1979: 1979 este anul în care Ayatollahul Khomeini ajunge la putere în Iran. Tot în 1979, Saddam Hussein, într-o zi de vară preia puterea în Irak. Avea 42 de ani și multe planuri. Ayatollahul Ruhollah Khomeini avea 76 de ani[1]. Anul 1979 a schimbat Orientul Mijlociu și lumea islamică într-un mod în care o simțim și azi. Revoluția islamică a oferit încredere. A arătat că se poate! URSS invadează Afganistanul tot în 1979. Tot în 1979 Arabia Saudită se confruntă cu cea mai mare revoltă din istoria ei foarte scurtă! Sute de islamiști radicali au ocupat Marea Moschee din Mecca. Erau conduși de Juhayman al-Otaibi.
După acest eveniment, Arabia Saudită prin poliția religioasă a înăsprit regulile de funcționare a statului. 1979 reprezintă înflorirea radicalismului religios în lumea musulmană. Inspirația a venit din Revoluția Islamică. În noiembrie 1979, un grup de studenți iranieni a luat cu asalt Ambasada SUA din Teheran, luând 52 de ostatici americani. Criza a durat 444 de zile și a distrus relațiile dintre SUA și Iran. Iar Carter a pierdut al doilea mandat! Tot în 1979 se semnează și Tratatul de pace Egipt–Israel. În doar 12 luni, în 1979, s-a născut o nouă superputere șiită (Iran), cel mai puternic stat arab a făcut pace cu Israelul (Egipt), un dictator agresiv a preluat Irakul (Saddam), monarhia saudită s-a radicalizat religios, iar semințele jihadismului modern au fost plantate prin războiul din Afganistan. Tensiunile născute în acest an definesc și astăzi politica Orientului Mijlociu. Tot în 1979 forțele din Yemenul de Sud (stat comunist susținut de URSS) au invadat Yemenul de Nord, stat susținut de Arabia Saudită și Occident în mare parte.
Omanul a fost printre foarte puținele state arabe (alături de Sudan și Somalia) care nu a rupt relațiile diplomatice cu Egiptul după tratatul de pace cu Israelul din 1979. Sultanul a refuzat să se alăture boicotului arab. Până în 1979, principalul aliat militar din zonă al Omanului fusese Șahul Iranului (care îl ajutase pe sultan să înăbușe o rebeliune internă comunistă). Odată cu Revoluția Islamică și căderea Șahului, Sultanul Qaboos s-a simțit vulnerabil. Drept urmare, în 1979, Omanul a început negocierile secrete cu Statele Unite, permițând ulterior forțelor americane să folosească bazele militare, devenind un aliat strategic crucial al SUA în regiunea Golfului.
Revoluția islamică a fost posibilă prin înlăturarea lui Mossadegh de către serviciile secrete americano-britanice și instaurarea unui Șah la cheremul lor. Astfel trebuie înțeles evenimentul din Orientul Mijlociu. Istoria și timpul funcționează diferit în zonă! Orientul Mijlociu ne demonstrează că lecțiile istoriei au reverberații în timp și mai mult, planurile pentru zonă surprind de fiecare dată puterile occidentale. Dacă Iranul nu ar fi avut petrol istoria s-ar fi scris altfel!
Din lunga sa istorie marcată de intervenții externe, iranienii contemporani manifestă un grad ridicat de suspiciune față de statele cu care au avut relații conflictuale. Printre acestea, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Israelul se numără printre țările percepute cel mai nefavorabil la Teheran. Memoria colectivă și discursul istoric iranian abundă de exemple care ilustrează interferențele repetate ale Marii Britanii în afacerile interne ale Iranului. Astfel, atitudinea rezervată și adesea ostilă a Iranului față de Occident poate fi înțeleasă ca o consecință directă a intervențiilor istorice ale Marii Britanii și Statelor Unite, motivate în principal de interesele lor geopolitice și economice.
Momentul de cotitură marcat de descoperirea petrolului în sudul Iranului în 1908 a atras imediat interesul Marilor Puteri, transformând această resursă într-un catalizator esențial pentru revoluția globală din domeniul transporturilor și al mecanizării. Pe fondul acestei noi mize strategice, Marea Britanie și-a consolidat controlul asupra Golfului Persic la începutul anilor 1920, conjugând necesitatea securizării rutelor maritime către India cu o abordare imperialistă care considera că rezervele petroliere sunt prea valoroase pentru a fi lăsate la discreția suveranității iraniene. Winston Churchill, prim lord al Amiralității și amiralul John Fisher, primul lord al Mării aveau planuri cu Marina Regală pe care o vedeau propulsată cu petrol și nu cu cărbune. Aceștia au colaborat cu William Knox D Arcy care obținuse o concesie de la Șahul Iranului pentru a exploata rezerve de petrol în întreaga țară, cu mici excepții. Într-o zi de 26 mai 1908 descoperă resurse semnificative de petrol. Înființează Anglo-Persian Oil Company care la rândul ei va da naștere la două sectoare puternice ale industriei petrochimice: BP (British Petroleum) și Ministerul Iranian al Petrolului.[2]
Marina Regală Britanică a trecut pe petrol iar în primul război mondial, Churchill a cumpărat pentru guvernul britanic 51% din acțiunile companiei. Mai mult, considera că monopolul Marii Britanii asupra petrolului iranian una dintre cele mai mari realizări ale carierei sale. Evident, că aceste demersuri au fost un dezastru pentru Iran, atât financiar cât și prin faptul că Marea Britanie a influențat politica iraniană vreme de decenii.
Asemănător s-a comportat Churchill și cu Imperiul Otoman. Turcii au comandat șantierelor navale britanice construirea a două cuirasate de ultimă generație denumite Sultân Osmân-ı Evvel și Reşadiye. Ceea ce făcea ca aceste nave să fie extrem de importante pentru otomani era modul în care au fost finanțate: costurile enorme au fost acoperite printr-un efort financiar și emoțional național, fondurile fiind strânse în mare parte din donații publice, subscripții naționale și contribuții directe ale cetățenilor de rând, de la funcționari până la școlari. Cu toate acestea, la sfârșitul lunii iulie și începutul lunii august 1914, odată cu iminența izbucnirii Primului Război Mondial, Winston Churchill, care ocupa atunci funcția de Prim Lord al Amiralității, a luat decizia unilaterală de a confisca cele două nave. Echipajele otomane se aflau deja în Marea Britanie, așteptând să preia cuirasatele, însă Churchill, motivând necesitatea vitală de a consolida flota Royal Navy și temându-se că navele ar putea fi folosite împotriva intereselor britanice, a ordonat confiscarea lor. Cele două vase au fost integrate în marina britanică sub numele de HMS Agincourt și HMS Erin.
Consecințele acestei decizii au fost dezastruoase pentru relațiile dintre cele două Imperii. La Constantinopol, refuzul Marii Britanii de a livra navele plătite din banii poporului (și refuzul inițial de a returna fondurile) a fost perceput ca o trădare profundă, un act de piraterie și o umilință națională, generând o indignare publică uriașă.
Din punct de vedere diplomatic și geostrategic, confiscarea a reprezentat un punct de cotitură definitiv: a erodat complet credibilitatea Marii Britanii în ochii liderilor de la Constantinopol și i-a împins pe otomani direct în brațele Imperiului German. Germania a profitat imediat de acest resentiment, trimițând crucișătoarele Goeben și Breslau la Istanbul, pe care le-a „donat” flotei otomane pentru a înlocui navele confiscate de englezi, consolidând astfel alianța care a dus la intrarea Imperiului Otoman în Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale. (pentru mai multe detalii, David Fromkin – Pacea care a pus capăt păcii) Cum s-ar fi scris azi istoria primului război mondial dacă Churchill nu confisca cele două vase?
Revenind la Iran, în contextul tensiunilor crescânde privind exploatarea resurselor naționale iraniene, acordul petrolier cu Marea Britanie a fost renegociat și extins în anul 1933 în favoarea britanicilor. Odată cu această reconfigurare, compania a fost redenumită Anglo-Iranian Oil Company (AIOC), având centrul nevralgic la Abadan, oraș care găzduia la acea vreme cea mai mare rafinărie din lume. Mai mult decât un simplu centru industrial, Abadanul a fost transformat într-un veritabil „oraș-companie”, structurat pe o segregare socială strictă, cu profunde accente coloniale.
Pe malurile Golfului Persic, personalul european beneficia de cartiere exclusiviste, dominate de vile somptuoase construite în stil arhitectural englezesc. Acestea erau înconjurate de peluze impecabile, garduri vii, terenuri de tenis și cluburi private, creând o bulă de opulență occidentală.
În contrast flagrant, zecile de mii de muncitori iranieni care susțineau producția rafinăriei erau izolați în cartiere periferice insalubre. Aceștia erau forțați să trăiască în spații supraaglomerate, în case cu ziduri înalte și curți minuscule, adesea lipsite de utilități de bază precum apa curentă sau o canalizare adecvată.
Această inegalitate sistemică și umilința zilnică au transformat Abadanul într-un butoi cu pulbere. Nu este o coincidență faptul că acest oraș a devenit epicentrul mișcărilor majore de contestare împotriva regimului Șahului Mohammad Reza Pahlavi. Condițiile inumane de trai și exploatarea au alimentat grevele masive ale muncitorilor petroliști din perioada 1978–1979, care au paralizat economia statului și au jucat un rol decisiv în prăbușirea monarhiei și succesul Revoluției Islamice.
Dincolo de dominația economică din sud, influența britanică se manifesta la fel de pregnant și în capitală. Așa cum subliniază jurnalistul și autorul Jeremy Bowen în studiile sale, Ambasada Marii Britanii de la Teheran era o veritabilă citadelă diplomatică, întinzându-se pe o suprafață impresionantă de 57.000 de metri pătrați. Acest complex masiv nu era doar un simbol al puterii imperiale, ci și un spațiu de importanță istorică globală.
Pentru pasionații de istorie geopolitică, această clădire a găzduit momente cruciale ale secolului XX. Aici s-au stabilit detaliile esențiale din timpul Conferinței de la Teheran din 1943, locul în care liderii de la acea vreme au desenat arhitectura Europei postbelice. Mai mult, tot în incinta acestei ambasade, Winston Churchill și-a sărbătorit împlinirea vârstei de 69 de ani printr-un dineu legendar, avându-i ca invitați de onoare pe președintele american Franklin D. Roosevelt și pe liderul sovietic Iosif Stalin. Este o imagine profund simbolică a modului în care puterile străine dispuneau de soarta lumii, și implicit a regiunii, operând chiar din inima Iranului.
Importanța strategică a Iranului în Al Doilea Război Mondial a transformat țara într-un pion esențial pe tabla de șah a Marilor Puteri. Cunoscut ca „Coridorul Persan”, teritoriul iranian a devenit o rută logistică vitală prin care Statele Unite trimiteau masiv armament, vehicule și provizii Uniunii Sovietice, ajutând Armata Roșie să reziste pe frontul de est împotriva Germaniei naziste. Mai mult, petrolul iranian era indispensabil pentru alimentarea flotei și a mașinăriei de război britanice. Temându-se de simpatiile pro-germane ale monarhului de atunci, Reza Șah, și de riscul ca resursele vitale să ajungă sub controlul Axei, forțele britanice și sovietice au lansat o invazie comună preventivă în august 1941. Reza Șah a fost forțat să abdice și a fost trimis în exil, fiind înlocuit pe Tronul Păunului de fiul său, tânărul și mult mai maleabilul Mohammad Reza Pahlavi.
Odată cu încheierea războiului, atenția Marilor Puteri s-a reorientat treptat spre zorii Războiului Rece, oferind iranienilor o oportunitate de a-și revendica suveranitatea națională. Frustrarea publică atinsese cote critice din cauza modului în care străinii, în special britanicii prin Anglo-Iranian Oil Company (AIOC), acumulau averi colosale exploatând resursele țării, în timp ce statul iranian primea redevențe derizorii și muncitorii trăiau în mizerie.
Tensiunile au explodat definitiv pe fondul unui precedent regional uriaș: în 1950, americanii au acceptat un acord istoric prin care împărțeau profiturile în proporție de 50/50 cu Arabia Saudită, prin intermediul companiei Aramco. Acest acord a îngrozit establishment-ul de la Londra. Când guvernul iranian a cerut aceleași condiții (un parteneriat 50/50), Marea Britanie a refuzat cu aroganță, o decizie care a turnat gaz pe focul mișcărilor naționaliste de la Teheran.
Această dorință aprigă de autodeterminare nu era un fenomen izolat în Iran, ci reflecta un spirit anticolonial care străbătea întregul Orient Mijlociu. Asemenea egiptenilor care contestau prezența britanică la Canalul Suez, sau a arabilor și evreilor care se ridicaseră împotriva mandatului colonial din Palestina, poporul iranian refuza categoric ca puterile străine să îi mai dicteze politica internă sau să dispună de avuția sa naturală. Radicalizarea acestui sentiment a culminat cu un act de violență politică extremă, care a schimbat cursul istoriei.
General de armată de succes și premier al Iranului, Razmara a fost asasinat pe 7 martie 1951, în curtea Moscheii Șahului din Teheran. Deși era un patriot, Razmara s-a opus vehement propunerii de naționalizare imediată și completă a industriei petroliere (o mișcare susținută puternic de naționaliștii conduși de Mohammad Mossadegh). Razmara argumenta dintr-o perspectivă pur pragmatică: el considera că Iranul nu dispunea la acel moment de inginerii, experții și infrastructura de management necesare pentru a extrage, rafina și vinde petrol pe cont propriu pe piața internațională, riscând falimentul statului în fața unui boicot britanic.
Pentru naționaliști și fundamentaliștii islamici, poziția moderată a lui Razmara a fost percepută ca o trădare absolută și o capitulare în fața britanicilor. A fost împușcat mortal de Khalil Tahmasebi[3] care milita fanatic pentru expulzarea străinilor și distrugerea companiei britanice.
Asasinarea lui Haj Ali Razmara a înlăturat ultimul obstacol politic major din calea naționaliștilor. La doar câteva zile de la moartea sa, parlamentul iranian a votat legea naționalizării industriei petroliere, deschizând calea pentru ca Mohammad Mossadegh să devină prim-ministru și declanșând una dintre cele mai grave crize internaționale ale deceniului.
În aceste circumstanțe, Anglo-Iranian Oil Company s-a oferit să împartă profiturile cu guvernul de la Teheran dar era pera târziu. Rămași fără resurse, Marea Britanie a făcut apel la Tribunalul Internațional de la Haga, și-a folosit o flota pentru a bloca exporturile de petrol ale Iranului. În aceste circumstanțe, britanicii și americanii au convenit să oprească experimentul democratic al Iranului.
După înlăturarea lui Mosaddeq, șahul a revenit. Nu oricum ci prin impunerea unui regim din ce în ce mai autoritar. Practic, de la lovitura de stat orchestrată de CIA și MI6 și până la revoluția din 1979 s-au creat germenii apariției Ayatollahului Khomeini. Concluzia acelei lovituri se poate traduce prin faptul că s-a anulat șansa Iranului de a evolua spre un regim permisiv.
Șahul pe care unii îl prezintă ca fiind exponentul unui regim model pentru Orientul Mijlociu, era în fapt conducătorul unui stat polițienesc corupt care nu accepta niciun fel de libertate politică. În comparație cu dictatorii arabi, a fost un conducător slab dar s-a remarcat prin colaborarea cu SAVAK care-l ajuta să-și elimine oponenții.
Tot în 1979 Jimmy Carter a vizitat Iranul. A avut câteva declarații total nepotrivite ceea ce demonstrează că SUA nu au fost preocupate să înțeleagă specificul zonei. A lăudat ”insula de stabilitate” pe care o reprezenta Șahul cât și ”admirația și dragostea oamenilor”, față de Șah, sfaturi către generali, etc..[4]
Ministerul Culturii și Îndrumării Islamice al Iranului, înființat pe 18 august 1984 prin unirea unor instituții preexistente și redenumit oficial în 1987 cu titulatura sa actuală, reprezintă pilonul principal al politicii culturale a Republicii Islamice, având rolul de a ghida societatea spre valorile islamice și de a reglementa toate formele de expresie culturală și media din țară.
În concluzie, anul 1979 nu a reprezentat un accident istoric, ci mai degrabă erupția inevitabilă a unui vulcan alimentat timp de decenii de frustrări, umilințe și decizii geopolitice cinice dictate de la Londra sau Washington. Orbite de mirajul aurului negru și de necesitățile strategice ale momentului, marile puteri occidentale au tratat Orientul Mijlociu ca pe o simplă tablă de șah, ignorând constant voința, cultura și demnitatea popoarelor din regiune. Înlăturarea mișcărilor naționaliste legitime, cum a fost cazul lui Mossadegh, și susținerea necondiționată a unor regimuri autoritare au ucis din fașă șansa Iranului la o evoluție diferită. Astfel, radicalismul religios care a explodat în 1979 și care continuă să remodeleze lumea și astăzi este, în esență, un bumerang al propriilor intervenții occidentale. Orientul Mijlociu ne demonstrează, poate mai clar decât orice altă regiune a lumii, că nicio intervenție externă forțată nu rămâne fără ecou în timp, iar „stabilitatea” impusă împotriva voinței unei națiuni naște întotdeauna crizele devastatoare de mâine.
[1] Nici nu s-au instalat bine și au început un război lung între cele două state.
[2] Jeremy Bowen, Orientul Mijlociu de ieri și de azi, Editura Corint, București, p. 187
[3] Khalil Tahmasebi (1924–1955) a fost un militant iranian și membru marcant al grupării fundamentaliste islamice Fadayan-e Islam (Devotații Islamului).
[4] Jeremy Bowen, p. 194