Există momente în care politica externă și cea internă a unui regim încetează să mai fie două dosare separate și devin fețele aceleiași monede. Ultima piesă din strategia lui Erdoğan se desfășoară în aceste zile. Deșirarea partidului CHP se manifestă într-un ritm demn de o telenovelă turcească. Unii suferă, alții speră. Turcia trăiește, în această primă zi de iunie, exact un asemenea moment. Pe de o parte, Donald Trump tocmai a concentrat în mâinile unui singur om coordonarea relației Statelor Unite cu Turcia, Siria și Irakul. De ce a decis Donald Trump să facă acest lucru? Ce au în comun Siria și Irakul cu Turcia? Toate trei se văd de la Mar-a-Lago ca parte dintr-un întreg? Oare nu este o decizie care mai degrabă destabilizează decât unifică regiunea? Evident, în următoarea perioadă vom analiza mai amănunțit această decizie.
Ce se întâmplă în Turcia?
La İzmir, parchetul a declanșat în zori încă o razie împotriva unei administrații locale controlate de opoziție. Peste 60 de rețineri! Cele două evenimente nu sunt independente. Sunt cele două capete ale aceluiași fir: cu cât Erdoğan devine mai indispensabil pentru arhitectura regională a lui Trump, cu atât dispune de mai mult spațiu de manevră pentru a remodela scena politică internă.
Ce mai contează turcii în acest tablou în care actorii geopolitici au planuri importante cu țara lor și cu regiunea?
Pe 31 mai, printr-o postare pe Truth Social, Donald Trump a anunțat că Tom Barrack, ambasadorul american la Ankara, va fi numit Trimis Special Prezidențial atât pentru Siria, cât și pentru Irak, păstrându-și în același timp funcția de ambasador în Turcia. Mandatul său anterior pentru Siria expirase cu doar o zi înainte. Trump nu doar că l-a reînnoit, ci l-a extins.
Pe hârtie, este o reorganizare administrativă. În realitate, este una dintre cele mai semnificative mutări de politică externă americană din ultimii ani. Concentrarea într-o singură persoană a ambasadei de la Ankara și a celor două dosare regionale transmite un mesaj limpede: Trump (nu Washington) consideră că Siria, Irakul și Turcia trebuie privite ca părți ale aceleiași ecuații strategice.
Logica este evidentă. După prăbușirea regimului Baas și instalarea lui Ahmed al-Sharaa la Damasc, după două decenii în care Irakul nu a reușit sau nu a fost lăsat să atingă o oarecare stabilitate, cât și în contextul confruntării dintre SUA, Israel și Iran, administrația Trump pare să fi ajuns la o concluzie pe care administrațiile anterioare au evitat să o formuleze atât de direct: folosirea Turciei ca o cheie de boltă pentru strategiile proprii în regiune!
Turcia este singura țară NATO care se învecinează cu Iranul. Controlează una dintre cele mai importante poziții geografice ale regiunii. Are o influență militară și politică semnificativă în Siria și Irak și încearcă să se impună drept un nod regional energetic și logistic. În acest context, atribuirea celor trei dosare unui singur emisar reprezintă, în fond, recunoașterea faptului că Turcia a devenit veriga de legătură a întregii regiuni pentru SUA! Cum vor reacționa Iranul, Arabia Saudită, Federația Rusă sau China rămâne de văzut.
Această indispensabilitate nu este doar retorică. Turcia dispune de a doua armată ca efective (nu ca putere) din NATO și se află printre principalii exportatori mondiali de armament. Industria sa de apărare produce deja efecte geopolitice concrete. Dronele turcești sunt utilizate pe mai multe continente, nave militare sunt exportate către state europene, iar sistemele de apărare dezvoltate la Ankara sunt tot mai prezente în contractele regionale. Erdoğan nu mai revendică statutul de putere regională, ci încearcă să îl exercite.
Alegerea lui Tom Barrack confirmă și stilul personal de diplomație al lui Donald Trump. Barrack nu este un diplomat de carieră, ci un om de afaceri și un apropiat al președintelui american. Fondator al Colony Capital și președinte al comitetului de învestitură al lui Trump din 2017, el și-a construit influența prin relații personale și conexiuni în mediul politic și financiar al Orientului Mijlociu.
În 2021, justiția americană l-a acuzat și arestat pentru că ar fi acționat ca agent neînregistrat al Emiratelor Arabe Unite și că ar fi furnizat informații și influență politică în beneficiul acestora. În 2022, a fost achitat de toate acuzațiile. Totuși, imaginea sa publică a rămas aceea a unui negociator care operează mai degrabă prin relații personale decât prin canalele diplomatice tradiționale.[1]
Barrack are acces direct la Erdoğan, relații apropiate cu ministrul de externe Hakan Fidan și contacte solide cu principalele centre de putere ale statului turc. Mai mult decât atât, Tom Barrack nu s-a limitat la rolul unui diplomat clasic. În ultimele luni, el a formulat o serie de observații care au stârnit controverse în întreaga regiune. În intervențiile sale publice, a sugerat că o parte dintre problemele actuale ale Orientului Mijlociu își au originea în modelul statelor-națiune create după Primul Război Mondial, când puterile europene au redesenat harta fostului Imperiu Otoman prin acorduri precum Sykes-Picot.[2]
El a lăudat în repetate rânduri sistemul otoman al milleturilor (un cadru pe care îl idealizează drept „autonomie”, deși milletul însemna mai curând auto-administrare comunitară fiscală și juridică sub control imperial strict), mecanism prin care diferitele comunități religioase coexistau sub autoritatea imperială fără a fi obligate să se integreze într-o identitate națională unică.[3]
În esență, ambasadorul a sugerat că multe dintre conflictele actuale sunt rezultatul încercării de a impune modele occidentale de stat-națiune unor societăți care funcționaseră timp de secole după alte reguli istorice. Afirmațiile sale au fost interpretate de numeroși observatori drept o critică directă a ordinii regionale create după 1918 și, implicit, drept o reevaluare pozitivă a moștenirii otomane. Să fie acesta planul SUA cu privire la Orientul Mijlociu?
Pentru Ankara, asemenea declarații au fost primite cu satisfacție. Pentru numeroși naționaliști turci, kurzi, arabi și israelieni, ele au ridicat însă întrebări incomode: dacă frontierele și statele construite după Primul Război Mondial sunt considerate o eroare, atunci ce ar trebui să le înlocuiască? O nouă arhitectură regională? O formă de federalism? Sau o ordine inspirată, măcar parțial, de modelul imperial otoman? Conducerea CHP a catalogat declarația drept o rușine și a cerut expulzarea ambasadorului.
Barrack nu a oferit răspunsuri clare. Dar simplul fapt că un emisar al președintelui Statelor Unite pune sub semnul întrebării fundamentele ordinii politice create după destrămarea Imperiului Otoman reprezintă, în sine, un eveniment politic major.
Nu toată lumea privește favorabil această alegere. În Israel există voci care îl consideră prea apropiat de Ankara și prea dispus să înțeleagă interesele Damascului și ale capitalelor arabe. Tocmai această poziționare îl transformă însă într-un interlocutor util pentru Washington. Barrack poate vorbi cu actori care privesc cu suspiciune diplomația americană tradițională.
Numirea sa trebuie privită însă și dintr-o altă perspectivă. Ea reprezintă o investiție politică în Erdoğan.Dacă în plan extern Erdoğan traversează una dintre cele mai favorabile perioade ale ultimilor ani, în plan intern reușește să închidă paranteza deschisă în 2016 cu privire la asanarea politicii interne și transformarea statului în ceea ce și-a dorit.
Alegerile locale din martie 2024 au produs un șoc ale cărui efecte continuă să se resimtă. Pentru prima dată după mulți ani, AKP nu doar că a pierdut marile orașe ale țării, ci a fost depășit la nivel național de CHP. Victoria opoziției la Istanbul, Ankara, Antalya, Izmir și în numeroase alte municipalități a demonstrat că regimul nu mai este susținut de mare parte din societate.
Mai important decât rezultatul în sine a fost însă apariția unei noi generații de lideri. Dacă Kemal Kılıçdaroğlu simboliza pentru mulți alegători o opoziție prudentă și defensivă, tandemul format din Özgür Özel și Ekrem İmamoğlu a adus un discurs mai energic și mai combativ.
Erdoğan înțelege foarte bine acest pericol. Problema sa nu mai este CHP-ul pe care l-a învins în repetate rânduri în ultimii cincisprezece ani. Problema sa este un CHP care încearcă să se reinventeze și care începe să vorbească pe limba unei societăți afectate de inflație, de scăderea nivelului de trai și de oboseala provocată de polarizarea permanentă. Ca atare, nu trebuie ca opoziția să aibă prilejul de a ajunge la alegeri în această formă!
În ultimele luni, Özgür Özel a ales o strategie pe care opoziția turcă a evitat-o mult timp: mobilizarea constantă a străzii. Mitingurile organizate în marile orașe nu sunt simple exerciții electorale. Ele reprezintă încercarea de a muta confruntarea politică din tribunale în spațiul public.
Pentru liderul CHP, apărarea lui Ekrem İmamoğlu și a administrațiilor locale controlate de opoziție nu este doar o chestiune juridică. Este o luptă pentru supraviețuirea politică a partidului. În viziunea sa, miza nu este doar viitorul CHP, ci însăși capacitatea cetățenilor de a schimba puterea prin vot.
În același timp, CHP continuă să fie afectat de propriile contradicții interne. Kemal Kılıçdaroğlu nu a dispărut din peisajul politic și continuă să exercite influență asupra unei părți a partidului. Disputele privind congresul care l-a adus pe Özgür Özel la conducerea formațiunii au creat tensiuni care nu s-au stins nici astăzi.
Mai mult, imaginea fostului lider este afectată inclusiv de conflictele apărute în propriul cerc familial. Mai mulți dintre frații săi s-au delimitat public de pozițiile adoptate de acesta în ultimele luni. Dincolo de dimensiunea personală a episodului, situația ilustrează gradul de izolare politică în care a ajuns omul care a condus CHP timp de treisprezece ani.
Pentru Erdoğan, toate aceste tensiuni reprezintă oportunități. Un CHP divizat este mai ușor de gestionat decât un CHP unit în jurul unei singure conduceri.
Tocmai aici se întâlnesc politica externă și politica internă.
Pe acest fond de uzură și fracturare a opoziției, Erdoğan beneficiază de una dintre cele mai favorabile conjuncturi internaționale din ultimii ani:
- Washingtonul are nevoie de Ankara în Siria.
- Washingtonul are nevoie de Ankara în Irak.
- Washingtonul are nevoie de Ankara pentru gestionarea relației cu Iranul.
- Washingtonul are nevoie de Ankara în cadrul NATO și în regiunea Mării Negre și Mării Mediterane.
Din această perspectivă, decizia lui Trump de a extinde atribuțiile lui Tom Barrack depășește cu mult dimensiunea administrativă. Ea reprezintă recunoașterea faptului că obiectivele strategice ale Statelor Unite în Orientul Mijlociu depind, într-o măsură semnificativă, de cooperarea cu Erdoğan după eșecul cu Iranul.
Aceasta este poate cea mai importantă victorie externă a liderului turc din ultimii ani. După Gezi, după epurările post-2016, după criticile privind statul de drept și drepturile omului, Erdoğan nu este tratat ca un lider izolat. Dimpotrivă. El este tratat ca un actor indispensabil.
Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu este de ce Erdoğan încearcă să își reducă adversarii politici la tăcere. Orice lider care concentrează puterea caută să limiteze spațiul de acțiune al opoziției. Întrebarea reală este de ce costurile internaționale ale acestei strategii par astăzi atât de reduse.
Răspunsul se află în geopolitica momentului. Siria, Irakul, Iranul, NATO și securitatea regională au transformat Turcia într-un actor pe care Washingtonul îl consideră indispensabil. Iar atunci când un lider devine indispensabil pentru marile puteri, criticile la adresa politicilor sale interne tind să se estompeze.
În timp ce Özgür Özel încearcă să mobilizeze strada, iar CHP luptă simultan cu presiunea instituțională și cu propriile fracturi interne, Erdoğan se prezintă în fața Occidentului ca garant al stabilității regionale. Este poziția pe care și-a dorit-o ani întregi și pe care pare, în sfârșit, să o fi obținut.
Oare, Donald Trump înțelege că a miza pe un lider autoritar, produs al Frăției Musulmane și susținător Hamas, este un pariu câștigător? Sau este doar un plan contextual?
În Turcia, această libertate de acțiune se vede deja. La Istanbul. La İzmir. În dosarele împotriva opoziției. În tribunale. Și în încercarea tot mai evidentă de a transforma competiția politică într-un joc al cărui rezultat să fie cunoscut înainte ca primul vot să fie exprimat.
[1] https://www.justice.gov/archives/opa/pr/former-advisor-presidential-candidate-among-three-defendants-charged-acting-agents-foreign
[2] Tom Barrack (@USAMBTurkiye), postare pe platforma X, 25 mai 2025, prin care condamnă frontierele trasate prin Sykes-Picot drept impuse „pentru câștig imperial, nu pentru pace”. Cf. „‘We Will Not Make That Mistake Again,’U.S. Envoy to Syria Slams Sykes-Picot Legacy”, Kurdistan24, 26 mai 2025, https://www.kurdistan24.net/en/story/842528.
[3] Declarații făcute într-un interviu acordat agenției Anadolu (iunie 2025), în care Barrack a invocat sistemul millet otoman și a dat İzmirul drept model de conviețuire interconfesională pentru Orientul Mijlociu. Cf. „US envoy Tom Barrack accused of plotting Turkey’s partition”, Middle East Eye, 23 iulie 2025, https://www.middleeasteye.net/news/us-envoy-tom-barrack-accused-plotting-turkeys-partition.