Catalogat de Nikita Hrușciov drept „funcționarul idiot al lui Stalin” sau „țapul ispășitor” al lui Beria, Malenkov a fost de fapt un politician inteligent, abil și ambițios, care a știut să se plieze pe direcțiile politice dominante ale vremii. Spre deosebire de Hrușciov, adesea perceput ca impulsiv și lipsit de maniere, Malenkov era mai calculat, mai rafinat și cu o viziune surprinzător de modernă asupra unor aspecte cheie ale conducerii sovietice.
A început să studieze ingineria electrică la Școala Tehnică Superioară „Bauman” din Moscova, una dintre cele mai prestigioase instituții tehnice din URSS. În timpul studiilor, a intrat în Komsomol (organizația de tineret comunist) și apoi în Partidul Comunist (1920). Nu și-a terminat facultatea, pentru că a fost atras rapid în aparatul de partid, unde s-a remarcat prin abilități organizatorice și prin loialitatea față de Stalin.
După moartea lui Andrei Jdanov în 1948, Malenkov a devenit a doua figură ca importanță în cadrul conducerii URSS, fiind considerat succesorul natural al lui Stalin. Numirea sa de către Stalin pentru a prezenta raportul general la Congresul al XIX-lea al Partidului din 1952 a consolidat această percepție. După moartea lui Stalin, Malenkov a preluat pentru scurt timp atât funcția de prim-secretar al partidului, cât și pe cea de prim-ministru, coordonând politica internă și externă sovietică într-o perioadă de tranziție extrem de delicată.
Malenkov s-a remarcat prin câteva poziții inovatoare. El a fost primul lider sovietic care a pus sub semnul întrebării dogma leninistă a inevitabilității războiului între comunism și capitalism, susținând că, în epoca armelor nucleare, această concepție devenea periculoasă și anacronică. Tot el a pledat pentru o îmbunătățire a nivelului de trai și pentru o reorientare a economiei către bunuri de consum, criticând indirect dezechilibrul produs de complexul militar-industrial. În plan social, sub conducerea lui, „Conspirația doctorilor” a fost repudiată, iar cei acuzați au fost reabilitați – o măsură considerată prima ruptură oficială de practicile staliniste.
În timp ce Hrușciov își consolida poziția politică prin alianțe și prin abilitatea de a controla aparatul de partid, Malenkov a încercat să își construiască o bază de putere prin sprijinul tehnocrației și al ministerelor. Lipsa unei coaliții solide și manevrele abil orchestrate de Hrușciov au dus la marginalizarea sa. În 1955, Malenkov a fost forțat să renunțe la funcția de premier, fiind acuzat de „lipsă de experiență”. Tentativa din 1957 de a-l înlătura pe Hrușciov, alături de alți staliniști, a eșuat, ceea ce a marcat eclipsa definitivă a lui Malenkov. Ulterior, Hrușciov l-a acuzat de incompetență și de responsabilitatea pentru epurările de la Leningrad, folosindu-se de aceste acuzații pentru a-l elimina complet din viața politică.
După excluderea din conducerea partidului, Malenkov a fost trimis să conducă o centrală electrică într-o regiune îndepărtată din Kazahstan – o retrogradare simbolică și o soartă comună multor rivali politici în URSS. Astfel, cel care fusese considerat moștenitorul lui Stalin a sfârșit într-o poziție obscură, departe de centrul puterii.
Destinul lui Gheorghi Malenkov ilustrează atât volatilitatea politicii sovietice, cât și fragilitatea pozițiilor de putere într-un regim autoritar. Deși dotat cu inteligență, ambiție și o anumită viziune reformatoare, Malenkov nu a reușit să se impună în fața lui Hrușciov, care l-a înlăturat cu abilitate și i-a șters aproape complet influența din istorie. Totuși, ideile sale privind „coexistența pașnică” și orientarea către bunăstarea populației arată că Malenkov a fost mai mult decât simplul „țap ispășitor” al perioadei poststaliniste – a fost un politician complex, prins între dorința de reformă și realitățile dure ale luptei pentru putere în Uniunea Sovietică.
Familia:
Malenkov a fost căsătorit cu Valeria Alexeevna Golubțova (1901–1987). Ea era inginer radio, a absolvit Institutul de Inginerie Electrică din Moscova și a lucrat în domeniul comunicațiilor. A fost implicată și în activități de partid, fiind o figură respectată în rândul tehnocraților sovietici.
Au avut doi copii (un fiu și o fiică).Ambii au urmat cariere tehnice și științifice, menținând un profil discret, departe de politică. Fiul lor, Andrei Malenkov, a devenit inginer, iar fiica s-a ocupat de activități științifice.
Viața lui privată a fost considerată „disciplinată” și lipsită de extravaganțe, ceea ce i-a consolidat imaginea de birocrat serios și manierat. După căderea sa în dizgrație și trimiterea în Kazahstan, soția și copiii l-au urmat, ducând o viață retrasă.
A decedat în ianuarie 1988.