Treptat, unii politicieni nu mai construiesc, așa cum ar fi firesc într-o societate care se respectă ci se ocupă cu distrugeri. Sau construiesc în sens distructiv! Nu cu demolări necesare, dictate de siguranță publică sau de rațiuni urbanistice serioase, ci cu distrugeri simbolice, transformate propagandistic în reforme. În lipsa ideilor, dărâmarea ajunge să țină loc de politică.
Nostalgia a devenit, în România contemporană, un concept suspect. Nu mai este o stare individuală, o emoție firească legată de memorie, biografie sau timp, ci o abatere ideologică ce trebuie corectată. În numele modernității, statul a redescoperit impulsul pedagogic: acela de a-i învăța pe cetățeni ce au voie să-și amintească și ce trebuie să uite. Mai are să creeze o instituție care să emită certificare de patriot!
Această obsesie pentru combaterea nostalgiei amintește, inevitabil, de reflexele comisarilor ideologici comuniști. Și ei luptau cu „rămășițele trecutului”, cu „mentalitățile retrograde”, cu „dușmanii invizibili” care nu se aliniau discursului oficial. Se crea din nou, Omul Nou. Atunci se invoca viitorul luminos, astăzi se invocă modernitatea, Europa și igiena simbolică. În ambele cazuri, politicul decide ce este acceptabil să gândești despre trecut. Nu vă gândiți prea mult la pregătirea politicienilor!
Comisarul ideologic nu dispare, se reinventează. Nu mai poartă carnet de partid, ci insignă de reformator. Nu mai vorbește despre „lupta de clasă”, ci despre „demontarea simbolurilor toxice”. Dar rămâne același tip de personaj convins că realitatea poate fi corectată prin directive, ordine și campanii costisitoare. Că memoria colectivă poate fi reeducată prin demolare.
Pentru restul oamenilor inteligenți, nostalgia nu este o ideologie. Este o reacție umană la ruptură, la pierdere, la insecuritate. Oamenii nu sunt nostalgici pentru comunism ca sistem (tot pentru cunoscători, acesta nu a existat) ci pentru predictibilitate, pentru sens, pentru stabilitate lucruri pe care prezentul nu le mai oferă. A combate nostalgia fără a înțelege cauzele ei înseamnă a repeta exact eroarea regimurilor ideologice: tratarea simptomului ca pe o crimă.
În acest context, dărâmarea simbolurilor devine un act compensatoriu. Dacă nu poți oferi viitor, distrugi trecutul fără să-l asumi. Dacă nu poți construi instituții solide, demolezi repere. Garduri, statui, delimitări, toate devin ținte sigure, pentru că nu se apără și pentru că dau iluzia acțiunii. Comisarii ideologici ai comunismului au eșuat pentru că au crezut că omul nou se poate construi prin ștergerea memoriei. Noii comisari ai modernității merg spre același eșec. Un stat care își tratează cetățenii ca pe niște elevi recalcitranți, iar trecutul ca pe un obiect periculos, nu face decât să adâncească ruptura dintre instituții și societate. Ideologii de azi nu cercetează ci trasează direcția!
Gardul:
O idee veche, reciclată periodic, prinde din nou contur: distrugerea gardului din jurul Parlamentului. Proiectul a intrat în linie dreaptă după ce 51 de consilieri ai Primăriei Municipiului București, din 55, au votat pentru dărâmarea zidului. Un consens suspect de larg pentru un gest prezentat, cu emfază, drept „deschidere”, „democratizare” și „recuperare a spațiului public”.
Propunerea nu este nouă. De la Elena Udrea la Valeriu Zgonea, până la USR, care a ambalat ideea sub numele seducător de „Parcul Uranus”, s-au perorat ani de zile argumente potrivit cărora gardul „încurcă”, „separă”, „ofensează”. Adrian Năstase propunea, ironic, ca să fie dărâmate toate gardurile din jurul instituțiilor publice. Dacă tot dărâmăm, să nu ne încurcăm într-un singur gard! La o asemenea inflație de demolări, ce mai contează costurile? Mai dăm afară niște profesori, mai amânăm construcția unor spitale, mai amânăm căldura și apa caldă din apartamente dar măcar reușim cu gardurile. Vom avea o țară fără garduri. Nici nu luăm exemple de la Trump sau Erdoğan care le construiesc din plin.
Toate acestea se întâmplă, desigur, într-o perioadă excelentă pentru experimente simbolice. Avem război la graniță, probleme strategice majore ale Uniunii Europene, conflicte deschise și instabilitate în Orientul Mijlociu, o economie românească fragilă, deficite structurale, presiuni bugetare și o populație tot mai anxioasă. În acest context, clasa politică a identificat prioritatea absolută: parcurile. Nu securitatea, nu instituțiile, nu statul — ci parcurile. De ele avem nevoie acum, urgent, ca de aer.
Dacă Ulise, în războiul troian, a venit cu ideea construirii unui cal din lemn pentru a pătrunde în cetate, românii, mai inventivi au ales soluția inversă: nu mai lăsăm porți. Nu mai delimităm nimic. Totul devine deschis, transparent, până când dispare însăși ideea. De ce nu ne-am deschide total prin a permite accesul tuturor românilor în restaurantele din interiorul Parlamentului. Am putea să dezvoltăm clădirea într-un ”centru vechi” închis în care tot românul să vadă în Palatul Parlamentului un spațiu de promenadă. Iar dacă tot se întâmplă, românii să participe și la dezbaterile parlamentare. Sigur ar putea contribui la transparența decizională!
Dacă tot se dorește cu orice preț un parc, există o soluție mult mai coerentă și, culmea, perfect fezabilă: parcul se poate face în interiorul Palatului Parlamentului. Curțile interioare, spațiile nefolosite și zonele vaste ale clădirii permit un asemenea proiect fără a mutila simbolic instituția. Intrările actuale sunt mai mult decât suficiente pentru accesul public.
Pe aceeași logică demolatoare, pentru a combate nostalgia comunistă, ar trebui poate dărâmat și Palatul Parlamentului însuși. Ar fi, în fond, cel mai onest gest. Iar proiectul USR ar putea concura astfel cu cele mai mari parcuri din lume. S-ar mai putea pune problema nostalgiei comuniste dacă s-ar dărâma cea de-a doua clădire din lume ca mărime?
Unirea Parcului Izvor cu zona Academiei Române, completată cu dărâmarea gardului din jurul Catedralei Mântuirii Neamului și cu dărâmarea gardului MApN ar crea un vast spațiu verde, un fel de Central Park carpato-danubian, în care simbolurile statului, ale culturii și ale religiei ar fi topite într-o masă amorfă de „spațiu comun”. O Românie fără garduri, fără delimitări, fără ierarhii simbolice.
Dincolo de ironie, democrația nu se măsoară în metri pătrați de gazon și nici în numărul de ziduri dărâmate. Ea se măsoară în instituții funcționale, respectate și delimitate. Un stat care nu mai știe să traseze limite ajunge, inevitabil, să nu mai știe nici să guverneze. În fond, problema nu este că se dărâmă un gard. Problema este că dărâmarea a devenit politică publică.
Dacă astăzi nu se mai construiește, măcar se dărâmă. Este poate cea mai fidelă descriere a unei epoci politice epuizate, în care construcția ca proiect, ca viziune, ca efort de durată a dispărut complet din orizontul guvernării. A construi presupune răbdare, competență, continuitate și asumare. A dărâma este mult mai simplu: e rapid, spectaculos și ușor de vândut electoral. Se pare că se găsesc din ce în ce mai mulți adepți a ideilor ”progresiste„. Probabil o evoluție și a sistemului educațional.
În lipsa marilor proiecte, dărâmarea devine certitudine. Nu mai ridicăm instituții, nu mai consolidăm statul, nu mai gândim viitorul ci distrugem simboluri. În logica construcțiilor, gardul este legat de casă, fie ea și a poporului! Când barosul ține loc de plan, iar parcul de strategie, nu asistăm la o reformă, ci la o capitulare intelectuală. Demolarea nu mai este un mijloc, ci un scop în sine. Poate că aceasta este, până la urmă, marea performanță a prezentului: am evoluat suficient de mult încât să ne permitem să regresăm. Iar când un stat ajunge să creadă că viitorul său se joacă între ronduri de flori și alei pietonale, nu mai este vorba despre urbanism sau ecologie, ci despre epuizarea ideii de guvernare.
Oare cei care au propus dărâmarea gardului, cei 51 de consilieri care au votat cu entuziasm demolarea, au construit ceva în viața lor? Nu un gard, nu un parc, nu o instituție, nu o politică publică durabilă. Au construit ceva care să reziste, care să funcționeze, care să lase urme?
Statele care au dărâmat ziduri simbolice au făcut-o pentru a ieși din dictatură (vezi zidul Berlinului). România riscă să dărâme delimitări instituționale în interiorul unei democrații, fără să iasă din nimic și fără să intre în ceva.