Conflictul din Yemen, intrat de peste un deceniu într-o spirală de violență și fragmentare, a depășit de mult cadrul unui război civil intern. Evenimentele recente precum bombardamentele saudite și presiunile directe asupra Emiratele Arabe Unite – indică o schimbare de fază: Yemenul și un spațiu de confruntare între foști aliați din lumea arabă sunnită.
Pentru Arabia Saudită, Yemenul a fost, din 2015, o problemă de securitate națională: graniță vulnerabilă, atacuri cu rachete și drone, dar și un simbol al competiției regionale cu Iranul. În ultimii ani însă, Riadul a început o recalibrare strategică: dialog indirect cu houthi, temperare cu Teheranul și dorința clară de a reduce costurile politice și economice ale războiului. Războiul din Gaza a oferit un tempo temporar cu toate că rebelii houti nu au ratat șansa de a-și susține ”frații islamici”.
Din această perspectivă, acțiunile Emiratelor – sprijinirea structurilor sudiste separatiste și menținerea unui control de facto asupra unor porturi și rute maritime – sunt percepute ca un obstacol în calea unei „ieșiri controlate” din conflict. După recunoașterea Somaliland de către Israel, Emiratele Arabe Unite au vrut să forțeze preluarea controlului zonei sudice din Yemen cu scopul ca ambele state să controleze strâmtoarea prin interpuși?
Emiratele au privit Yemenul printr-o lentilă diferită. Pentru Abu Dhabi, miza centrală nu a fost unitatea statului yemenit, ci securitatea maritimă, porturile strategice și controlul rutelor comerciale din Marea Roșie și Golful Aden. Sprijinul acordat Consiliului de Tranziție Sudic și altor actori locali a urmărit crearea unor zone de influență stabile, nu reconstruirea unui stat central funcțional.
Tensiunea actuală cu Arabia Saudită reflectă ciocnirea a două viziuni regionale: una orientată spre stabilitate statală, dacă o putem cataloga așa având în vedere situația din teren, cealaltă spre rețele locale și proiecție economică. Retragerea formală a trupelor emiratelor nu înseamnă abandonarea Yemenului, ci transformarea influenței militare în influență politică și economică discretă. Yemenul are o poziție strategică deosebită, insulele pe care le deține pot deveni puncte de control. Deține aproape 2000 km de litoral. Yemenul are petrol și gaze în cantități relevante. Importanța lor este mai ales politică și strategică: cine controlează câmpurile și porturile controlează o parte esențială din viitorul statului yemenit. Dacă Egiptul controlează ieșirea/intrarea din Marea Roșie prin canalul de Suez, Yemenul poate face același lucru.
Deși implicarea directă a Iranului este adesea exagerată în discursul politic, capitalul strategic obținut de Teheran este real. Houthi au devenit un actor regional relevant, capabil să influențeze securitatea Mării Roșii. Fragmentarea taberei anti-houthi și ruptura saudit-emirateză avantajează indirect Iranul.
Liga Arabă a reacționat prin apeluri la calm, unitate și respectarea suveranității Yemenului. Acest discurs reflectă însă limitele structurale ale organizației: incapacitatea de a gestiona conflicte în care membrii săi au interese divergente. Yemenul rămâne un dosar unde consensul este mai degrabă retoric decât operațional.
Cum se poziționează actorii principali? Statele Unite fac apel la calm, concentrarea pe securitatea maritimă și evitarea unei confruntări regionale majore. China privește Yemenul prin prisma comerțului și a stabilității rutelor energetice, menținând o neutralitate pragmatică. Rusia exploatează diplomatic fragmentarea, dar fără a investi decisiv într-o soluție. Turcia adoptă o poziție de echilibru: apel la unitatea Yemenului, evitarea escaladării și menținerea deschisă a canalelor diplomatice. Ankara este atentă la dinamica Mării Roșii, dar evită implicarea directă într-un conflict dominat de statele din Golf. Dacă ar forța o implicare directă și-ar șubrezi alte interese în zonă. Egiptul este preocupat în special de securitatea rutelor maritime și de stabilitatea sudului Mării Roșii. Cairo favorizează soluții care previn extinderea conflictului spre Bab el-Mandeb, esențial pentru Canalul Suez, și rămâne aliniat unei logici de stabilitate conservatoare.
Recunoașterea sau apropierea Israelului de Somaliland (entitate nerecunoscută internațional) este un element indirect, dar potențial destabilizator. Ea amplifică competiția în Cornul Africii și Marea Roșie, determinând actorii regionali să-și securizeze pozițiile. Nu este cauza conflictului din Yemen, dar poate fi un imbold strategic, adăugând un nou strat de suspiciune și rivalitate.
Yemenul nu mai este doar o tragedie umanitară sau un război proxy clasic. El reflectă criza ordinii regionale din Orientul Mijlociu, unde alianțele sunt fluide, interesele divergente, iar statul național este adesea secundar față de calculele geopolitice. Ruptura dintre Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite arată că problema Yemenului nu este doar „cine câștigă”, ci dacă mai există un proiect coerent de stabilizare.
Bombardamentul saudit asupra portului Mukalla și ultimatumul politic (retrageți-vă) au făcut vizibil ceea ce, de câțiva ani, era deja structural: Arabia Saudită și Emiratele nu mai joacă același joc în Yemen, chiar dacă au intrat împreună în război în 2015. Riadul își construiește poziția pe o axă clasică de securitate a frontierei și menținere a unui Yemen „unic” sub un cadru recunoscut internațional; Abu Dhabi operează mai mult prin rețele locale, control de porturi, insule, infrastructuri și aliați sudici — adică o logică de putere maritimă și economie politică a litoralului. Pentru Emirate, ce ar fi rău dacă și-ar putea extinde influența din Golful Persic/Golful Oman și în Marea Roșie?
Criza din ultimele zile a fost declanșată de ofensiva separatiștilor sudici (STC) în Hadramawt și al-Mahra.Arabia Saudită a interpretat această dinamică drept amenințare directă iar Emiratele au respins acuzațiile privind livrări de armament și au anunțat retragerea ultimelor unități rămase.
În esență, Riadul vrea un Yemen administrabil, cu un centru politic suficient de coerent încât să semneze/implementeze aranjamente de securitate. O parte semnificativă a conducerii (președintele Consiliului Prezidențial, premierul, miniștri-cheie) se află frecvent în Arabia Saudită, în special la Riad. Practic este un guvern în exil chiar dacă juridic nu și-a declarat exilul. Abu Dhabi preferă un sud yemenit prietenos și autonom, care să garanteze acces, influență și continuitatea unor proiecte logistice și maritime (și, în subsidiar, să limiteze presiunea Houthi asupra coastelor). Divergența a fost ținută sub capac până când STC a schimbat raportul de forțe pe teren. Pentru Arabia Saudită, Houthi rămân extensia cea mai periculoasă a influenței iraniene în Peninsula Arabică. Din acest motiv, orice slăbire a frontului anti-Houthi (prin conflictul Riad–Abu Dhabi) este, în logica saudită, „cadoul” strategic oferit Teheranului.
Totuși, în regiune există frecvent canale de contact între houthi și Emirate, aranjamente tactice și tranzacții indirecte: nu „alianțe” formale, ci pragmatism în jurul disputei, a securității maritime, a schimburilor de prizonieri sau a controlului unor coridoare. Aici apare zona gri: Riadul citește orice ambiguitate drept risc existențial. Bank Melli Iran (banca națională/„melli”) are prezență/ramificații în EAU, fapt cunoscut în spațiul sancțiunilor și al monitorizării fluxurilor financiare.
Conectivitatea aeriană Iran–EAU este intensă. Rute Teheran–Dubai operate de mai multe companii, cu frecvențe săptămânale ridicate, ceea ce, în limbaj politic se poate înțelege ca și cooperare. Pentru Arabia Saudită, acest tip de infrastructură (financiară și de mobilitate) alimentează o percepție: EAU pot funcționa ca „interfață economică” a Iranului în Golf, chiar dacă Abu Dhabi susține că gestionează relația într-un registru de control și interes național. Se poate extinde relația din zona Golfului și într-o posibilă strategie la Marea Roșie? Într-un moment de criză yemenită, aceste percepții devin muniție politică.
În logica regională, Somalilandul nu e doar „pământ”; e poziție: ieșire la Golful Aden, proximitate de Bab el-Mandeb, nod potențial pentru supraveghere maritimă și proiectare de putere. Somaliland nu are resurse, dar poate vinde sau cesiona teren (poate Israelului? Rusiei? Chinei? etc.) În limbaj strategic, asta înseamnă concesiuni portuare, facilități logistice, acorduri de securitate. Iar într-o regiune în care există deja suspiciuni privind baze și prezențe discrete, o recunoaștere politică poate fi citită ca preambul la aranjamente militare. Nu trebuie uitat că Yemenul a funcționat divizat în Yemenul de Nord și Yemenul de Sud. Reunificarea a avut loc în 1990.
Crearea Consiliului statelor riverane Mării Roșii și Golfului Aden a fost una dintre cele mai ambițioase inițiative regionale ale ultimului deceniu în Orientul Mijlociu și Cornul Africii. Proiectat ca un mecanism de coordonare între statele direct interesate de securitatea uneia dintre cele mai sensibile axe maritime globale, Consiliul reflectă atât nevoia reală de cooperare, cât și fracturile geopolitice profunde ale regiunii. Ideea unei cooperări între statele riverane Mării Roșii nu este nouă. În anii 1970, în contextul Războiului Rece, al conflictelor arabo-israeliene și al războiului din Cornul Africii, au existat tentative informale de coordonare între statele de pe ambele maluri ale Mării Roșii. Aceste inițiative au eșuat însă rapid din cauza rivalităților ideologice, conflictelor dintre Etiopia și Eritreea pe de o parte și dintre Somalia și vecini cât și ”ajutorul” marilor puteri în ceea ce privește demersul. Marea Roșie a rămas astfel un spațiu strategic fără o arhitectură regională proprie, controlat mai degrabă indirect de puteri externe.
După 2011, războiul din Yemen nu putea să nu afecteze coridorul Mării Roșii. Un altă problemă o reprezintă pirateria somaleză și insecuritatea maritimă cât și militarizarea accelerată a porturilor și insulelor din Cornul Africii.
În decembrie 2019, la Riad, a fost lansat oficial Consiliul statelor riverane Mării Roșii și Golfului Aden, cu următorii membri: Arabia Saudită, Egipt, Iordania, Sudan, Eritreea, Djibouti, Somalia și Yemen. Consiliul a fost conceput ca un forum de coordonare politică și de securitate, mecanism de protecție a suveranității statelor riverane, barieră împotriva ingerințelor externe necoordonate. La o primă privire, chiar dacă sunt interese ce le unește sunt și multe care le separă.
Unele dintre statele membre nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor. Yemenul și Sudanul datorită problemelor interne, Eritreea care controlează poziții cheie dar promovează o politică opacă. Consiliul nu a putut împiedica construirea bazelor militare străine, să împiedice concesiuni portuare iar divergențele față de Israel și Iran au lărgit și mai mult neînțelegerile. Ca atare, după atacul Arabiei Saudite, Consiliul a rămas un forum consultativ, nu un actor executiv.
Dacă Mediterana a fost, secole la rând, marea interioară a imperiilor europene și a rutelor dintre Atlantic și Levant, Marea Roșie tinde să devină echivalentul ei contemporan: un culoar îngust, suprasolicitat, în care un șoc local produce efecte globale. Logica e simplă: Suez – Marea Roșie – Bab el-Mandeb – Golful Aden – Oceanul Indian închid una dintre cele mai importante bucle comerciale ale lumii, iar densitatea intereselor transformă zona într-un „laborator” de securitate maritimă.
Conflictul dintre Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite în Yemen, deși sunt aliate oficial, folosește în primul rând separatiștilor sudici care vor independența sudului, și Iranului, deoarece slăbește coaliția anti-Houthi, creează haos și diversifică obiectivele.