Cu educație în piuneze și cu cercetarea la întâmplare, românii nu și-au pierdut influencerii de rit nou ci i-au preluat cu aceleași metehne împământenite în mentalul societal. Televiziunile și radiourile au devenit cazărmile partidelor politice iar ”specialiștii în toate” se încăpățânează să fie cât mai des pe sticlă pentru a ne risipi îndoielile. Zici ca au o misiune centrată pe ideea de a ne învăța cum să gândim, ce este bine, ce este rău și mai ales ce trebuie făcut. Acești misionari nu au îndoieli, nu au timp de cercetare sau de a-și valida opiniile prin vreo bibliotecă sau din vreo carte. Important este să ne spună că mergem bine când noi vedem contrariul, că am ales bine când constatăm contrariul și că economia merge din ce în ce mai bine când românii sărăcesc de pe o zi pe alta.
Demersul de față se axează pe un fenomen care a ajuns să definească viața publică românească: utilizarea aparatului academic, a funcției prezidențiale și a site-urilor de știri (că de analize, foarte rar) ca instrumente de producție propagandistică. Nu vorbim despre minciună brută, accesibilă oricui. Vorbim despre ceva mai rafinat și, prin urmare, mai periculos, adevăruri selective, emise de pe poziții de autoritate instituțională, în serviciul unor tabere politice bine definite. Unii se folosesc de titlul de profesor pentru a emite declarații care sfidează probitatea științifică. Alții ocupă cea mai înaltă funcție în stat și o folosesc nu pentru a arbitra, ci pentru a juca. Alții se ascund în spatele unor branduri jurnalistice internaționale și al unor biografii parțial inventate. Mulți nu se întreabă cu ce s-a remarcat x profesor propagandist în profesia sa, cu ce excelează în cercetare, ce studii și cărți a scris, etc. Ca atare, să fii om de știință și de la probitatea ta științifică să poți emite opinii însoțite de argumente științifice.
Atât de mult a decăzut cultura politică în România încât demnitari ai statului se încurcă în termeni pe care nu îi înțeleg și nu se sinchisesc să și-i clarifice înainte de a vorbi public. Să facem un exercițiu de imaginație: ce studii privind fascismul, comunismul sau nazismul au studiat cei care conduc România de azi? Ce au înțeles consilierii lor, profesorii universitari din trecutul lumii? Când publici analize de Facebook, cum poți crede că ai un background care să te califice la a lua decizii în cunoștință de cauză?
Șeful statului și logica circulară a „direcției pro-europene”
Iată un exemplu reprezentativ de raționament prezidențial: „Partidele pro-europene nu vor guverna cu AUR. Mă voi asigura că România nu va fi deviată de pe direcția pro-europeană.” Și, completând tabloul: „Am convingerea că dacă moțiunea trece, rezultatul va fi o continuare a direcției pro-occidentale.”
Să desfacem aceste afirmații.
Eticheta de „anti-european” este folosită sistematic ca instrument de excludere politică, nu ca descriptor analitic. Într-o democrație funcțională, critica la adresa instituțiilor de la Bruxelles nu echivalează cu dorința de a muta țara de pe continent. Scepticismul față de politicile Comisiei Europene există în toate statele membre și a produs, la nivel european, guverne, partide și curente cu reprezentare legitimă în Parlamentul European. Niciun tribunal constituțional serios nu a calificat euroscepticismul drept neconstituțional. De altfel, există o distincție elementară pe care cei ce agită acest steag par să o ignore cu bună știință: nu poți fi „european” sau „anti-european” din perspectivă geografică, Europa nu e o opțiune politică, e un continent. Poți fi, în schimb, pro-european ca poziție ideologică, adoptată și din afara continentului. Confuzia sau mai degrabă propaganda deliberată, între apartenența geografică și adeziunea politică este primul semn al unui discurs care nu argumentează, ci manipulează. Euroscepticismul sau critica instituțională nu sunt echivalente cu ieșirea din spațiul civilizațional european. Este o distincție pe care propaganda o ignoră intenționat pentru a anula dezbaterea.
Când un șef de stat declară că se va „asigura” că anumite partide votate de milioane de cetățeni nu vor guverna, el abandonează rolul de arbitru constituțional și devine jucător partizan. Aceasta nu este o opinie politică: este o asumare explicită a încălcării principiului constituțional al separației puterilor și al suveranității populare. Articolul 2 din Constituția României este limpede: suveranitatea națională aparține poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum. Nu prin „asigurările” unui președinte care mai degrabă salvează democrația de ea însăși.
Mai mult: dacă un partid obține un număr masiv de voturi la alegeri democratice, excluderea sa prin decizie prezidențială indiferent de formularea folosită poate fi interpretată juridic și politic drept o anulare de facto a votului cetățenilor. România nu este o direcție pe o hartă trasată de un singur om. Este sau ar trebui să fie o democrație în care guvernarea se decide la urne, nu prin garanții personale emise de la palatul prezidențial.
Ceea ce rămâne după ce citești aceste declarații nu este portretul unui om de stat ferm în convingeri democratice. Este portretul unui politician care a găsit în retorica pro-europeană un scut convenabil împotriva oricărei opoziții și care folosește Constituția ca pe un document decorativ invocat solemn când îl avantajează, ignorat elegant când îl încurcă.
Decanul, rectorul și instituția capturată
Un producător prolific de narațiune partizană este decanul Facultății de Științe Politice care zici că este desemnat să stea mai mult prin studiouri decât prin amfiteatre. Să examinăm însă ce anume produce acest oracol.
În 2020, decanul declara că un important partid de opoziție este o formațiune de factură neo legionară și fascizantă. În aprilie 2026, același analist constata că cel mai mare partid de stânga împinge România într-o criză de regim, aflându-se în pragul unei „derive fasciste”. Și, pentru a nu lăsa nicio îndoială: PSD „legitimează extrema dreaptă fascistă.”
Remarcați mecanismul? În 2020, un partid este „fascist”. În 2026, un alt partid devine „fascist” prin simpla asociere cu primul. Prin această logică tranzitivă, orice formațiune care nu susține guvernul în funcție este, la un moment dat, susceptibilă să dobândească eticheta. Fascismul devine astfel nu un concept istoric și ideologic cu conținut precis ci o variabilă care se atribuie în funcție de configurația politică a zilei, cu aceeași dezinvoltură cu care alții schimbă cravata. Sau atât de limitat este încât a înțeles puține lucruri și le emite constant.
Dacă decanul etichetează de la propria catedră, Rectorul aceleiași instituții completează tabloul cu o consecvență remarcabilă. Acesta afirma fără niciun suport analitic că poziția șefului statului este „corectă”, avertizând că orice compromis cu „forțele extremiste” ar genera incoerență și ar afecta credibilitatea angajamentelor europene ale României. Rector și decan, emit simultan, public și consecvent, declarații partizane în același sens politic, validând pozițiile unui președinte aflat în mijlocul unei crize guvernamentale pe care tot ei o interpretează în favoarea aceluiași actor. În fapt, ei ca profesori universitari nu cercetează ci decretează! Nu vin cu analize obiective ci cu susținere publică folosind argumente diluate din punct de vedere științific.
Aceasta nu mai este opinie individuală. Este o instituție capturată politic. Iar consecința este gravă și sistemică: școala respectivă ar trebui să fie fabrica de analiză politică independentă a României, locul unde viitorii politologi, funcționari publici și cetățeni formați învață să gândească critic, să distingă între categorie analitică și etichetă de campanie, între argument și slogan. Când conducerea ei vorbește cu o singură voce și în aceeași direcție cu puterea executivă, nu mai produce știință politică, produce legitimare academică a puterii. Există un termen tehnic pentru această operațiune. Nu se numește cercetare.
Unui cercetător serios i s-ar cere să demonstreze, cu instrumente analitice verificabile, că o formațiune politică îndeplinește criteriile fascismului: ultranaționalism de stat, cult organizat al liderului, violență politică sistematică, negarea pluralismului instituțional, corporatism economic. Decanul nu face niciodată acest demers. El etichetează. Diferența dintre etichetare și analiză este exact diferența dintre propagandă și știință politică și tocmai această diferență ar trebui să fie prima lecție predată studenților din primul an.
Funcția socială a titlului academic în acest context este precisă și calculată: ceea ce, spus de un politician, ar fi partizanat transparent, rostit de „decanul” sau „rectorul” unei școli de profil devine automat analiză. Acesta este mecanismul prin care propaganda așa zis academică operează nu prin minciună brută, ci prin transferul de credibilitate instituțională în serviciul unei narațiuni politice. Este cea mai rafinată formă de dezinformare, pentru că se livrează cu nota de subsol și cu aerul omului care a citit mai mult decât tine.
Rectorul SNSPA a fost ministru PSD între 2012 și 2014 și a fost propus premier de același partid în 2020. Aceasta nu îl descalifică automat din a-l critica, oamenii evoluează, iar ruptura cu propriul trecut politic poate fi autentică. Problema nu este ce spune, ci de unde spune. Când validează public pozițiile unui președinte aflat în criză politică, nu exercită libertatea de expresie a unui cetățean ci își pune instituția în serviciul unei tabere.
Ce ascund etichetele — și ce ne învață istoria
Există o întrebare pe care niciunul dintre acești actori nu și-o pune vreodată în public: de ce votează milioane de români partide calificate drept extremiste?
Răspunsul nu se găsește în manualele de propagandă, ci în manualele de istorie pe care, se pare, tocmai cei cu titlu academic au uitat să le citească până la capăt.
Fascismul italian nu a apărut din senin în 1922. A apărut după un război devastator, pe fondul șomajului de masă, al inflației galopante și al unui sentiment generalizat că statul liberal nu mai era capabil să hrănească, să protejeze sau să reprezinte cetățeanul obișnuit. Național-socialismul german nu a câștigat alegerile din 1933 prin mistică rasială, a câștigat pentru că Germania era umilită, sărăcită și dezorientată după Marea Criză din 1929, când milioane de familii nu mai știau cum să pună mâncarea pe masă. Conducătorul nazist nu a fabricat frustrarea, a exploatat-o. Diferența e esențială și e tocmai cea pe care analiștii de serviciu ai zilei o ignoră sistematic, pentru că a o recunoaște ar însemna să răspundă de propriul eșec.
Regula istorică este simplă și a fost verificată în mod repetat: când oamenii nu mai pot să-și hrănească familiile, se îndreaptă spre extreme. Nu din convingere ideologică, ci din disperare. Nu pentru că au citit manifeste totalitare, ci pentru că partidele moderate le-au promis și nu au livrat, an după an, deceniu după deceniu. Votul „extremist” este, în majoritatea cazurilor, un vot al oamenilor care au epuizat toate celelalte opțiuni și au ajuns la concluzia dureroasă că sistemul nu lucrează pentru ei. Formulat mai direct: nu extremiștii câștigă puterea, coaliția guvernantă o pierde, prin acumulare de trădări mărunte și promisiuni nesocotite. Deși e greu de crezut că cineva din Coaliția de azi a digerat vreodată lecțiile istoriei cu adevărat.
România de azi nu face excepție de la această regulă istorică. Creșterea partidelor calificate drept „extremiste” nu este un accident electoral și nu este efectul exclusiv al dezinformării pe platformele de socializare, oricât de convenabilă ar fi această explicație pentru cei de la putere. Este consecința directă a unui deficit cronic de reprezentare, a unui sistem de partide cartelizat în care alternanța la guvernare nu produce nicio schimbare reală în viața omului de rând, a sărăcirii clasei de mijloc, a corupției instituționalizate și a unui sentiment tot mai larg că votul este un ritual fără consecințe. Când taxa pe consum crește, când salariul real scade, când spitalele nu funcționează, când profesorii nu mai sunt respectați și când drumurile sunt la fel după treizeci de ani de promisiuni, cetățeanul nu devine fascist, devine furios. Și furia, în absența unor răspunsuri reale, caută canale. Că acele canale sunt uneori îngrijorătoare este adevărat. Dar responsabilitatea acestui fapt aparține celor care au produs furia, nu celor care o exprimă.
Tocmai de aceea eticheta de „fascist” aplicată în masă este nu doar intelectual incorectă, ci și politic contraproductivă. Ea nu rezolvă problema, o adâncește. Îi spune omului furios că nu are dreptul să fie furios, că furia lui este ilegitimă, că el este periculos. Și îl împinge și mai adânc în brațele celor pe care tocmai i-ai numit periculoși. Este un mecanism de radicalizare involuntară, produs chiar de cei care pretind că luptă împotriva radicalizării, o ironie istorică pe care, dacă ar fi cinstiți intelectual, chiar și ei ar trebui să o recunoască.
Când sperietoarea „fascistă” este agitată de la catedra universitară, din biroul prezidențial sau dintr-o redacție cu franciză internațională, toate aceste cauze structurale dispar din conversație. Și asta este, în fond, funcția ei principală: nu să explice realitatea, ci să o oculteze. Nu să vindece boala, ci să discrediteze termometrul.
Cei mai eficienți propagandiști nu sunt cei care mint. Sunt cei care au un titlu pe ușă, o franciză pe antet sau un trecut convenabil uitat și spun adevăruri selective la momentul oportun, pentru audiența potrivită. România produce din abundență acest tip de actor. Ei nu falsifică realitatea în întregime, o fragmentează strategic, iluminând ce convine și lăsând în umbră ce deranjează.
Cât timp cetățenii vor confunda autoritatea academică cu neutralitatea analitică, franciza internațională cu independența editorială și funcția prezidențială cu garanția democrației, acest mecanism va continua să funcționeze impecabil. Și România va continua să aleagă greșit, nu pentru că românii sunt lipsiți de discernământ, ci pentru că instrumentele cu care li se cere să judece sunt fabricate tocmai de cei pe care ar trebui să îi judece.