Am ajuns într-o situație paradoxală: președintele României nu își poate păstra direcția nici măcar atunci când merge la pas, dar încă există destui care cred că judecata sa în privința deciziilor majore ale statului este corectă și solidă. Pentru unii, această presupusă raționalitate este explicată printr-un reflex biografic: „a fost olimpic”. De parcă performanța școlară de acum decenii ar garanta competența politică, viziunea strategică sau capacitatea de leadership într-un context internațional extrem de volatil.
Aceiași susținători au găsit recent de cuviință să propună o soluție cel puțin bizară pentru a-l proteja pe președinte de reacțiile publice: scoaterea covorului roșu în prima etapă și eliminarea posibilității ca acesta să fie fluierat la evenimente oficiale în care se intonează imnul național. Ideea pornește de la o confuzie gravă între respectul față de simbolurile statului și dreptul cetățeanului de a-și manifesta dezacordul față de cei care îl reprezintă. Atașamentul față de simbolurile naționale nu se exprimă doar la parade, festivități și ceremonii, ci în fiecare zi, prin respectul față de cetățean, față de lege și față de interesul public. Este Nicușor Dan omul care cunoaște istoria și identitatea propriei țări sau mai degrabă este omul care nu știe ce reprezintă?
A pretinde că românul „nu are voie să fluiere” când aude imnul național, indiferent de context, înseamnă a transforma bunul-simț într-un instrument de cenzură. Celebrul „eu când vreau să fluier, fluier” nu este o invitație la vulgaritate, ci o expresie a libertății individuale într-o societate democratică. Civilizația și educația nu se impun prin interdicții simbolice, ci prin exemplu și responsabilitate publică.
În lunile – deja prea multe – de când este președinte, Nicușor Dan s-a remarcat, în linii mari, prin nimic. Iar în detaliu, printr-o succesiune de gafe, confuzii și ezitări. Am ajuns în postura absurdă de a prezenta demnitari care caută cuvintele, bâjbâie idei și evită răspunsurile clare drept „strategi” cu planuri coerente. Minciuna în politică a devenit banalitate, iar promisiunea „tăcem și facem” s-a transformat într-o practică a tăcerii fără rezultate.
Cetățenii au ajuns, în majoritatea lor, să aibă o părere foarte proastă despre propriul guvern, iar guvernului să nu-i pese deloc de ceea ce crede cetățeanul. În aceste condiții, reprezentarea democratică devine o ficțiune, iar noul tipar al „omului politic” este acela al individului care știe mai bine decât societatea ce este bine pentru ea – chiar și atunci când acționează împotriva intereselor acesteia.
Astăzi asistăm la o banalizare periculoasă: miniștri fără nicio legătură profesională cu domeniile pe care le conduc. Selecția acestor „profesioniști” a devenit rutină, iar românii sunt treptat „educați” să nu mai privească la competența individuală a demnitarilor. Contează loialitatea, nu expertiza; obediența, nu performanța.
În acest context, România pare să fi ajuns la stadiul de a asculta și a executa. În timp ce relațiile internaționale se îndreaptă spre o nouă ordine, în care războaiele din jurul nostru și din alte regiuni ale lumii vor duce inevitabil la o reașezare strategică majoră, demnitarii români se comportă adesea precum niște administratori coloniali în propria țară. Iar o parte a societății, ajutată și de reformele „strategice” din Educație, le găsește circumstanțe atenuante.
Când Educația ajunge să fie discutată exclusiv în termeni economici, nu mai vorbim despre reformă, ci despre un stadiu avansat al degradării statului. În momentul în care școala nu mai este gândită ca fundament al formării civice, intelectuale și morale, ci ca o simplă cheltuială bugetară ce trebuie optimizată, tăiată sau „eficientizată”, sistemul își pierde rațiunea de a exista. Educația nu mai este văzută ca investiție strategică, ci ca povară contabilă.
Un stat care reduce Educația la indicatori de cost, randament și conformitate birocratică transmite implicit mesajul că nu mai are nevoie de cetățeni capabili să gândească critic, ci doar de forță de muncă adaptabilă și docilă. În acest context, degradarea nivelului de competență publică nu este un accident, ci un rezultat logic. Miniștrii fără pregătire, decidenții fără viziune și funcționarii fără responsabilitate sunt produsele directe ale unui sistem educațional golit de sens și de exigență.
Mai grav, atunci când Educația este subordonată exclusiv rațiunilor economice, ea devine un instrument de ajustare socială, nu de emancipare. Reforma nu mai urmărește calitatea cunoașterii, ci conformarea la nevoi conjuncturale ale pieței sau ale puterii politice. Cetățeanul nu mai este format pentru a înțelege lumea în care trăiește, ci pentru a o accepta fără întrebări. Astfel, scade nu doar nivelul intelectual al societății, ci și capacitatea acesteia de a sancționa impostura, minciuna și incompetența.
Când Educația devine o problemă economică, statul a renunțat deja la ideea de viitor. A acceptat că nu mai construiește, ci doar administrează declinul. Iar într-un asemenea sistem, obediența este mai valoroasă decât gândirea, iar tăcerea mai utilă decât competența. Acesta este, de fapt, semnalul final al degradării: momentul în care formarea omului este sacrificată în favoarea unei stabilități iluzorii pe termen scurt.
Pe lângă faptul că președintele este vizibil străin de numeroase domenii vitale pentru statul român, acesta și-a ales consilieri nu dintre specialiști consacrați, ci dintre tineri oportuniști, remarcați mai degrabă prin conferințe cu titluri pompoase – precum Sfârșitul sfârșitului istoriei – sau prin raportări disprețuitoare la adresa președintelui SUA, Donald Trump. În fond, ca profesionist autentic, de ce ai alege să lucrezi cu un astfel de președinte?
Ce a reușit, concret, președintele României în aceste opt luni?
- a impus USR, un partid minor, ca actor central al scenei politice;
- a susținut promovarea unor persoane care au preluat domenii de interes strategic doar pentru a le duce în derizoriu;
- a reușit să-l impună pe Ilie Bolojan, redus aproape exclusiv la o politică a tăierilor;
- a fost ridiculizat public prin ignorarea propriei promisiuni privind TVA-ul;
- a forțat limitele Constituției prin ideea unui referendum dedicat magistraților;
- a eșuat simbolic pe pista unui aeroport din Franța;
- a devenit, probabil, cel mai detestat președinte al României dacă măsurăm capitalul de încredere prin fluierături și huiduieli;
- a susținut o conferință de presă solitară la Ambasada României de la Paris, deși se afla într-o vizită oficială;
- nu a reușit să aducă niciun fel de clarificare serioasă privind anularea alegerilor;
- și, mai grav, nu a reușit să schimbe nimic în bine.
Pe scurt, avem un președinte ca și cum nu am avea. Mai mult încurcă decât descurcă. După ce a reușit aproximativ să bage Bucureștiul în faliment, să țină oamenii în frig și fără apă caldă, s-a reușit impunerea sa în funcția de președinte! În fond, nu este vina sa. Problema este un sistem politic care cere respect, dar nu oferă competență; care cere tăcere, dar produce haos; care invocă simboluri, dar ignoră cetățeanul. Iar într-o astfel de Românie, fluierătura nu este lipsă de patriotism, ci ultimul semnal că ceva este profund greșit.
Este democratic?
- să nu știm unde se duc banii statului român?
- să se guverneze doar prin OUG sau asumări de răspunderi?
- să nu fim consultați în privința împrumuturilor statului român dar să contribuim la plata lor?
- să se taie de la Educație și Sănătate pentru a considera că sprijinim Ucraina?
- să validăm acest președinte și guvern chiar dacă există circumstanțe că anularea alegerilor nu s-a bazat pe principii democratice?
- să combatem nostalgiile?
Într-un climat politic dominat de impresii, justificări și discursuri, există totuși voci care aleg să vorbească exclusiv prin date. Când Petrișor Peiu publică statistici despre gradul de îndatorare al românilor, despre inflație, taxe și impozite, el nu face comentariu politic (chiar dacă este politician) ci descrie o stare de fapt. Diferența este esențială: opinia poate fi contrazisă cu altă opinie, dar statistica obligă la confruntarea cu realitatea. Cifrele arată ce discursul oficial evită: presiunea tot mai mare asupra gospodăriilor, erodarea puterii de cumpărare și transferul eșecurilor de guvernare asupra cetățeanului. De aceea, datele devin incomode. Ele nu pot fi fluierate, nici amendate prin retorică. Într-un stat în care conducerea cere respect, dar refuză să ofere competență și rezultate, statistica rămâne unul dintre puținele instrumente prin care cetățeanul poate măsura diferența dintre promisiune și realitate.
România nu se află într-o criză de imagine, ci într-una de competență, responsabilitate și adevăr. Când simbolurile sunt invocate pentru a acoperi lipsa rezultatelor, când opinia ține loc de analiză, iar statistica devine incomodă, statul încetează să mai fie un proiect și se transformă într-un mecanism de administrare a declinului. Un președinte fără direcție, un guvern impermeabil la nemulțumirea cetățeanului, o Educație redusă la calcule economice și o clasă politică protejată de propriul discurs alcătuiesc tabloul unei democrații formale, golite de conținut. În istorie găsim exemple din care reiese că acolo unde societatea acceptă această inversare de valori își pierde, treptat, capacitatea de a se corecta.