Pentru a nu se spune că Ioan Aurel Pop a fost degeaba președintele Academiei Române vreme de opt ani, instituția lansează un Apel către Parlamentul României prin care să i se permită Academiei să deschidă o filială și la Chișinău. În felul acesta, s-ar bifa în zona oamenilor de bine o îndreptare istorică, o unitate culturală care ar putea crea o punte pentru Unirea românilor. Mai există o zonă istorică în care Academia Română nu are o filială, dar aceasta nu intră în calculele Academiei Române în aceste momente. Strategia istoricului academician s-a derulat pe parcursul a câtorva pași înainte și unul înapoi. Pasul înapoi a fost reprezentat de proiectul depus la Senat și retras la prima briză a criticilor.
Noi în acest articol ne propunem să scoatem în evidență carențele de comunicare din text cât și faptul că acest demers este unul mai degrabă cerut decât unul natural cum ar fi fost firesc. Nu a împiedicat cineva până acum Academia Română să promoveze unitatea culturală românească în Republica Moldova cum nu a împiedicat cineva Academia de Științe a Moldovei să colaboreze cu instituții din România.
Cultura nu este decorul simbolic al statului, ci baza sa: când este vie și asumată critic, statul se consolidează, când este redusă la ritualuri festive și retorică instituțională, declinul începe în plan cultural cu mult înainte de a deveni vizibil în plan politic. Un stat nu se prăbușește mai întâi economic sau geopolitic, ci cultural. Când cultura devine decor festiv, iar memoria colectivă este lăsată în voia hazardului, statul continuă să funcționeze formal, dar își pierde substanța. Găsim întreprinderi ale Academiei Române în acest sens? De a bloca declinul cultural în care ne aflăm? În afara câtorva conferințe, care sunt luările de poziție cu privire la rolul culturii în societatea românească, la statutul cercetătorului sau al profesorului de azi? Unde se află Academia Română azi când este mare nevoie de specialiștii săi în relații internaționale, economie sau politică? Organizează dezbateri, conferințe, luări de poziții cu privire la rolul său fundamental în societatea românească sau preferă să fie absentă și comodă pentru a nu deranja politicul?
Mai este Academia forța spirituală a unității românilor?
Pe 30 decembrie, zi de tristă amintire în istoria națională, a apărut declarația Academia – forța spirituală a unității și identității românilor semnată de cei doi președinți români ai ambelor Academii. (https://acad.ro/institutia/comunicatePV/2025/06_DeclaratieAcademii.html)
Din primul paragraf se nasc câteva întrebări pe care le subliniem și noi:
Formulare foarte înaltă moral, dar vagă. Nu spune cum veghează, când veghează, în ce situații concrete își asumă acest rol. Unde a fost „veghea” Academiei în marile controverse publice recente legate de: degradarea limbii române în spațiul public? Dar când s-a politizat educația? Dar când istoria a devenit Cenușăreasa sistemului preuniversitar și universitar? Dar relativizarea istoriei naționale în discursul public? Sau când vorbim despre subfinanțarea cronică a cercetării?
A te autoproclama „veghetor al identității” e comod. Mult mai incomod este să veghezi efectiv, public și argumentat, atunci când identitatea culturală este trivializată, iar istoria este instrumentalizată politic. Să înțelegem că Academia Română este mândră azi de ”consolidarea identității naționale?”
Academia, în această declarație se declară: „forul suprem al consacrării intelectuale și spațiul privilegiat al cercetării fundamentale”. Sună ca o formulă de auto legitimare instituțională. Nu există nicio referire la criterii, proceduri, transparență, competiție reală. Poate ne vorbește președintele Academiei și Cenaclul din jurul său despre aceste realizări privilegiate!
Mai mult, Academia se prezintă drept „forul suprem al consacrării intelectuale”, dar evită cu obstinație să explice public criteriile reale ale acestei consacrări. În lipsa transparenței, prestigiul riscă să se transforme într-un capital simbolic moștenit, nu într-unul câștigat prin competiție academică autentică.
Academia Română nu este a tuturor românilor cum ar fi firesc ci constatăm că este un cerc închis iar unitatea acestui cerc iese în evidență prin grija de a nu deranja, de a nu supăra, de a nu fi ceea ce pretind a fi. Ca un grup care se bucură de privilegii și se recomandă prin titluri.
„Susținerea neîntreruptă a adevărului” este o afirmație vulnerabilă și penibilă în același timp cu tentă politicianistă! Care este adevărul Academiei Române? Care este asumarea acestei instituții? Ideea „susținerii neîntrerupte a adevărului” sună bine în discurs aniversar, dar devine problematică atunci când adevărul este incomod politic. O instituție care își revendică rolul de instanță morală ar trebui să explice și episoadele de tăcere, conformism sau adaptare oportunistă la conjuncturi politice. ”Capabilă să traverseze timpurile și să susțină neîntrerupt adevărul”. Istoric vorbind, afirmația e idealizantă și ușor de demolat. Academia a traversat regimuri politice diferite și nu a fost mereu un actor public critic. Avem atât de multe cazuri despre care nici nu mai merită să le mai menționăm.
Academia Română invocă constant ideea unității culturale a românilor, dar evită să-și asume rolul de instanță de coerență intelectuală într-o societate tot mai fragmentată. Unitatea rămâne, astfel, un concept festiv, nu o practică publică. Avem puncte de vedere diferite in Academie? Sau toți academicienii gândesc la fel?
Dacă o instituție academică (cea din R. Moldova) a putut păstra o tradiție științifică sub presiunea directă a unui regim autoritar, devine legitim să ne întrebăm de ce Academia Română, într-un stat democratic, membru al Uniunii Europene, își practică astăzi prudența publică până la limita irelevanței morale. Toate aceste formule sunt impecabile ca retorică instituțională. Problema nu este ce spune Academia Română despre sine, ci cât de mare este distanța dintre această imagine proiectată și felul concret în care conducerea sa înțelege astăzi să-și exercite rolul public. Mai ales în vremuri tulburi, intelectualii nu ar trebui să tacă ci să devină vizibili!
Academia recurge la formule propagandistice de tipul „se știe peste tot în lume”, fără să ofere niciun reper concret. O instituție care se revendică din rigoarea științifică ar trebui să evite exact acest tip de limbaj triumfalist, specific mai degrabă comunicatelor politice decât reflecției academice.
Care sunt aceste „poziții publice asumate” ale conducerii Academiei Române în momentele cheie ale ultimilor ani? Care sunt luările de poziție ferme, publice, cu impact real în spațiul public, nu simple declarații formale cu circulație internă?
Dincolo de retorica „apropierii durabile”, (limbaj lemnos) exemplele invocate sunt în principal ceremoniale: aniversări, ani simbolici, marcări festive. Or, apropierea durabilă nu se construiește prin calendare comemorative, ci prin programe structurale comune de cercetare, finanțare coerentă, mobilitate reală a cercetătorilor și proiecte instituționale cu impact măsurabil. Dacă azi ne lipsesc modelele în societate, unde ar trebui să căutăm vinovații? Din informațiile de pe site-ul instituției, lipsesc evenimentele dedicate zilei naționale a românilor sau cu privire la Unirea Principatelor.
Afirmația că „știința nu are hotare” este corectă în principiu, dar devine problematică atunci când politicile instituționale reale rămân puternic birocratizate, iar accesul tinerilor cercetători din afara cercurilor consacrate este limitat. Universalismul proclamat contrastează cu închiderea practică a mecanismelor de consacrare. Auto-proclamarea drept „arhitecți ai unității durabile” trădează o percepție grandilocventă asupra propriului rol public. O instituție academică nu-și poate atribui singură roluri istorice providențiale, acestea se validează prin impact real, recunoscut de societate, nu prin retorică internă.
Limbajul final, de tip manifest, contrastează cu pretenția de rigoare științifică. Când Academia vorbește despre „gloria și prosperitatea spirituală” fără a indica politici concrete, indicatori de impact sau evaluări critice, discursul se transformă din reflecție academică în auto-celebrare.
Problema nu este că Academia Română vorbește despre unitate, adevăr și responsabilitate. Problema este că vorbește despre ele aproape exclusiv în registru festiv, simbolic și auto-elogios, evitând sistematic asumarea unor poziții incomode și a unor reforme interne reale. Diferența dintre acest limbaj solemn și practica instituțională de zi cu zi este, în fond, definiția ipocriziei academice contemporane.
Republica Moldova între Unire și Integrare
Pe 15 ianuarie, apare o altă declarație cu următorul titlu: Apel către oamenii de știință și cultură din România și Republica Moldova, pe care integral o găsiți aici:(https://acad.ro/institutia/comunicate/2026/02_ZCN_apel.html )
Scoatem în evidență: Nevoia de a-și aminti, în chiar debutul unui apel solemn, că sărbătoarea națională există „la propunerea Academiei Române” trădează un narcisism instituțional care preferă să-și contabilizeze meritele simbolice în loc să-și evalueze onest eșecurile reale.
Academia adoptă un limbaj geopolitic generic, de tip comunicat diplomatic, fără a explica în ce constă contribuția sa specifică de instituție academică. A vorbi despre „incertitudini geopolitice” nu este o politică intelectuală; e doar un decor retoric. În loc să oferi soluții, constați! În loc să lași specialiștii să comunice, confiști discursul.
Academia vorbește despre „unitate politică”, dar o mută imediat într-un registru simbolic, spiritual și cultural, evitând orice discuție onestă despre un proiect politic concret al unirii. „Calea durabilă și sigură” devine astfel o formulă de amânare perpetuă, nu un angajament real.
Invocarea lui Eminescu ca „liant” (culmea, ales membru post-mortem, 1948) și autoritate morală funcționează ca un scut simbolic: emoția substituie proiectul. Cultura devine ornament, nu instrument de politică publică. În absența unor programe concrete, Eminescu e folosit ca pretext retoric, nu ca reper de exigență. Se regăsește oare Academia în scrierile lui Eminescu? Academia proclamă principii universale, dar evită să vorbească despre mecanisme: programe comune de cercetare, granturi reale, reforme instituționale, deschidere a criteriilor de consacrare. Fără mecanisme, „adevărul deasupra hotarelor” rămâne o metaforă confortabilă.
Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană este un obiectiv legitim poate din perspectiva Chișinăului, dar nu poate fi prezentată ca un substitut al proiectului Unirii. Academia Română amestecă deliberat cele două planuri: unul geopolitic european și unul identitar-național românesc. A susține integrarea europeană a Republicii Moldova nu înseamnă, automat, a susține reîntregirea națională. De ce nu iese Academia Română să susțină public și să ceară Unirea cu Republica Moldova dar cere integrarea în U.E.?
Ce rol are, de fapt, Academia Română în procesul de integrare europeană a Republicii Moldova? Acesta este un demers politic, diplomatic și instituțional al statului moldovean și al Uniunii Europene, nu o misiune firească a unei academii naționale. Invocarea UE în discursul despre unitatea românilor funcționează mai degrabă ca o evitare elegantă a temei incomode a unirii.
Academia își depășește discret rolul de instituție științifică și intră în registrul presiunii normative asupra deciziei politice, fără a-și asuma responsabilitatea politică aferentă. Este o formă de activism fără asumare: influență fără răspundere.
Discursul Academiei Române despre „unitate” este construit pe o ambiguitate convenabilă: unirea este invocată ca ideal îndepărtat, dar este înlocuită pragmatic cu susținerea integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană, ca și cum cele două proiecte ar fi echivalente. Nu sunt. Integrarea europeană este un demers geopolitic și instituțional al statului moldovean, nu o formă de reîntregire națională românească. Amestecarea acestor planuri permite conducerii Academiei să mimeze curajul temei unirii, evitând-o, de fapt, prin refugiu într-un consens european comod. În loc să-și asume o poziție clară asupra reîntregirii politice, Academia preferă un discurs festiv despre „unitate spirituală”, Eminescu și simboluri identitare, care nu angajează nicio responsabilitate reală. Se pot compara academicienii de azi din conducerea Academiei Române cu predecesorii lor care au contribuit la cele mai importante evenimente istorice de-a lungul timpului? Au cei de azi curajul de a spune ceea ce gândesc și a-și asuma deciziile sau sunt doar conducători obedienți puși în funcții importante pentru a confisca discursul natural?
O instituție care se autodefinește drept „veghetor al adevărului” nu are dreptul la ambiguități comode. Când vorbești despre unitate, trebuie să spui clar dacă te referi la un proiect politic real sau la o consolare simbolică. Altfel, unitatea devine un cuvânt frumos sub care se ascunde, de fapt, refuzul de a-ți asuma mizele istorice ale prezentului.
Dezvoltare instituțională, eficiență morală
Aceste două declarații, formulate mediocru ținând cont de anvergura instituției, sunt completate cu APEL către Parlamentul României referitor la adoptarea proiectului de modificare și completare a Legii nr. 752/2001, privind organizarea și funcționarea Academiei Române,
înregistrat la Senatul României cu nr. L72/2026. Textul integral, aici: (https://acad.ro/institutia/comunicate/2026/10_ApelParlamentFilialaChisinau.html)
O instituție care se autointitulează „for suprem al consacrării” riscă să confunde prestigiul simbolic cu evaluarea reală a performanței. Consacrarea nu se proclamă, se câștigă prin impact științific, transparență și deschidere competitivă.
Academia Română își abandonează masca neutralității academice exact când îi convine: devine actor politic activ atunci când e vorba de propria extindere instituțională, dar rămâne prudentă și „apolitică” în chestiuni care afectează direct educația, cultura istorică și interesul public larg.
Transformarea unei modificări administrative într-un „moment istoric” trădează tendința de auto mitologizare a conducerii Academiei. Nu orice extindere instituțională este, prin ea însăși, un eveniment istoric.
Invocarea exemplului Academiei Ungare de Științe ca argument de legitimitate introduce o logică de competiție simbolică între state și instituții academice, care nu are nimic de-a face cu universalismul științei proclamat în alte documente ale Academiei Române. Când e vorba de interese proprii, „știința fără hotare” devine brusc politică a hotarelor. Dacă tot aduc aminte de Ungaria, ce a făcut Ioan Aurel Pop și cărătorul său de valize din postura de Rector sau președinte al Academiei pentru cercetarea raporturilor cu Ungaria? Avem specialiști români vorbitori de limba maghiară? Avem publicate documente extrase din arhivele de la Budapesta? În discursul actual al conducerii Academiei se simte adesea o perspectivă regionalizată asupra problemelor naționale. Accentul pe comparații simbolice cu Ungaria sau pe replici instituționale de tip competitiv („ei au filială, trebuie să avem și noi”) trădează o logică defensivă, mai degrabă provincială decât strategică. O instituție națională nu ar trebui să reacționeze prin mimetism, ci să-și definească propriile priorități în funcție de interesul general, nu de comparații simbolice.
Academia Română demonstrează că știe să fie pragmatică, coerentă și eficientă atunci când e vorba de propria extindere instituțională. Din păcate, aceeași energie nu se regăsește în asumarea publică a marilor probleme ale educației, culturii istorice și formării civice. Această asimetrie explică percepția de instituție obedientă politic: fermă doar acolo unde nu deranjează puterea și unde își consolidează propriul statut.
Cazul Filialei Academiei Române la Chișinău arată limpede că instituția știe să fie politică atunci când miza este propria expansiune și prestigiul său simbolic. Academia face apel la Parlament, invocă „momente istorice”, folosește comparații geopolitice și se poziționează strategic în raport cu integrarea europeană a Republicii Moldova. În schimb, când este vorba despre degradarea predării istoriei, despre vidul de cultură istorică al noilor generații sau despre asumarea onestă a temei unirii, discursul devine prudent, simbolic și ambiguu. Această diferență de ton și de angajament nu este întâmplătoare: ea definește o instituție care preferă confortul conformismului politic în locul riscului asumării intelectuale reale.
Scurte precizări:
- se produce astfel o contradicție evidentă: în timp ce discursul evocă reîntregirea și unitatea poporului român, soluția propusă consolidează cadrul statal separat și îl ancorează în proiectul european. Unirea devine un orizont retoric, în timp ce statalitatea Republicii Moldova este tratată ca realitate politică definitivă.
- Invocarea anului 1866 ca precedent pentru demersurile actuale este forțată. În 1866, includerea personalităților din toate provinciile românești în Academia Română exprima unitatea unei singure națiuni aflate sub administrații diferite și anticipa un proiect de unificare politică. Nu existau două state românești distincte, ci o națiune fragmentată politic. Astăzi, situația este fundamental diferită. Republica Moldova este un stat suveran, cu instituții proprii și cu un parcurs politic autonom. Cooperarea instituțională dintre București și Chișinău nu mai are loc într-un spațiu anterior construirii statului, ci între două entități statale distincte. A invoca 1866 pentru a legitima inițiative contemporane înseamnă a transfera mecanic un model istoric într-un context care nu mai este comparabil. Dacă în secolul al XIX-lea Academia era expresia unei unități naționale în căutarea unei forme politice, astăzi demersurile academice se desfășoară în logica consolidării unei statalități separate. Tocmai de aceea analogia istorică nu clarifică problema, ci o maschează.
- Nu se poate vorbi despre declinul culturii istorice și al învățământului fără a discuta și responsabilitatea conducerii Academiei Române. Președintele instituției nu este doar un administrator onorific, ci figura publică ce legitimează sau contestă direcțiile majore din educație și cultură. În măsura în care Academia a ales prudența și conformismul, conducerea sa își asumă implicit consecințele acestei opțiuni.
- În opt ani, Academia a vorbit mult despre misiunea sa istorică, dar a acționat puțin pentru a o apăra concret.
- Înaintașii săi nu s-au limitat la declarații solemne. Ei s-au implicat efectiv în apărarea drepturilor românilor și au susținut, uneori cu riscuri personale, proiectul unității naționale. Academia de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a fost un actor viu al afirmării naționale, nu un simplu observator al proceselor politice. Academia de altădată a luptat pentru unitate, Academia de astăzi o comemorează.