Cătușe, anchete, procurori, decizii judecătorești și mâini încătușate ridicate în sus. Breaking-news-urile nu contenesc să ne arate că un primar, un politician, un jurnalist sau un artist au încălcat ”legea”. Legea este regimul impus de AKP pentru a rămâne la putere indiferent de circumstanțe. Ca atare, se curăță terenul pentru alegerile viitoare.
Turcia traversează una dintre cele mai acute crize politice interne din ultimii ani. Președintele Recep Tayyip Erdoğan a reușit să neutralizeze principala forță de opoziție, Partidul Republican al Poporului (CHP), nu doar prin arestări individuale, ci prin încercarea de a remodela chiar conducerea partidului. Această strategie marchează o schimbare calitativă: de la țintirea figurilor opoziției la controlul asupra cine are voie să o conducă. Nu mai vorbim despre hărțuirea adversarului, ci despre confiscarea lui.
Punctul de cotitură l-a constituit decizia din 21 mai 2026 a Camerei a 36-a Civile a Curții Regionale de Justiție din Ankara, care a pronunțat „nulitatea absolută” (mutlak butlan) a celui de-al 38-lea Congres ordinar al CHP, din noiembrie 2023, congresul la care Özgür Özel îl învinsese pe Kemal Kılıçdaroğlu. Sub pretextul unor acuzații de cumpărare de voturi în rândul delegaților, instanța a demis întreaga conducere a partidului și l-a reinstalat pe Kılıçdaroğlu cu echipa sa[1]. Este pentru prima dată în istoria Republicii când o conducere de partid aleasă de delegați este răsturnată printr-o hotărâre judecătorească, iar efectul retroactiv al deciziei anulează inclusiv congresul extraordinar din aprilie 2025, la care Özel fusese reconfirmat[2]. Pentru ca tabloul să fie complet, administrația Özel a părăsit sediul central al partidului abia după intervenția poliției[3]. Justiția nu mai arbitrează competiția politică, o rescrie.
Özgür Özel a denunțat acțiunea ca un „puci judiciar” și un „atac asupra partidului fondat de Atatürk”. El a promis rezistență legală, un nou Congres și a chemat membrii să nu părăsească partidul. A condus mitinguri masive la Ankara și Istanbul, cu zeci de mii de susținători scandând „Lider Özgür!” și acuzându-l pe Kemal Kılıçdaroğlu de colaborare cu regimul. Rezistența lui Özel rămâne fermă: el a respins ideea unei scindări și a cerut ca cei peste două milioane de membri ai partidului să decidă conducerea. A acuzat regimul că își dorește o opoziție „de fațadă”, controlată și lipsită de capacitatea de a amenința cu adevărat puterea.
Rezultatul este o veritabilă structură de dublă putere în interiorul celui mai vechi partid al Turciei: Kılıçdaroğlu controlează sediul central, în timp ce Özel păstrează loialitatea majorității parlamentarilor. Pe 9 iunie, cele două tabere au organizat reuniuni rivale, Özel în Parlament, în calitate de lider al grupului parlamentar, funcție în care a fost reales. Kılıçdaroğlu la sediul partidului din Ankara, iar susținătorii lor s-au confruntat fizic în fața legislativului[4].
Două zile mai târziu, 28 dintre cei 57 de membri ai Consiliului Partidului, fideli lui Özel, au demisionat în bloc pentru a forța convocarea unui congres extraordinar[5]. Miza este existențială: dacă decizia de anulare rămâne definitivă, ultimul congres valid al CHP devine cel din iulie 2020, iar partidul riscă, în temeiul legii partidelor politice, să-și piardă dreptul de a participa la alegeri dacă nu organizează un nou congres înainte de expirarea termenului de șase ani, în iulie 2026[6]. Regimul a construit, cu alte cuvinte, o capcană cu cronometru: opoziția este somată să se reorganizeze exact în condițiile în care justiția îi interzice să o facă.
Arestările colaboratorilor și operațiunile din Silivri și Buca din ultimele zile întăresc această percepție. Cem Yüzer, fost consilier și șofer oficial al lui Özel, a fost reținut și ulterior arestat, alături de Anıl Demir, în cadrul unei anchete privind presupuse fapte de corupție și constituirea unei organizații criminale. În paralel, valuri succesive de arestări au vizat primari și oficiali CHP, peste douăzeci de primari și sute de funcționari municipali au fost reținuți sau arestați de la alegerile locale din martie 2024, pe care partidul le câștigase categoric. La Buca, în provincia Izmir, primarul Görkem Duman a fost demis și arestat în iunie 2026. Alegerile interimare locale au favorizat blocul AKP-MHP. Mesajul este transparent: victoria la urne nu garantează exercitarea mandatului, ci doar deschiderea unui dosar.
Complexul penitenciar de la Silivri rămâne simbolul acestei noi etape represive. Aici este deținut, din 2025, primarul Istanbulului, Ekrem İmamoğlu, alături de alți primari și lideri politici care, în condiții democratice normale, ar fi devenit certitudini electorale.
Uneori, audierea adversarilor politici are loc chiar între zidurile închisorii. Pentru a elimina riscul unei înfrângeri electorale, regimul este hotărât să elimine competitorii înainte ca alegătorii să aibă posibilitatea de a se pronunța. Sondajele explică graba: în aprilie 2026, İmamoğlu îl devansa pe Erdoğan cu aproximativ zece puncte procentuale într-un eventual tur doi prezidențial[7]. Iar dacă anularea congreselor devine definitivă, însăși desemnarea lui İmamoğlu drept candidat prezidențial al CHP, votată sub conducerea Özel ar putea fi invalidată[8]. Dintr-o singură lovitură de ciocan judecătoresc, regimul decapitează partidul și îi anulează candidatul.
Kılıçdaroğlu, reinstalat prin decizie judecătorească, este acuzat de susținătorii lui Özel de „trădare” și colaborare cu Palatul Prezidențial. Un bătrânel care și-a asumat rolul de cel mai detestat personaj politic.
Au avut loc incidente tensionate la Parlament și la sediul CHP, cu altercații între facțiuni. Kılıçdaroğlu a promis „curățarea” partidului de „mită și hoți”, în timp ce tabăra Özel îl acuză că acceptă rolul unei marionete utile sistemului. Ironia este desăvârșită de Devlet Bahçeli, partenerul ultranaționalist al lui Erdoğan, care cere acum, cu o candoare studiată, ca disputa să rămână „în limitele legii și ale democrației” și ca instanța supremă să se pronunțe rapid, piromanul recomandând calm victimelor să nu agite extinctoarele. Evident, această criză din interiorul opoziției îl avantajează în primul rând pe Erdoğan. Diviziunile slăbesc CHP exact în momentul în care unitatea ar fi fost esențială.
Din închisoare, İmamoğlu continuă să transmită mesaje de rezistență. La mitingurile organizate în sprijinul său, mulțimea a scandat: „Președinte İmamoğlu!”. Özel s-a poziționat drept figura centrală a rezistenței democratice.
Mobilizarea stradală a demonstrat că societatea turcă nu și-a epuizat resursele. Chiar și aceste proteste sunt însă împiedicate prin metode administrative: stațiile de metrou și transport public din apropierea locurilor de manifestație sunt închise, accesul fiind limitat de autorități. Represiunea s-a birocratizat, cenzura poartă acum uniforma funcționarului de la transportul în comun.
Paradoxal, în timp ce presiunea internă asupra opoziției crește, Erdoğan pare să își consolideze poziția externă. Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă reprezintă, probabil, cea mai favorabilă evoluție geopolitică pentru liderul turc.
Relația dintre cei doi a fost întotdeauna una personală, construită pe pragmatism și tranzacții directe. La întâlnirea de la Casa Albă[9] din septembrie 2025, Trump i-a promis lui Erdoğan, cu dezinvoltura sa caracteristică, succes în „cumpărarea lucrurilor” pe care Ankara și le dorește, aluzie transparentă la avioanele F-35[10]. Trump nu a manifestat niciodată interesul administrațiilor democrate pentru situația drepturilor omului din Turcia. Pentru el, Erdoğan este un lider puternic, capabil să livreze rezultate într-o regiune aflată în permanentă turbulență. Faptul că acest lider își încarcerează rivalii electorali este, în logica tranzacțională a Washingtonului actual, un detaliu de politică internă. Faptul că nu înțelege Turcia, Iranul și alte state din Orientul Mijlociu nu mai este un dubiu, ci o certitudine.
Nu întâmplător, înaintea summitului NATO pe care Ankara îl va găzdui pe 7–8 iulie, o premieră și un trofeu de prestigiu pentru diplomația turcă[11] , Ankara a început să transmită semnale de apropiere strategică față de Occident. Importurile de gaz rusesc au scăzut, cooperarea militară cu NATO este relansată, iar discuțiile privind ridicarea sancțiunilor CAATSA și reintegrarea în programul F-35, din care Turcia a fost exclusă în 2019 după achiziția sistemelor rusești S-400, au revenit pe agendă[12].
Occidentul este dispus să închidă ochii la regresul democratic în schimbul menținerii Turciei în arhitectura strategică euro-atlantică. Cu alte cuvinte, drepturile și libertățile pot aștepta, interesele geopolitice au prioritate. Este un troc vechi de când lumea, doar că de această dată se negociază cu congresele anulate ale opoziției pe masă.
Erdoğan nu este un aliat predictibil. Nu a fost niciodată. A schimbat tabere, a negociat simultan cu Washingtonul și Moscova și a utilizat fiecare criză pentru a-și maximiza propriul avantaj. Cine poate garanta că nu o va face din nou? Cine cumpără astăzi loialitatea Ankarei cumpără, de fapt, o opțiune cu scadență scurtă.
În același timp, liderul turc ridică din nou tonul în Mediterana de Est. Nu a terminat cu Israelul! Și-a mutat atenția spre Grecia și Franța în legătură cu orice inițiativă militară sau energetică ce ar afecta interesele Turciei și ale ciprioților turci. În discursurile recente, Erdoğan a reiterat faptul că Turcia nu va accepta „fapte împlinite” în Cipru și că este pregătită să răspundă ferm oricărei încercări de izolare strategică. Într-o perioadă în care Parisul își consolidează cooperarea militară cu Nicosia, iar Atena își dezvoltă parteneriate regionale, retorica Ankarei amintește de momentele de maximă tensiune din ultimii ani. De fapt, președintele turc demonstrează că folosește amenințările în locul argumentelor.
Mai grav pentru proiectul geopolitic al lui Erdoğan este faptul că dificultățile nu vin doar dinspre Occident. Kazahstanul, unul dintre principalii parteneri din cadrul Organizației Statelor Turcice, a reafirmat susținerea pentru suveranitatea Republicii Cipru și pentru rezoluțiile ONU care nu recunosc autoproclamata Republică Turcă a Ciprului de Nord. Gestul a produs iritare la Ankara și reacții virulente în presa naționalistă turcă. Pentru susținătorii proiectului pan-turcic, refuzul statelor „surori” de a susține cauza Ciprului de Nord reprezintă o lovitură simbolică dureroasă.
Ani la rând, Erdoğan a prezentat Organizația Statelor Turcice drept expresia renașterii solidarității lumii turcice și unul dintre pilonii „Secolului Turciei”. Realitatea pare însă mai nuanțată. State precum Kazahstanul își urmăresc propriile interese, încearcă să mențină relații echilibrate cu Rusia, China și Occidentul și nu sunt dispuse să transforme identitatea comună într-o alianță geopolitică necondiționată. În interiorul Turciei au apărut întrebări incomode: cât de influentă este, în realitate, Ankara în spațiul pe care pretinde că îl conduce? „Secolul Turciei” riscă să rămână un slogan de uz intern, recitat în fața unei audiențe captive.
În acest context tulbure, circulă și interpretări speculative. Sibel Edmonds, fostă angajată FBI susține că Turcia ar fi acceptat să joace un rol regional extins în competiția strategică împotriva Rusiei, în schimbul unor garanții politice și economice. Sunt invocate dosare precum Halkbank[13], presupuse presiuni americane și întâlnirile dintre Erdoğan și Trump. Aceste afirmații nu sunt confirmate public și trebuie tratate cu maximă prudență. Totuși, popularitatea lor reflectă nivelul ridicat de neîncredere și complexitatea jocurilor geopolitice din jurul Turciei. În definitiv, dinamica actuală readuce în prim plan celebra maximă a lui Henry Kissinger: să fii inamicul Americii poate fi periculos, dar să-i fii prieten este fatal..
Erdoğan joacă, încă o dată, o partidă de șah pe mai multe table. În interior, utilizează justiția pentru a slăbi opoziția și a remodela competiția politică. În exterior, negociază cu marile puteri și capitalizează valoarea strategică a Turciei. Rezistența lui Özgür Özel, popularitatea lui Ekrem İmamoğlu, care crește, paradoxal, cu fiecare zi de detenție și mobilizarea unei părți semnificative a societății civile lasă loc speranței că jocul nu este încă încheiat. Un regim cu adevărat sigur de propria popularitate nu ar avea nevoie să-și aleagă singur adversarii.
Pentru Europa, sprijinirea forțelor democratice din Turcia nu reprezintă un lux moral și nici o simplă declarație de principiu. Este o necesitate strategică. O Turcie predictibilă rămâne un partener dificil, dar stabil. O Turcie autoritară, convinsă că poate obține concesii externe indiferent de comportamentul intern, riscă să devină nu doar o problemă pentru propriii cetățeni, ci și o sursă permanentă de impredictibilitate la granițele Europei. Iar impredictibilitatea, spre deosebire de gazul rusesc, nu poate fi nici sancționată, nici înlocuită.
[1]„Turkish court suspends CHP leadership, reinstates former chairman Kılıçdaroğlu”, Anadolu Agency / Turkish Minute, 21 mai – 7 iunie 2026.
[2]Erkan Saka, „Turkey’s CHP «Absolute Nullity» Crisis: What Happened, Reactions & What’s Next”, Erkan’s Field Diary, 27 mai 2026, https://erkansaka.net.
[3]„Türkiye in Focus: 1–5 June 2026”, TRT World Research Centre, iunie 2026.
[4]„Rival meetings deepen leadership crisis in Turkey’s main opposition CHP”, Turkish Minute, 9 iunie 2026; „Rivalry rocks Türkiye’s CHP as Özel-Kılıçdaroğlu clash lingers”, Daily Sabah, 9 iunie 2026.
[5]„Allies of ousted CHP leader quit Party Council in bid to force extraordinary congress”, Turkish Minute, 11 iunie 2026.
[6]„Bahçeli urges top court to rule quickly on CHP leadership crisis”, Turkish Minute, 2 iunie 2026.
[7]Sondajele din aprilie 2026 îl creditau pe İmamoğlu cu un avans de aproximativ 55%–45% în fața lui Erdoğan într-un eventual tur doi.
[9] https://ionutcojocaru.ro/2025/09/26/cu-ce-s-a-ales-erdogan-din-intalnirea-cu-trump/
[10]„Trump signals to Erdoğan that US could lift ban on F-35 sales to NATO ally Turkey”, Euronews, 25 septembrie 2025.
[11]Marc Pierini, „Deciphering Europe’s Relationship with Turkey”, Carnegie Endowment for International Peace, 8 mai 2026.
[12]„Erdoğan calls for Turkey’s return to F-35 program, citing NATO security”, Turkish Minute, 5 ianuarie 2026.
[13] https://ionutcojocaru.ro/2025/10/08/aur-pentru-petrol-putere-pentru-tacere-scandalul-care-urmareste-regimul-erdogan/