Manipularea nu înseamnă doar minciună. Manipularea este și momentul în care trăiești mai prost din cauza deciziilor celor pe care i-ai votat, dar ești convins de „specialiștii” lor, de comunicatele de presă și de talk-show-uri că, de fapt, ți se pregătește un viitor mai bun. Suferi acum pentru un viitor mai bun! Care nu va veni! Este forma modernă a resemnării politice: accepți degradarea prezentului în numele unui viitor care nu mai vine. Istoric, avem deja strategia clasică: bine comun costă și necesită sacrificii! Iar rolul guvernului actual este de a face bine cu forța! De a convinge că tăierile, împrumuturile, angajarea asumărilor în Parlament și cumpărarea de armament sau scumpirea facturilor sunt decizii care fac bine!
Se schimbă politicienii, se rotesc fețele la televizor, dar partidele rămân aceleași. Iar odată cu ele rămân reflexele: decizia netransparentă, clientelismul și improvizația. Este suficient să privim în jur pentru a constata că nu suntem nici măcar pe linia de plutire. Instituțiile principale se degradează, economia este fragilă, puterea de cumpărare scade, costul vieții crește, iar statul pare incapabil să ofere o minimă predictibilitate. Clasa medie se subțiază iar clivajul între cei săraci și cei care-și permit un trai decent se adâncește. Am ajuns atât de jos încât o eventuală reconstrucție serioasă ar dura ani, poate o generație.
Toate acestea se întâmplă într-un context în care educația a fost, treptat, vitregită de curiozitate, entuziasm și eficiență. Nu întâmplător! O societate educată critic este greu de manipulat. O societate obosită intelectual este ușor de convins că „nu se poate altfel”. Oamenii cu o cultură solidă și cu exercițiul gândirii autonome se apropie de pensie sau sunt deja pensionari. Generațiile tinere sunt prinse într-un sistem birocratic care cere conformism, nu creativitate. Evident, există excepții! Putem vorbi serios despre idei și cultură într-o țară în care artiștii sunt obligați să fie funcționari ai propriei vocații, să semneze condica și să creeze „în intervalul de program”?
În această perioadă tulbure, tăcerea Academiei Române este simptomatică. Instituția care ar trebui să fie un reper al reflecției critice și al dezbaterii de idei produce o tăcere atât de zgomotoasă, încât este clar că s-a predat! În loc să ofere analize publice consistente despre economie, educație, identitate, energie sau poziționare internațională, Academia pare să se fi acomodat într-un rol confortabil: onorabil, bine remunerat și discret. Intelectualul român, chiar și atunci când poartă titlul de academician (împrumutat de la sovietici) pare să fi interiorizat ideea că menirea lui este să nu deranjeze puterea. Dar ce fel de elită este aceea care nu incomodează niciodată? Cum ar arată România cu o Academie independentă, liberă, cu intelectuali care să producă pentru ceea ce s-au pregătit zeci de ani? Cu academicieni care gândesc diferit?
Consecințele se văd limpede. Mulți elevi și studenți buni nu mai vor să revină, ci să plece definitiv din țară. Alții iau în calcul să-și mute afacerile. România face parte din alianțe politice și militare susținute de majoritatea populației, dar nu pentru a conta ca voce, ci pentru a se alinia disciplinat. Avem mai degrabă postura unui executant corect decât a unui actor cu viziune proprie. Între timp, scumpirile devin certitudine, discuțiile despre concedieri se transformă în realitate, iar siguranța zilei de mâine dispare din vocabularul clasei de mijloc. Cu alte cuvinte, pe cine reprezintă Ilie Bolojan?
Românii știu că direcția este greșită. Nu e nevoie de doctorate în economie pentru a observa că nivelul de trai și cel cultural scade și că statul pare incapabil să ofere protecție socială reală. Și totuși, o parte a societății continuă să spere împotriva evidenței, captivă într-o manipulare mediatică ce promite stabilitate în timp ce realitatea se degradează. S-a împământenit ideea periculoasă că nu mai e nevoie de specialiști pentru a construi politici publice, ci doar de politicieni care „își asumă” decizii pe care nu le înțeleg și pe care nu le pot explica.
Într-o țară în care un judecător al Curții Constituționale, ajunge să declare public că anularea alegerilor a fost o decizie necesară, (ce mai contează Legea?) iar acest lucru nu provoacă niciun cutremur real în clasa politică, problema nu mai este doar una de opinie personală, ci de degradare instituțională. Faptul că nimeni nu vede o problemă de logică democratică în poziția unui judecător cu un rol constituțional atât de important arată că România nu mai este condusă de lideri politici, ci administrată de politicieni preocupați de gestionarea momentului, nu de apărarea principiilor.
Într-un stat în care arbitrul constituțional ajunge să legitimeze suspendarea exercițiului democratic, iar acest gest este tolerat ca o banalitate de conjunctură, democrația nu mai funcționează ca sistem de valori, ci ca decor. Mulți nici nu se mai gândesc că acei judecători sunt obligați să țină cont de legile în vigoare după care judecă și nu după cum cred ei.
Justiția, când este percepută ca fiind controlabilă, își pierde funcția esențială de garant al libertății. Un stat fără justiție independentă sau cu o justiție subordonată politic nu mai este o democrație veritabilă, ci o formă de administrare a puterii prin aparențe legale.
Un stat fără justiție independentă nu se prăbușește spectaculos, ci se golește treptat de sens. Alegerile continuă să existe, discursul democratic continuă să fie invocat, dar mecanismele care ar trebui să limiteze abuzul de putere devin poroase. Iar atunci când arbitrii constituționali ajung să legitimeze excepția ca regulă, semnalul transmis societății este devastator: drepturile și procedurile nu mai sunt principii, ci variabile de conjunctură. Într-o asemenea logică, nu mai vorbim despre democrație ca regim al limitării puterii, ci despre o democrație formală, fragilă, în care justiția nu mai stă deasupra politicii, ci se află, discret, sub influența ei.
Între justiție și înarmare:
Statele mici au tendința de a-și risipi energia și resursele în direcții care nu produc eficiență reală pentru societate, ci doar iluzia securității. Să nu uităm de afacerea Skoda. Una dintre aceste direcții este înarmarea, justificată prin limbajul defensiv al „pregătirii pentru pace”. De câte ori nu am auzit că achizițiile masive de armament sunt necesare pentru descurajare, pentru stabilitate, pentru menținerea echilibrului? Pe cine dintre vecinii noștri descurajăm? În realitate, istoria arată că această „pregătire pentru pace prin comerțul cu arme” a fost, în mai toate cazurile, o pregătire pentru război. Nu pentru că armele ar produce conflictul, ci pentru că ele schimbă raporturile de putere, alimentează neîncrederea și creează un climat al confruntării. În loc să se gândească o diplomație culturală, economică, bazată pe interesele strategice proprii, pozăm în factor de securitate la Marea Neagră. Dar cine să gândească strategia?
Înarmarea nu este niciodată un gest neutru. Ea presupune o anumită viziune despre lume: lumea ca spațiu al amenințării continue, în care securitatea se obține prin superioritate militară, nu prin construcție politică, economică și socială. Odată intrate în această logică, statele ajung să investească disproporționat în capacități de distrugere, în timp ce domeniile care produc stabilitate pe termen lung precum educația, sănătatea, infrastructura, cercetarea, calitatea vieții, rămân subfinanțate și tratate ca simple capitole bugetare. Așa am ajuns să auzim că se taie de la Educație și se dau bani pentru înarmare. Se ajunge astfel la paradoxul unui stat înarmat, dar tot mai vulnerabil în interior. Suntem sub umbrela NATO, luăm împrumuturi pentru înarmare dar nu producem la noi în țară. În tot acest timp aruncăm procente în piață că dăm profesori afară și scădem din locurile alocate la buget pentru universități.
Istoria recentă oferă suficiente exemple în care cursele de înarmare, justificate prin nevoia de securitate, au alimentat escaladarea conflictelor. Acordul Briand–Kellogg din 1928 rămâne una dintre cele mai ironice lecții ale istoriei politice moderne. Semnat cu solemnitate de marile puteri ale epocii, pactul proclama renunțarea la război ca instrument al politicii naționale și promitea o nouă eră a soluționării pașnice a conflictelor. Eșecul Acordului Briand–Kellogg nu a constat doar în lipsa unor mecanisme de constrângere, ci mai ales în ipocrizia structurală a sistemului internațional interbelic: statele vorbeau despre pace într-un limbaj moralizator, dar acționau într-o logică a neîncrederii și a competiției strategice. Pactul nu a împiedicat agresiunile anilor ’30 și nici nu a oprit drumul către cel de-Al Doilea Război Mondial. Pe lângă acest Acord, sunt multe alte înțelegeri semnate tocmai pentru a preveni conflictele. Multe dintre ele, lecții de istorie. Cine să le mai studieze? Odată ce ai investit masiv în capacități militare, tentația de a le legitima prin demonstrații de forță devine reală, iar discursul păcii riscă să se transforme într-o retorică menită să acopere o logică a confruntării. Azi se vorbește despre Coaliția de Voință, despre Balcanii de Vest și despre Consiliul Păcii. Toate acestea sunt completate cu un limbaj de lemn din care reiese ”pace justă”, ”pace durabilă”, etc.
Eficiența reală a statului nu se măsoară în numărul de sisteme de armament achiziționate, ci în capacitatea de a preveni conflictele prin diplomație activă, politici coerente, interdependențe economice sănătoase și consolidarea economiei naționale. Un stat care își neglijează cetățenii sau îi împovărează nu este un stat stabil.
Urmează să asistăm degeaba la un simulacru de exercițiu democratic. Moțiuni simple de cenzură! Un alt simptom al degradării instituționale este transformarea moțiunilor simple de cenzură din Parlament într-un exercițiu de mimare a controlului democratic. Chiar și atunci când astfel de moțiuni sunt adoptate, ele nu produc consecințe politice reale: ministrul vizat rămâne în funcție, iar votul devine un gest simbolic, lipsit de forță practică. Parlamentul își joacă rolul de instanță critică fără a-și asuma responsabilitatea de a genera efecte, iar cetățeanului i se oferă iluzia funcționării mecanismelor de control. Iar primului ministru să nu-i pese de votul Parlamentului!
Ce-i de făcut?