„Nu trebuie să subestimăm faptul că trăim un moment unic, în care un președinte american, un președinte rus și un președinte chinez sunt toți împotriva europenilor. Acesta este momentul potrivit să ne trezim.”
Emmanuel Macron
Putem să fim sau nu de acord cu președintele francez. Ne poate plăcea sau nu personajul politic, dar această declarație reprezintă unul dintre rarele momente de luciditate rostite cu voce tare dintr-o capitală europeană. Și tocmai de aceea deranjează. Nu pentru că ar fi falsă, ci pentru că este adevărată și nimeni nu vrea să tragă consecințele logice ale unui adevăr atât de incomod.
U.E. se află astăzi într-o stare paradoxală: de conștientizare și paralizie simultană. Știe unde greșește, identifică simptomele, comandă rapoarte precum raportul Draghi despre competitivitate, sau raportul Letta despre piața unică și apoi le depune frumos în sertare. În loc să producă analize pragmatice care să explice cum și de ce blocul european a pierdut ritmul față de cele mai mari puteri ale lumii. Liderii de la Bruxelles se comportă ca și cum ar locui într-o bulă de sticlă, convingându-se reciproc că bula nu se va sparge. Istoria, însă, nu a fost niciodată blândă cu cei care au confundat confortul cu securitatea. În loc de a interacționa, de a dialoga, de a căuta soluții, rămân în cercul lor de aplaudaci de unde emit judecăți de valoare care nici măcar nu sunt luate în considerație de către competitori. Vocile critice sunt reduse din ce în ce mai mult iar consecința este construirea unui zid între cei care reprezintă U.E. si proprii ei cetățeni.
Ignoranța nu este o scuză. Izolarea nu este o strategie.
Există o tentație, mai ales în cercurile tehnocratice europene, de a trata politica internațională ca pe un proces administrativ: dacă respecți regulile, dacă ești corect, dacă îți plătești cotizațiile la organismele internaționale, lumea îți va recunoaște bunele intenții și te va lăsa în pace. Această iluzie este nu doar naivă, este periculoasă.
Ignoranța mecanismelor de putere nu este o scuză. Lipsa educației istorice și politice a clasei conducătoare nu este o scuză. Refuzul de a învăța din evenimentele trecute nu este o scuză. Iar izolarea, această retragere progresivă a U.E. în spatele unui discurs moralizator, fără instrumente reale de proiecție a puterii nu produce efecte benefice. Produce vulnerabilitate.
Când SUA renegociază relația transatlantică în termeni tranzacționali, când Moscova testează zilnic rezistența flancului estic, când China construiește dependențe economice sistematice în inima Europei prin investiții în infrastructură și tehnologie, răspunsul Bruxelles-ului nu poate fi o nouă directivă despre ambalaje sau un summit despre valorile democratice fără niciun mecanism de aplicare. Puterea, în politica internațională, nu se câștigă prin proclamații. Se câștigă prin capacitate militară, economică, tehnologică și prin voință politică de a o folosi.
Lecțiile pe care Europa refuză să le învețe
Pentru a înțelege prezentul, trebuie să facem un pas înapoi mult înapoi.
În vara anului 1914, Europa mergea la război cu încredere că-și rezolvă problemele. Nu cu resemnare, nu cu frică, ci cu entuziasm. Tinerii germani se înrolau cântând, convinși că războiul va fi scurt, glorios și necesar. Scriitori, intelectuali, profesori celebrau mobilizarea ca pe o purificare națională. Sociologul Max Weber scria în august 1914, cu un amestec de luciditate și exaltare, despre grandoarea acestui „moment al istoriei”. Nimeni nu anticipase că acel entuziasm va fi îngropat în tranșeele din Verdun alături de peste jumătate de milion de oameni.
Ce ne spune asta? Că marile crize nu încep niciodată cu conștiința clară a catastrofei. Încep cu un optimism fragil, cu o subestimare sistematică a adversarului, cu o încredere oarbă că mecanismele existente vor ține. Austro-Ungaria credea că Serbia va ceda rapid. Germania credea că Franța va fi îngenuncheată în șase săptămâni. Toată lumea credea că războiul va fi terminat până la Crăciun.
Europa de azi nu merge la război cu entuziasm. Merge spre marginalizare cu același tip de optimism iresponsabil: convingerea că ordinea liberală internațională se va autoregla, că partenerii vor reveni la rațiune, că instituțiile vor rezista fără să fie susținute activ. Statele U.E. strâng din impozitele aplicate cetățenilor aproximativ 50% din veniturile naționale. Asemenea procent, acum un secol era considerat comunism, operarea până la primul război mondial fiind de 10%.[1]
Tratatele de la Paris: când pacea produce următorul război
Primul Război Mondial s-a încheiat în noiembrie 1918. Dar pacea sau ceea ce s-a numit Pace s-a semnat între 1919 și 1920, la Paris, printr-o serie de tratate care aveau să reașeze complet harta Europei. Tratatul de la Versailles, Saint-Germain, Neuilly, Trianon, Sèvres, fiecare a tăiat, retrasat și redistribuit teritorii, populații și datorii cu o precizie birocratică și o înțelepciune politică devastator de mică.
Logica învingătorilor era simplă: Germania este vinovată, Germania plătește, Germania este umilită. Reparațiile de război impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles echivalentul a circa 33 de miliarde de dolari la vremea respectivă erau nu doar economicește imposibil de susținut, ci și politic toxice[2]. Economistul John Maynard Keynes, care a participat la negocieri ca reprezentant al Trezoreriei britanice, a demisionat și a publicat în 1919 The Economic Consequences of the Peace o carte în care prezicea, cu o acuratețe aproape profetică, că acești termeni vor genera instabilitate, resentiment și, în final, un nou conflict. Nu a avut dreptate imediat. A avut dreptate în douăzeci de ani. Se poate învăța din lecțiile trecutului?
Versailles nu a produs pace. A produs o pauză armată umplută cu inflație galopantă, crize economice, radicalizare politică și ascensiunea unor mișcări care au exploatat resentimentul național cu o eficiență devastatoare. Adolf Hitler nu s-a inventat singur, a fost produsul unui sistem de pace care a ales pedepsirea în locul reconcilierii, umilința în locul integrării. Lecția fundamentală a lui Versailles nu este că învingătorii au fost răi. Este că au fost miopi. Au rezolvat prezentul și au creat viitorul cel mai rău posibil. Nu au înțeles că națiunile nu pot fi pedepsite precum oamenii!
Europa de azi și capcana Versailles-ului inversat
Paradoxul actualei crize europene este că U.E. a învățat pe jumătate lecția istoriei. A înțeles că trebuie să construiești instituții, că trebuie să legi economiile între ele pentru a face războiul imposibil. Acesta a fost, la urma urmelor, geniul fondator al proiectului european. Dar a uitat că instituțiile fără putere reală devin formă fără fond, și că interconectarea economică nu protejează automat împotriva agresiunii politice sau militare.
Mai mult, U.E. a căzut în propria sa capcană moralizatoare. Extinderea condiționalității, faci parte din blocul nostru numai dacă respecți valorile noastre (stabilite de cine și cum?) este un instrument legitim în relațiile cu statele candidate. Dar aplicată ca politică externă universală față de puteri care nu au niciun interes să adere la aceste valori, devine o formă de izolare voluntară deghizată în principiu moral.
Când U.E. suspendă dialogul cu actori cu care nu împărtășește valorile, nu îi pedepsește pe aceia. Se pedepsește pe sine. Rusia lui Putin nu a suferit din lipsa dialogului cu Bruxelles-ul, a umplut spațiul cu alte parteneriate, cu alte piețe, cu alte narațiuni. China nu a ezitat în fața sancțiunilor europene, a continuat să construiască dependențe structurale în Africa, în Asia Centrală, în chiar inima Europei, prin inițiativa Belt and Road. Prin deciziile proprii, U.E. s-a izolat energetic. Lipsa unui dialog cu SUA sau tărăgănarea unor sancțiuni cu privire la Federația Rusă arată mai degrabă slăbiciune decât determinare.
Izolarea nu este o politică. Este renunțarea la politică.
Emmanuel Macron are dreptate că acesta este un moment unic. Dar momentele unice nu se rezolvă prin conștientizare. Se rezolvă prin decizie și evident, asumare.
Europa a mai trecut prin momente în care clasa politică a ales confortul iluziei în fața incomodului realității. De fiecare dată, prețul a fost plătit de generațiile care au urmat. Tinerii care s-au îmbarcat cu flori la butonieră în vagoanele de tren spre front în vara lui 1914 nu știau că fotografiile lor vor ilustra, un secol mai târziu, manualele despre naivitate istorică.
Întrebarea nu este dacă U.E. poate fi salvată. Întrebarea este dacă există, la Bruxelles, la Paris, la Berlin și, de ce nu, la București suficientă voință politică pentru a face ceea ce este necesar, nu ceea ce este confortabil. Istoria nu premiază bunele intenții. Premiază deciziile corecte luate la momentul potrivit. Momentul acesta trece.
Există o diferență fundamentală între un stat membru care negociază în interiorul U.E. pentru a-și apăra interesele naționale și un stat membru care execută deciziile venite de la Bruxelles cu zelul unui funcționar care se teme că va fi prins că nu și-a făcut tema. România aparține, cu consecvență și aproape fără excepție, celei de-a doua categorii.
Nu este o acuză morală. Este o constatare. Și este, poate, cel mai grav simptom al unei crize de identitate națională pe care clasa politică românească refuză sistematic să o numească pe nume.
Colonialismul clasic presupunea o metropolă care impunea prin forță regulile jocului unei periferii care nu avea de ales. România postcomunistă a reușit performanța de a reproduce această structură fără ca nimeni să o fi obligat. Nu Bruxelles-ul a cerut României să renunțe la gândirea strategică proprie. România a renunțat de bunăvoie, din comoditate, din lașitate politică și dintr-o confuzie profundă între integrare europeană și subordonare necondiționată.
Când Polonia negociază dur bugetul european și obține fonduri de coeziune disproporționat de mari față de contribuția sa, nu trădează Europa, o folosește. Când Ungaria blochează decizii comune pentru a obține concesii în dosare care o interesează, nu sabotează U.E., joacă folosind regulile casei. Când Austria protejează sistematic interesele băncilor sale din România printr-un lobby discret dar eficient la Bruxelles, nu încalcă nicio regulă, exercită suveranitate economică.
România, în același timp, trimite la Bruxelles diplomați care votează instrucțiuni primite de acasă, instrucțiuni formulate de guverne care nu au citit raportul de impact, nu au consultat sectoarele afectate și nu au negociat nicio excepție, niciun termen de tranziție, nicio clauză de salvgardare sau nu au consultat specialiști.
Rezultatul este previzibil: directive europene bune în principiu sunt aplicate în România într-un mod care maximizează costurile sociale și minimizează beneficiile, pentru că nimeni nu s-a ostenit să negocieze condițiile de implementare.
Libera circulație a forței de muncă, unul dintre principiile fundamentale ale U.E. a produs pentru România cel mai dramatic exod de capital uman din istoria sa modernă. Peste șase milioane de români trăiesc și muncesc în alte state membre. Sistemul sanitar funcționează cu medici și asistente formate pe bani publici românești care tratează pacienți din Italia, Germania sau Marea Britanie. Școlile din mediul rural se golesc. Satele îmbătrânesc și mor. Nicio guvernare românească nu a ridicat serios în forul european problema unui mecanism de compensare pentru statele exportatoare nete de forță de muncă calificată, un mecanism care există în discuție academică de decenii și care ar fi un interes național evident de apărat. Evident, problema nu este U.E. Problema este că România nu și-a trimis la masa negocierilor oameni instruiți să câștige, ci funcționari instruiți să nu supere.
Elita care nu există sau, mai rău, care există în altă parte
Orice stat care funcționează ca actor suveran real are nevoie de o elită capabilă să gândească în termeni de interes național pe termen lung. Nu elita în sensul aristocratic al termenului ci o clasă de decidenți politici, diplomați, economiști, tehnocrați care înțeleg că rolul lor nu este să administreze instrucțiuni externe, ci să negocieze condițiile în care acele instrucțiuni se aplică propriului popor.
România postcomunistă a produs mai multe tipuri de pseudo-elită politică, niciunul satisfăcător din acest punct de vedere. A produs elita clientelară, politicieni și funcționari care folosesc statul ca mecanism de redistribuire a resurselor către rețelele proprii, complet dezinteresați de politica externă sau de negocierile europene în măsura în care acestea nu oferă oportunități imediat.
A produs elita conformistă, tehnocrați și experți care au internalizat atât de profund standardele și cadrele de gândire ale organizațiilor internaționale încât au pierdut capacitatea de a formula o perspectivă distinctă, românească, față de problemele comune. Omul care gândește exclusiv în categoriile FMI, Băncii Mondiale sau Comisiei Europene nu poate fi negociator eficient al interesului național, poate fi, cel mult, un excelent executor al interesului altora.
Și a produs, mai ales în ultimele decenii, elita diasporei, cei mai buni absolvenți ai universităților românești care au ales, rațional și individual, să își construiască carierele în altă parte. Nu îi putem blama. Dar trebuie să înțelegem că o țară care exportă sistematic capitalul uman cel mai valoros nu poate fi surprinsă că rămâne condusă de cei care nu au avut alternativă.
Există un moment revelator în orice analiză a relației României cu U.E.: momentul în care o decizie europeană produce efecte vădit negative asupra populației românești, iar reacția oficialilor de la București este nu să negocieze, nu să ceară derogare, nu să construiască o coaliție de state cu interese similare ci să explice populației de ce trebuie să accepte.
Acest gest de a intermedia docil o decizie exterioară față de propriul popor, în loc de a intermedia interesul propriului popor față de decizia exterioară este definiția funcțională a mentalității coloniale. Nu contează că nu există metropolă care să impună cu forța. Contează că structura relației este aceeași: centrul decide, periferia aplică și explică.
Această structură este profund dăunătoare nu doar pentru România, ci și pentru U.E. ca proiect. O Uniune Europeană formată din state care execută în loc să negocieze nu devine mai puternică, devine o sumă de conformisme, lipsită de energia contradictorie care produce, în cele din urmă, soluții mai bune. Diversitatea reală de interese, negociată onest la masa comună, este un activ al U.E., nu o problemă de gestionat. România care tace și semnează nu ajută Europa. O sărăcește.
Există o ieșire?
Da. Dar nu prin anti-europenism, această confuzie deliberat cultivată de populiști care prezintă orice critică adresată modului în care România se raportează la U.E. drept atac la adresa proiectului european însuși.
Ieșirea este prin suveranitate reală exercitată în interiorul cadrului european. Prin formarea unei generații de negociatori, diplomați și decidenți care înțeleg că Bruxelles-ul nu este o autoritate morală căreia i te supui, ci o arenă politică în care câștigă cei care vin pregătiți. Prin construirea de alianțe regionale există un interes comun enorm între România, Bulgaria, statele baltice și chiar unele state din grupul de la Vișegrad pe dosare precum agricultura, coeziunea, politica de vecinătate estică, alianțe pe care București-ul le ignoră sistematic.
Prin, în ultimă instanță, tratarea U.E. nu ca pe un garant extern al normalității democratice în lipsa căruia am fi pierduți, această dependență psihologică este în sine o formă de imaturitate politică ci ca pe un instrument pe care România îl folosește pentru a-și îndeplini propriile obiective de dezvoltare și securitate. Statele care gândesc astfel și există în U.E., de la Polonia la Olanda, de la Danemarca la Austria nu sunt mai puțin europene. Sunt mai eficient europene.
România poate face același lucru. Dar pentru asta are nevoie, mai întâi, să decidă că interesul propriului popor merită apărat cu aceeași energie cu care astăzi se grăbește să bifeze căsuțele din rapoartele de progres ale Comisiei. Până atunci, vom rămâne ceea ce suntem: o colonie fără colonizatori, admirabil de disciplinată în propria marginalizare.
România are la Bruxelles o reprezentanță permanentă care funcționează în principal ca releu de transmisie: preia pozițiile negociate sau mai adesea nenegociate de la București și le comunică în forurile europene. Comparați această structură cu cea a Poloniei, care și-a construit în ultimele două decenii o mașinărie diplomatică europeană sofisticată, cu experți sectoriali specializați pe fiecare dosar major, cu o rețea de relații transversale în Parlamentul European, în Comisie și în Consiliu, și cu o cultură instituțională în care a negocia dur și a câștiga concesii este considerat succes profesional, nu insubordonare.
Un guvern serios ar începe prin a transforma Reprezentanța Permanentă a României la U.E. dintr-un birou de corespondență într-un centru strategic de negociere. Ar recruta și reține prin salarii competitive cei mai buni experți în drept european, politici agricole, politici energetice, politici de coeziune. Ar crea, în interiorul ministerelor de linie, departamente dedicate exclusiv monitorizării și influențării procesului legislativ european înainte ca directivele să fie adoptate nu după, când nu mai există nimic de negociat.
Această din urmă observație este crucială și sistematic ignorată: România intervine întotdeauna prea târziu. Când o directivă europeană ajunge la faza de transpunere națională, jocul este deja terminat. Influența reală se exercită în fazele incipiente ale procesului legislativ european, în consultările Comisiei, în amendamentele din comisiile Parlamentului European, în grupurile de lucru ale Consiliului. Acolo România este, de regulă, absentă sau tăcută.
Peste șase milioane de cetățeni români trăiesc în alte state membre ale U.E. Aceasta este cea mai mare migrație europeană depășită ca amploare doar de exodul sirienilor extra europeni, și acela a fost produs de război, nu de o alegere de politică economică. Un guvern care gândește strategic nu ar trata această realitate ca pe o consecință inevitabilă a libertății de circulație pe care nu o poate contesta. Ar transforma-o într-un dosar politic activ la nivel european.
În schimb, București-ul tratează aceste dosare cu o combinație de retorică generoasă și acțiune concretă minimă. Vorbim mult despre vocația noastră de avocat al extinderii estice și facem puțin în sensul exercitării efective a acestei voci în forurile unde se iau deciziile reale.
Transpunerea unei directive europene în legislația națională nu este un act mecanic de copiere. Este un act de politică publică în care statul membru are, în limitele prevăzute de directivă, o marjă de manevră semnificativă: poate alege termene de implementare, poate defini categoriile de beneficiari, poate stabili mecanisme de sprijin, poate decide nivelul de ambiție al obiectivelor acolo unde directiva lasă flexibilitate națională.
România folosește în mod sistematic această marjă de manevră în defavoarea propriilor cetățeni fie prin transpunere mecanică și grăbită pentru a evita proceduri de infringement, fie prin implementare defectuoasă care pierde fondurile europene asociate directivei, fie prin adoptarea variantei celei mai costisitoare social fără niciun program de compensare.
Un guvern serios ar institui o procedură obligatorie de analiză a impactului național înainte de adoptarea pozițiilor în Consiliu și înainte de transpunerea în legislație națională cu consultarea obligatorie a sectoarelor afectate și cu identificarea explicită a marjei de negociere disponibile.
Nu este o procedură complicată. Toate statele membre serioase o au. România nu. În Consiliul European, România este statul care ia act!
Poate cel mai subversiv lucru pe care un guvern român l-ar putea face în relația cu U.E. este să renunțe la dubla retorică cu care a operat treizeci de ani: entuziastă și necritică în exterior, victimizată și conspiraționistă în interior.
Clasa politică românească a construit o relație schizofrenică cu U.E.: la Bruxelles, România este cel mai devotat stat membru, care nu pune niciodată probleme și bifează toate căsuțele. Acasă, același politician care a votat fără obiecție o decizie europeană impopulară explică electoratului că decizia a venit de la Bruxelles și că nu a putut face nimic.
Această schizofrenie are un cost politic enorm: ea alimentează exact acel euroscepticism populist pe care clasa politică pro-europeană pretinde că îl combate. Cetățeanul român care vede că deciziile europene îl afectează negativ și aude de la politicienii săi că nu s-a putut face altfel ajunge inevitabil la concluzia că U.E. lucrează împotriva lui, concluzie falsă.
Un guvern care respectă cetățenii ar spune adevărul: U.E. este o arenă politică în care am negociat prost, în care avem interese legitime de apărat și în care vom lupta mai eficient de acum înainte. Această onestitate ar fi, în sine, o revoluție în cultura politică românească.
Nimic din agenda de mai sus nu este anti-european. Dimpotrivă, este profund european în sensul în care Franța, Germania, Polonia sau Olanda sunt europene: state care cred în proiectul comun și îl folosesc activ pentru a-și servi cetățenii.
Diferența dintre un stat suveran care negociază în interiorul U.E. și o colonie care execută instrucțiuni nu este ideologică. Este una de capacitate, de voință și de respect față de propriul popor.
România are capacitatea să devină primul. I-au lipsit, până acum, voința și respectul. Ambele se pot schimba. Dar numai dacă decidem că poporul român merită reprezentanți care luptă pentru el, nu funcționari care raportează despre el.
[1] Andrei Marga, Noua criză a Europei, Alexandria Publishing House, Suceava, 2026, p. 242.
[2] Germania a pierdut 13% din teritoriu.