România a ajuns atât de slab reprezentată politic încât politicieni demagogi se atârnă de funcțiile importante în stat ca de ultimul colac de salvare al unor cariere mediocre. Spectacolul e cunoscut și repetitiv: când găsesc argumentele pentru a forma un guvern, uită de ideologii! Când se despart, uită de argumente și revin brusc la ideologii, cu indignare morală proaspătă, de parcă nu ar fi împărțit același birou ministerial cu câteva zile înainte. Plătesc influenceri pentru a-i convinge pe români că Ilie Bolojan este salvatorul nației sau că Nicușor Dan este un geniu politic pentru că a fost olimpic la matematică, confundând, cu o nonșalanță uimitoare, performanța academică din adolescență cu capacitatea de a guverna o țară în criză. Mai mult, se confundă obsesiv succesul într-un domeniu abstract cu aptitudinea pentru concret.
Un olimpic la matematică rezolvă ecuații cu necunoscute fixe, dar politica este o ecuație cu necunoscute vii, imprevizibile și adesea de rea-credință. În România, diploma de merit de ieri a devenit scuza pentru incompetența de azi, ca și cum trecutul academic ar putea compensa absența prezentului administrativ. Concret, fără experiență, fără o profesie în care să excelezi, nu poți fi bun politician!
Ce au în comun cei care au căzut prin moțiune de cenzură dar nu vor să plece acasă? Sunt doar politicieni. Iar dacă nu ar avea o funcție politică ar fi muritori de foame! Avem o clasă politică ce a transformat statul dintr-un motor de dezvoltare într-un organism gazdă. Pentru mulți, pierderea funcției nu este o înfrângere ideologică, ci o amenințare biologică! Fără imunitatea și resursele demnității publice, acești ”profesioniști ai nimicului” devin irelevanți social și vulnerabili economic.
Mare parte dintre aceștia sunt susținuți de presa miluită. Realizări minimale, afaceri cu statul și, evident, mult tupeu. Sunt genul care știu. Știu totul, nu au dubii și pozează în ceea ce nu sunt: profesioniști. Când sunt la guvern, nu apără interesele românilor, ci se luptă să reziste prin îndatorarea statului, prin „reforme” eufemism elegant pentru datul afară, pentru ca apoi să treacă liniștit în opoziție și să-i lase pe ceilalți să strângă ce au risipit, pentru a putea reveni și a face ceea ce știu cel mai bine. În fapt, mai nimic dar cu aparența impecabilă că ei știu. Trecerea în opoziție a devenit pentru acești politicieni un soi de ”baie de mulțime„ purificatoare. Ei nu pleacă să se reformeze, ci pleacă să se ”spele„ de deciziile luate, așteptând ca memoria scurtă a electoratului să transforme din nou praful de pe tobă în aur electoral. Etichete precum ciuma roșie, șobolani, extremiști, pro-european, pro-rus, pro-occidental vom mai auzi mult și bine. Pentru că a construi este mult mai greu decât a eticheta!
Politica nu este un sport al orgoliilor, nu este o competiție de imagine și nici un vehicul pentru ambițiile personale ale celor care au ratat alte cariere. Este, în definiția ei cea mai elementară, mecanismul prin care o comunitate ia decizii colective în propriul interes. Atât. Tot ce depășește această funcție, cultul personalității, războaiele de ego între lideri, manevrele de poziționare electorală permanentă, sacrificarea guvernării în favoarea narativului, nu este politică, ci parazitarea ei. Cetățeanul care plătește impozite, care așteaptă o decizie despre spitalul din orașul lui, despre autostrada care îi înjumătățește timpul până la muncă, despre pensia care nu acoperă chiria, acel cetățean nu are timp pentru orgoliile unui partid care preferă opoziția confortabilă guvernării incomode. A arunca vina asupra celuilalt nu este o decizie inteligentă ci doar o manevră șmecherească.
Manipularea, când ai mare parte din presă de partea ta, prinde de fiecare dată. Se găsesc suficienți de mulți naivi care să creadă ceea ce aud de la influencerii și jurnaliștii guvernului. Așa a apărut și mitul Bolojan, omul care „salvează” România. Cu ifose de intelectuali, oameni politici demagogi pretind opoziția stând confortabil la guvernare, au răbdare infinită de când a picat guvernul dar erau prea repeziți și se luptau cu timpul când erau la putere. Iar ca strategie, după ce s-au forțat intelectual până la limita posibilului, băltesc în necunoscut, așteptând decizii luminate de la un președinte nehotărât. Este fascinant cum oameni care stau mai prost financiar, declarativ, susțin un premier care le-a afectat veniturile. Pentru Nicușor Dan, a avea un guvern funcțional nu este o urgență. El are tot timpul din mandat pentru a se gândi. Curios cum niciunul dintre predecesorii săi nu a descoperit acest lux constituțional.
România postdecembristă are un reflex bine sedimentat: la fiecare ciclu de dezamăgire colectivă, sistemul produce un „om providențial” competent, provincial, aparent necontaminat de București. Iohannis, Boc și acum Bolojan urmează același șablon. Toți speranțe! Toți decepții! Diferența e că, de data aceasta, mașinăria de imagine a fost mai vizibilă ca oricând, mai crudă, mai nerușinată, mai ușor de detectat pentru oricine dorea să privească dincolo de ecran.
Construcția „salvatorului” nu a fost spontană. Campania a început cu mult înainte de preluarea guvernării, pregătită cu echipe de specialiști plătiți din bani publici, calibrată pe frustrările reale ale unui electorat obosit. Tehnica, rescrierea trecutului pentru a fabrica un prezent eroic nu este o noutate în propaganda politică, dar rareori a fost aplicată cu atâta nonșalanță. „Ilie-Sărăcie”, austerul fără charismă, a dispărut peste noapte. În locul lui a apărut „Bolojan-Reformatorul” același om, altă vopsea, același aparat mediatic care sufla în pânzele mitului.
Mitul s-a fracturat acolo unde toate miturile se fracturează: la contactul cu realitatea. Guvernul a căzut pe 5 mai 2026 cu 281 de voturi la moțiunea de cenzură, un scor care nu lasă loc de interpretări. Paradoxul rămâne înscris în cifre: România a intrat în recesiune tehnică exact în perioada în care propaganda descria „salvarea de la prăbușire”. Decalajul dintre discurs și cifre, dintre imagine și guvernare, nu este un accident și nici o nedreptate istorică. Este produsul inevitabil al unui sistem care a ales să investească mai mult în construirea eroului decât în construirea țării.
Avem „ifose” în loc de competență, „mituri” în loc de lideri și o „guvernare în așteptare” în loc de administrație activă. Rezultatul este acest balast colectiv în care singura constantă este manipularea și speranța, mereu amânată, mereu exploatată, a celor care mai cred că undeva, cândva, cineva va guverna România în interesul României.
Problema nu este că se încearcă manipularea, ci că o acceptăm ca pe un rău necesar pentru a nu ne confrunta cu golul de competență de sub poleială. În timp ce politicienii noștri ”băltesc în necunoscut” și așteaptă semnale divine de la Cotroceni, singurul lucru care nu stă pe loc este timpul României. Un timp pe care ei îl consumă în saloane, dar pe care cetățeanul îl pierde în sălile de așteptare ale spitalelor sau în cozi interminabile pe drumuri care nu duc nicăieri.
Tristețea acestui ”liberalism” de paradă este că a confiscat un nume istoric pentru a-l transforma într-o firmă de lichidare administrativă. PNL-ul care a construit România s-a oprit în 1947. Ceea ce vedem azi sub brandul Bolojan este doar managementul unui faliment ideologic, unde „prin noi înșine” a fost înlocuit cu ”prin noi, pentru funcții”.