Se spune că rolul Președintelui este acela de arbitru. Însă, după reprezentația de aseară, am înțeles că Nicușor nu este arbitrul care fluieră faulturile, ci cel care mută porțile în timpul meciului, ca să iasă scorul care trebuie.
- Miracolul de la Cotroceni: Gândirea care produce „Calm”
După ore întregi de „profundă reflecție”, acea stare de transă politică în care poporul stă cu sufletul la gură, Nicușor a ieșit la rampă. Mesajul? Un triumf al banalității: „Alianța pro-europeană va continua! Fiți calmi!”.
Este fascinant cum, în mijlocul unui incendiu economic, cu sănătatea la reanimare și educația în derivă, singura grijă a „întâiului mediator” este etichetarea. Dacă ești cu noi, ești „pro-european”. Dacă îndrăznești să critici eșecul unei coaliții girate de el, ești, desigur, un barbar anti-occidental care mănâncă stabilitatea pe pâine.
Să echivalezi susținerea Uniunii Europene cu susținerea unui aranjament politic de cumetrie este, în sine, o performanță de gimnastică logică. Practic, Nicușor a confiscat steagul UE și l-a transformat în paravan pentru incompetență. Cine nu e de acord cu Guvernul, nu e de acord cu civilizația. Simplu, nu?
- Puterea de a nu avea putere
Constituția îi interzice explicit partizanatul. Nicușor o recunoaște cu o sinceritate dezarmantă: „Constituția nu-mi dă atribuții”. Și totuși, cu o mână semnează neputința, iar cu cealaltă convoacă selectiv „elitele”, definind el însuși cine are dreptul să existe în spațiul democratic.
Este definiția pură a „democrației hibride”: nu te arestăm pentru că ești în opoziție, pur și simplu te definim ca fiind „irelevant” sau „periculos”. Pluralismul a fost înlocuit de un dicționar de propagandă unde „stabilitate” înseamnă „rămânem noi la ciolan, indiferent de vot”.
- Mitul Bolojan: Sacrificiul de a nu pleca de la masă
Și ajungem la celălalt personaj al tragediei comice: Ilie Bolojan. Multă vreme, Bolojan a fost „Fata Morgana” politicii românești, toți vedeau în el salvatorul administrativ, administratorul de fier care va face ordine. Ei bine, iluzia s-a evaporat. A rămas doar interesul de grup, poleit cu o imagine mediatică lucrată în laborator.
Există acel tip de om, îl știți cu toții, de la ședințele de bloc sau de la birou. Omul care, deși e clar că a eșuat sau că nu mai e dorit, îți explică, calm și superior, că el nu poate pleca. Nu pentru că s-ar agăța de scaun (ferească Dumnezeu!), ci pentru că țara s-ar prăbuși fără geniul său.
- „Bolojanistica”: Limba în care „Nu plec” înseamnă „Mă sacrific”
Cifrele sunt brutale: 97,7% din partenerii de coaliție i-au spus „Adio!”. Miniștrii pleacă, sprijinul politic e zero barat. În orice democrație funcțională, asta se lasă cu o foaie albă și un pix. În „bolojanistică”, asta se transformă într-un act de eroism civic.
„Nu plec pentru că am o obligație față de țară!”. Traducere: „Sunt atât de indispensabil, încât voința politică și realitatea sunt simple detalii sub demnitatea mea.
Este un manual de tupeu avansat. Problema nu e el, problema e România, care e prea fragilă ca să supraviețuiască fără el la Palatul Victoria. Comentatorii dezbat virgule constituționale, dar ignoră elefantul din cameră: Decența elementară!
- Dispariția rușinii
La final, rămânem cu o constatare mai tristă decât orice criză economică. Corupția în România nu mai e doar despre bani. Este despre atrofierea simțului moral.
Clasa noastră politică a pierdut capacitatea de a simți momentul retragerii. Nu a retragerii forțate de o moțiune sau de un procuror, ci a acelei retrageri de onoare pe care un om o face când vede că oglinda în care se uită dimineața a început să crape.
Nicușor ne cere calm în timp ce împarte țara în „buni” și „răi”. Bolojan ne cere recunoștință în timp ce ignoră realitatea politică. În acest birou numit România, scena se joacă la nesfârșit, iar noi suntem singurii care plătim biletul la un spectacol în care actorii au uitat că piesa s-a terminat de mult.