România traversează un moment de declin real. Sănătatea și educația acestui popor sunt antamate de interese obscure ale celor care ar putea schimba lucrurile. Aceștia nu vor, iar dacă ar vrea, nu ar putea, pentru că nu sunt în stare. Românul nu este preocupat nici de calitatea politicianului, nici de a face diferența dintre campaniile menite să-l țină ocupat și cele care cu adevărat contează. Ce am învățat din experiența acestor ani „de experiențe”, din 1990 până la anularea alegerilor de anul trecut?
Mulți au hulit un președinte ieșit din vâltoarea Revoluției, pe care l-au votat încă o dată, după ce speranța Emil Constantinescu s-a declarat învinsă de sistem. Apoi a fost ales un președinte turnător la Securitate, urmat de unul degeaba. Am putea spune că nici nu mai contează cine vine după anularea alegerilor, dacă nu ar conta viața celor care trăiesc și încă mai speră în această țară. Argumente și scuze s-au găsit la tot pasul. Iluzia luptei cu „comunismul” și cu „corupții” i-a ținut pe mulți ocupați: românii cu speranța, politicienii cu interesul.
În timp ce datoria publică crește accelerat, iar statul se împrumută nu pentru investiții productive, ci pentru achiziții de armament și angajamente strategice externe stabilite de alții, domenii fundamentale precum educația sunt împinse, din nou, spre zona sacrificiului. Se vorbește tot mai des despre „ajustări”, „optimizări” și „disciplină bugetară”, eufemisme care ascund, în realitate, tăieri într-un sistem deja fragil. Transformată într-o strategie a cifrelor, a fost aruncată în piață ideea unor tăieri de 10% în sistemul de educație. Evident, nu se vor găsi explicații: de ce 10% și nu 8 sau 12?
Cum putem avea încredere în politicieni care înțeleg situația de fapt, dar preferă să tacă?
Într-o țară care produce tot mai puțin, importă tot mai mult și își pierde constant forța de muncă calificată, subfinanțarea educației, în paralel cu justificarea unor împrumuturi colosale pentru securitate, ridică o întrebare esențială: ce fel de stat construim și cu ce resurse umane? Ce facem, de fapt, cu România? Faptul că viitorul copiilor este vitregit de educație nu mai produce nici măcar reacții sociale consistente, nici măcar din partea propriilor părinți. Or, într-un stat sănătos, educația nu ar trebui, sub nicio formă, sacrificată. Fără educație și cultură, ce mai reprezintă conceptul de stat? Educația reprezintă liantul națiunii. Dar cui să-i spui? Cine, de la PNL, să înțeleagă?
Când nu mai ai ce spune, arăți. În acest climat politic și economic tensionat, Partidul Național Liberal, prin Ilie Bolojan, a simțit nevoia unei demonstrații de forță interne. O întâlnire organizată la Vila Lac, prezentată public drept un moment de „validare” a lui Ilie Bolojan, a fost ambalată mediatic ca un act de decizie politică majoră. În realitate, nu a fost vorba despre o alegere autentică, ci despre o confirmare formală a unei direcții deja stabilite, ca și cum partidul ar fi avut, în sfârșit, un cuvânt de spus într-o construcție care, de mult timp, îl depășește.
Același partid care a împânzit țara cu afișe cu chipul lui Ciucă și cu o carte pe care nu ar fi putut să o scrie niciodată îl „validează” acum pe Ilie Bolojan. Cum ar mai trebui să mire pe cineva ce mai semnifică PNL? Aceste decizii sunt doar o sumă de interese personale și de grup. Grupuri de interese.
La Vila Lac nu s-au întâlnit idei, proiecte sau viziuni pentru România, ci interesele unui nucleu restrâns, preocupat exclusiv de conservarea pozițiilor de putere. Acolo nu s-a decis schimbarea, ci continuarea aceleiași direcții, în pofida unui context social tot mai fragil. Presa obedientă a primit rapid narațiunea: Ilie Bolojan ar fi fost „învins”, nu ar fi reușit să schimbe „cei mai slabi zece lideri județeni”, semn că partidul ar mai avea, chipurile, mecanisme democratice interne. Sau certitudinea că promisiunile lui Ilie Bolojan de la alegerea sa ca președinte al PNL nu mai sunt de actualitate.
Acest tip de știre, livrată în cheie populistă, este profund cinică. În timp ce o mare parte a populației se confruntă cu nesiguranța zilei de mâine, cu scumpiri, cu amenințarea tăierilor din educație și cu un stat tot mai distant, PNL oferă publicului pseudo-drame de partid, menite să creeze iluzia unei lupte interne. În realitate, nu există nici conflict de substanță, nici alternativă reală. „Liderii” slabi rămân pe poziții nu pentru că ar fi fost „salvați”, ci pentru că sunt parte din același mecanism de obediență și compromis. În fond, politicianul român se bucură când primește un rol, iar reacția sa la ceea ce se întâmplă în jur devine nulă.
În acest context, Guvernul ar trebui să explice de ce se scumpește energia. Nu prin comunicate tehnice, nu prin aruncarea vinei pe „piețele externe” sau pe „contextul geopolitic”, ci printr-un discurs onest, inteligibil și asumat politic. Energia nu este un bun de lux, ci o componentă esențială a vieții cotidiene, iar creșterea prețurilor ei lovește direct în nivelul de trai, în competitivitatea economică și în siguranța socială.
De ani de zile, românilor li se cere să accepte scumpirile ca pe un fenomen natural, inevitabil, aproape meteorologic. Facturile cresc, iar explicațiile lipsesc sau sunt livrate fragmentar, contradictoriu, de fiecare dată prea târziu pentru ca cetățeanul să mai riposteze. Într-o țară care dispune de resurse energetice proprii, care ar fi putut investi strategic în producție, stocare și infrastructură, scumpirea energiei nu poate fi explicată doar prin factori externi. Ea este, în mare măsură, rezultatul unor decizii politice proaste, amânate sau inexistente.
Cine a decis politicile de liberalizare? Cine a întârziat investițiile? Cine a acceptat contracte dezavantajoase? Cine a preferat improvizația în locul planificării? Aceste întrebări sunt legitime. Iar refuzul de a răspunde la ele alimentează suspiciunea că statul nu mai guvernează în interes public, ci reacționează haotic, protejând cercuri restrânse și transferând costurile către populație.
Mai grav este că scumpirea energiei nu este un episod izolat, ci un mecanism de presiune socială. Ea se propagă în prețurile alimentelor, în costurile educației, în accesul la sănătate, în capacitatea oamenilor de a-și planifica viața. Un stat care acceptă acest lucru fără explicații și fără un plan coerent nu este un stat responsabil, ci unul care abandonează deliberat contractul social.
Astfel de narațiuni nu fac decât să adâncească prăpastia dintre cetățeni și clasa politică. Ele transmit un mesaj periculos: problemele reale ale societății sunt secundare față de jocurile interne ale partidelor. În loc să discute despre ce produce România, despre cum poate fi oprit declinul educației sau despre costurile reale ale îndatorării accelerate, PNL preferă să simuleze dezbateri sterile, închise într-un cerc tot mai îngust al puterii.
Una dintre analizele care lipsesc de mult timp din spațiul public românesc este cea privind rolul real al partidelor politice. Ce sunt ele astăzi? Care le mai este rolul? Selectează elite sau doar adună doritori de funcții? Ce responsabilitate poartă un partid atunci când politicile promovate de el eșuează? Cine răspunde și cum? Care mai este rolul intelectualilor într-o societate care pare să-i tolereze doar ca decor? Mai au rost ideologiile politice sau, din acest melanj de curente, fiecare înțelege ce vrea?
Într-o democrație funcțională, partidele sunt liantul dintre societate și stat, iar calitatea politicienilor ar trebui să fie expresia acestui rol. Atunci când ajung la guvernare, ele ar trebui să desemneze oameni capabili să dezvolte domeniile pe care le preiau, nu să le administreze în regim de avarie. Nu vorbim despre o lume ideală, ci despre una normală. Cetățenii ar trebui să se găsească în centrul preocupărilor guvernului! În România, însă, liderii de partid sunt cunoscuți aproape exclusiv prin funcțiile pe care le ocupă, nu prin realizări profesionale anterioare sau prin viziuni coerente.
Cu ce s-au remarcat, în domeniile lor, Ilie Bolojan, Kelemen Hunor, Dominic Fritz sau Sorin Grindeanu? Ce expertiză solidă, verificabilă, îi recomandă pentru rolurile-cheie pe care le-au ocupat sau le ocupă? Pe vremea liberalilor autentici, nu puteai intra în politică fără o meserie, fără o carieră, fără o minimă autoritate profesională.
Cazul Ilie Bolojan este emblematic tocmai pentru această derivă a partidelor. I s-a construit, în timp, o aură aparte, nu a reformatorului, nu a vizionarului, ci a „omului serios”, rigid, auster, aparent infailibil. Figura severă, lipsa zâmbetului și discursul tăios au fost suficiente pentru a crea impresia competenței absolute. Dacă îl ai pe Bolojan, nu mai ai nevoie de echipă! Rolul i s-a potrivit atât de bine încât, la un moment dat, nici nu a mai fost clar dacă este vorba despre o strategie de imagine sau despre o convingere profundă: aceea că statul funcționează doar prin tăiere.
Coalițiile care l-au susținut nu au făcut-o pentru că ar fi fost omul potrivit pentru a construi, ci pentru că era util. Util pentru a tăia, pentru a asuma costuri politice, pentru a face munca murdară în locul altora. Guvernul rezultat a fost tern populat, dominat de figuri șterse, fără autoritate profesională reală, dar dispuse să execute. Nu competența a fost criteriul central, ci docilitatea și lipsa de vizibilitate.
În acest context, întrebarea esențială rămâne: ce mai reprezintă Partidul pentru politicianul român? Astăzi, partidul pare a fi locul iluziilor colective, al obedienței recompensate și al mediocrității organizate. Inițiativa este suspectă, competența incomodă, iar gândirea critică penalizată. Se promovează nu cei care știu să construiască, ci cei care acceptă să nu deranjeze. Lipsa dezbaterilor reale creează un blocaj, iar politicianul nu se mai teme de reacția alegătorilor, ci de cea a șefului.
România traversează o perioadă de profundă transformare mentală. Oamenii simt că ceva este fundamental greșit, dar li se oferă constant aceleași figuri reciclate, ambalate diferit. Știința nu a eșuat și nu poartă vina acestui impas; ea nu a promis nici fericirea, nici pacea eternă. Politicienii, în schimb, a promis competență și au livrat improvizație. Rezultatul este că între știință și politică s-a construit un baraj greu de trecut.
Istoria ne arată că atunci când forțele morale ale unei societăți își pierd eficiența, năruirea devine inevitabilă. Când edificiul unei civilizații este deja putred, politicienii mediocri nu fac decât să accelereze prăbușirea. Masele nu se conduc după rațiunea pură, ci după reflexe și frică. Iar lui Bolojan acest rol îi reușește.
Ilie Bolojan va rămâne nu ca reformator, ci ca simptom: simptomul unei clase politice care a confundat austeritatea cu seriozitatea, tăierea cu reforma și lipsa de viziune cu pragmatismul. Iar faptul că o parte a societății consideră acest model drept salvator spune mai multe despre degradarea ideii de partid și de leadership decât despre omul în sine.
Ca atare, cerințele la dialog și la a stopa măsurile privind tăierile din Educație sunt legitime. Dar cum să le discuți cu cineva care le-a stabilit înaintea dialogului? Cum poți să pleci de la premisa unei discuții oneste cu oameni străini de ideea de construcție?
Dacă intrați pe site-ul www.pnl.ro veți observa că nu mai sunt noutăți de vara lui 2025. Atât preț pune PNL pe comunicare?
P.S. Atât de importantă a fost vizita lui Ilie Bolojan în Germania încât cancelarul german nu a postat nici o știre pe rețeaua X (https://x.com/_FriedrichMerz) despre primirea omologului român, cu toate că este foarte activ pe rețea.