finanțare primită de la guverne sau donatori publici străini.
India & Kazahstan — Controale stricte, conturi dedicate exclusiv fondurilor externe și raportări fiscale publice.
Niciuna dintre aceste legi din state democratice sau aliate nu este considerată ca mod de presiune împotriva liberei exprimări. Toate cer un singur lucru elementar: înregistrarea publică a celor care acționează în interesul unor entități străine.
Chiar Uniunea Europeană lucrează în prezent la propriul pachet de transparență, numit sugestiv „Defense of Democracy”. Propunerea europeană prevede cerințe clare de înregistrare pentru influența străină, fără să facă distincție între ONG-uri și alte entități. Este un model similar cu cel din SUA, UK sau Franța.
Cu alte cuvinte: UE însăși propune la Bruxelles exact genul de măsuri pe care opoziția de acasă le înfierează zgomotos ca fiind „acte iliberale”.
Cei care contestă transparența invocă des anularea legii maghiare din 2017 de către Curtea de Justiție a UE (în 2021). Însă argumentul este fals.
Curtea de Justiție a UE nu a anulat legea Ungariei pentru că transparența în sine ar fi ilegală. A anulat-o pentru că legea maghiară viza inclusiv fluxurile de capital intra-UE, încălcând astfel libera circulație a capitalurilor în interiorul pieței comune. Problema nu a fost transparența, ci faptul că statele membre UE nu sunt considerate „străinătate” unele față de altele în sens juridic european. Finanțările venite din afara spațiului UE pot și chiar trebuie să fie transparente.
De ce este legitim ca marile democrații ale lumii (și UE însăși) să știe cine, de unde și cu ce scop finanțează dezbaterile publice, dar devine „tabu” sau „iliberalism” când se discută aplicarea aceluiași principiu la noi?
Transparența se pare că are culoare politică!
În fond, de ce este rău să știm cine finanțează anumite ONG-uri?