A reușit Mustafa Kemal Atatürk să lase moștenire un stat consolidat? Îl mai consideră azi Turcia pe fondatorul ei model sau rădăcinile islamice se consolidează tot mai mult în mentalul turcilor? Mai vor turcii un stat bazat pe principiile kemaliste sau nostalgia trecutului îi îndeamnă către un model oriental? Se poate vorbi despre democrație într-un stat musulman? Cum gestionează U.E. sau S.U.A. relațiile cu Ankara? Se mai pune problema integrării Turciei în Uniunea Europeană? În ultima perioadă Turcia a fost și este traversată de o serie de crize. Diversitatea opiniilor despre Turcia au ca repere câteva puncte comune în ce privește situația internă: republicanismul, lovitura de stat, Recep Tayyip Erdoğan, migranții cât și faptul că acesta duce o politică independentă față de marii actori. În acest conflict cu Rusia, Ankara și-a păstrat o direcție independentă și nu pare să se alinieze necondiționat politicii occidentale chiar dacă este membru NATO.
Conflictul dintre generații este văzut de societatea turcă ca o luptă pentru așezarea lucrurilor. Instabilitatea politică este cunoscută oricui în Turcia: Bulent Ecevit a fost prim ministru de 5 ori, Suleyman Demirel de 7, Turgut Özal a fost împușcat în timp ce ținea un discurs, dar a scăpat doar cu o rană. După moartea sa, s-a dovedit că fusese otrăvit.[1]
Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan se află la conducerea statului de mai bine de 20 de ani. Acești ani au fost complicați, au fost tumultoși iar evenimentele care-i compun par că au fost comprimate atât de mult încât în vremuri stabile, toate evenimentele petrecute ar părea că depășesc orice scenariu politic. Turcia lui Erdoğan a trecut prin multe rânduri de alegeri, prin referendumuri, printr-o lovitură de stat și prin multe crize: economice, sociale, politice. Cu toate acestea, liderul de la Ankara a supraviețuit, ba mai mult, și-a consolidat puterea.
Putem afirma azi că liderul turc s-a prezentat în fața cetățenilor săi ca și continuator al reformelor lui Mustafa Kemal[2] (2002) dar azi Turcia s-a îndepărtat de valorile occidentale și se află în sfera zonei sale de confort, cea orientală. Transformarea Sfintei Sofia din muzeu în moschee (2020) a fost semnalul dorit de societatea turcă care s-a bucurat de această decizie ca de o victorie împotriva valorilor occidentale.[3]
În Turcia de azi nu se mai subliniază reușitele reforme ale lui Atatürk ci faptul că acesta a dezrădăcinat statul turc de valorile sale cele mai importante: religia, limba, mentalitatea bazată pe islam. Acea Turcie tăcută care s-a văzut nevoită să tacă sub regimul generalului Mustafa Kemal este votantul principal al actualului președinte turc. În fond, Turcia este un stat unde islamul este majoritar iar dilemele de azi sunt complexe și provocatoare. În fond, Balcanii sunt spațiul controlat de Imperiul Otoman vrem de sute de ani iar moștenirea culturală turcă nu poate fi lăsată de izbeliște la Ankara.
Valorile europene bazate pe religia creștină se pot completa cu valorile orientale bazate pe religia islamică? Cum să explici cetățenilor de azi că islamul nu mai are un Calif, un reprezentant pentru a doua cea mai mare religie din lume?
Generații de cetățeni turci au fost feriți de radicalizare. Fuseseră educați într-un sistem de învățământ gratuit, bazat pe principiile secularismului. Sub Erdoğan, sistemul s-ar putea dezintegra. Președintele turc împreună cu aliații săi sunt un grup de absolvenți Imam Hatip (liceu teologic) transformați mai apoi în militanți politici. De exemplu, mai mult de o treime dintre membri noului cabinet AKP sunt absolvenți de Imam Hatip. Practic există o luptă între cele două tabere. Din 2012, reforma din educație prevedea revenirea educației religioase prin școlile Imam Hatip la nivel gimnazial și prevedea ca școlile de stat, cu programă secularizată să ofere ore opționale de religie în care să se predea Coranul și viața profetului Muhammad, la gimnaziu și liceu. O recomandare a Consiliului Educației Naționale prevedea ca toți copii de la șase ani să studieze religia islamică. Spre exemplu, între 2002 și 2016 numărul elevilor Imam Hatip a explodat practic: de la 60 000 de elevi înscriși au ajuns la 1.5 milioane. Practic, mulți elevi au fost obligați să studieze în aceste licee. Chiar și nepotul Marelui Rabin din Turcia a fost înscris, împreună cu mulți elevi creștini într-un liceu Imam Hatip. O altă statistică ne arată că într-un deceniu, între 2005 și 2015 s-au construit 9 000 de moschei. Nu le mai contabilizăm pe cele din afara Turciei.[4]
În 2007, pentru funcția de președinte a fost nominalizat Abdullah Gül. Seculariștii au protestat violent. Motivul? Soția acestuia, purta hijab iar el se pronunța împotriva interdicției de a purta văl în spațiile publice. După puciul de catifea din 1997, nominalizarea lui Gül a fost cea mai importantă criză politică până în acel moment. Pe 27 aprilie 2007, TSK (Forțele Armate Turce) au postat un comunicat cunoscut ca ”e-memorandum” prin care armata își reafirma rolul de garant al secularismului și amenința anumite grupuri care acționau pentru a submina principiile seculariste ale Turciei”. Până atunci, guvernul cedase în fața armatei: 1971, 1997, când Erbakan a abdicat.[5]
De data aceasta, Erdoğan, bucurându-se de susținere publică a refuzat să cedeze și a provocat TSK (Forțele Armate Turce) să acționeze. Doar că TSK nu a acționat și nu a blocat candidatura lui Gül! Iar Erdoğan a catalogat cea mai puternică instituție a statului ca un tigru de hârtie! O instituție aparent puternică dar inofensivă. De atunci, TSK nu a mai jucat un rol important iar Erdoğan poate explica doct că armata nu trebuie să facă politică!
AKP a cîștigat 47% (2007)[6] iar victoria sa era văzută și ca o victorie împotriva armatei, o premieră pentru orice mișcare islamistă sau civilă din Turcia. Această victorie a fost suficientă pentru a ataca mecanismele de control și autoreglementare de care dispunea Turcia, cu ajutorul mișcării Gülen și a rețelei sale.[7]Curtea Constituțională a deschis un dosar în martie 2008 pentru a desființa AKP. Știind ce înseamnă acest demers și timpul scurt care-l avea dacă nu voia să repete soarta lui Erbakan, cu ajutorul mișcării Gülen, a lansat celebrul caz Ergenekon, folosindu-se de asasinarea lui Dink pentru a acuza ”statul paralel”.[8]
Ergenekon- denumit după locul de origine al turcilor din Asia Centrală, conform mitologiei turce, era prezentată ca o așa zisă enigmatică organizație ultra naționalistă care ar fi avut legături cu statul paralel complotând pentru a răsturna guvernul prin executarea unor asasinate, precum uciderea lui Dink. Cazul a început prin arestarea a 31 de ofițeri în retragere (unii având legături cu lumea interlopă) de către guvern. În iulie 2008 au arestat doi generali (Aytaç Yalman și Șener Eruygur) împreună cu mulți ofițeri cu argumentul că în 2004 aceștia în cadrul unui simpozion ar fi discutat despre organizarea unui puci. Chiar dacă guvernul deschidea dosare tot mai puțin credibile, cazul Ergenekon a adunat ca arestări peste 300 de ofițeri, inclusiv amirali și generali, condamnați la închisoare deși procurorii nu aveau dovezi concrete. Motivația era că aceștia au complotat împotriva răsturnării guvernului dar dovezile erau atât de bine ascunse încât nu puteau fi dovedite.[9]
Până în 2011 mai mult de jumătate dintre amiralii turci fuseseră aruncați în închisoare, generali care se remarcaseră în NATO iar presa pro AKP anunța că mulți militari de rang înalt urma să fie obligați să demisioneze. Güleniștii i-au atacat pe militari la fel ca AKP, dacă nu mai rău, îndepărtându-i pe ofițerii cu vederi seculariste, iar unde se putea, înlocuindu-i cu simpatizanți ai lui Gülen.
Acest conflict a creat o nemulțumire în rândul comandanților forțelor armate terestre, navale și aeriene care au demisionat, ceea ce arată că s-au inversat rolurile. În trecut, când armata era nemulțumită de guvern, acesta trebuia să demisioneze, acum când guvernul este nemulțumit de generali, aceștia trebuie să demisioneze. Sau, se poate afirma că prima republică turcă a luat sfârșit și a început a doua!
Din 2016, după 15 iulie, verdictele în cazul Ergenekon au fost anulate! După ce învinsese armata, Erdoğan a cooptat generalii rămași în funcție pentru a-i transforma în aliații săi împotriva mișcării Gülen și PKK. Practic, garanții tradiționali ai Turciei seculariste nu mai erau în funcție!
Dacă Atatürk era obsedat de ideea de occidentalizare, Erdoğan este obsedat de ideea de islamizare!
Următorul pas spre autoritate a fost controlul sistemului judiciar. Prin referendumul din 2010 în care 26 de amendamente au fost implementate în Constituție ”pentru a o adapta statelor UE”, amendamentele nu erau prezentate la vot separat ci toate 26 trebuiau votate cu DA sau NU. Printre altele au mărit numărul de judecători ai Curții Constituționale de la 11 la 17 și în Înaltul Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor de la 12 la 34 cât și modul de propunere a lor. După ce a reușit să dețină în totalitate controlul asupra legislativului și executivului, Erdoğan, acum deținea și controlul asupra justiției.[10]
A urmat controlul mass-media. Sistemul a fost simplu. Guvernul i-a acuzat pe proprietarii trusturilor de practici ilegale și apoi au transferat controlul companiilor către un organism de reglementare la nivel național. Acest organism a vândut apoi trusturile la o licitație la care participa un singur licitator: susținător AKP, care primea un credit acordat de o bancă de stat pentru a finaliza achiziția. În 2002, când Erdoğan a venit la putere, mass-media care-l susținea era sub 25%, în 2011 era aproximativ în jur de 50% iar azi mare parte a canalelor mass-media sunt susținute de companii pro Erdoğan.
Azi, mass-media nu-l poate critica, satiriza sau discuta acuzații de corupție în ceea ce-l privește cum s-a discutat în trecut despre Demirel, Ecevit, Ozat, Yilmaz sau Çiller sau oricare altul.[11]
Doğan Yayin cel mai mare trust a fost și el îngenunchiat. După un audit, amenda de 2.5 miliarde de $, mai mare ca valoarea trustului a fost suficientă ca trustul să vândă unele canele și cel mai popular ziar din Turcia, Hurriyet către afaceriști AKP. Nici companiile Koç, cea mai bogată familie din Turcia nu a scăpat. Cunoscut pentru poziția sa pro secularistă, a cedat în fața presiunilor guvernului. Comunitatea de afaceri, i s-a predat.[12]
După armată, justiție, mass-media, oameni de afaceri, președintele turc are concentrată în mâinile sale toată puterea.
Ismet Inönü a devenit președinte după decesul lui Atatürk.[13] Acesta a fost un ofițer în armata otomană. Fiind principalul colaborator al lui Mustafa Kemal a devenit adeptul principiilor kemalismului radical. Era un elitist în stil european, un secularist convins și categoric, un înfocat naționalist turc. Cât a condus Turcia, toți funcționarii guvernamentali de rang înalt, erau membrii CHP, statul nefiind delimitat de partid. După cel de-al doilea război mondial, Ankara a căutat să se apropie de comunitatea națiunilor occidentale pentru a se proteja de Rusia Sovietică, rivalul istoric. Dacă ar fi dorit, Inönü ar fi putut rămâne la putere până la moarte cum a fost cazul lui Salazar în Portugalia. Interesant că Portugalia a fost primită în NATO deși Salazar impusese un regim autoritar.[14]
CHP, la alegerile din 1946 a reușit să câștige o mare majoritate a locurilor din legislativ dar în 1950 a suferit o înfrângere serioasă, ocupând doar 69 din cele 487 de mandate. Câștigătorul, DP[15] (Partidul Democrat) provenea din aceleași eșaloane de vârf ale elitelor de stat și militare, mulți aparținând CUP, o facțiune a Junilor Turci din timpul Imperiului Otoman.
Celâl Bayar, care i-a urmat la conducere lui Inönü, fusese și el un apropiat al lui Atatürk. Familia lui venea din Bulgaria, ca și mama lui Inönü. Atatürk venea și el din Salonic. Cei de azi, din AKP se inspiră din DP lui Adnan Menderes și din sloganul acestuia:
”Destul! Este rândul națiunii să vorbească!”
Erdoğan, într-un discurs din 2010 declara că: făclia democrației, aprinsă de Menderes și de prietenii săi, a trecut, din mână în mână și predată partidului nostru”.[16]
Plasarea poporului în opoziție cu elita minoritară este o tradiție politică pe care reprezentanții mișcări islamiste au continuat-o din plin deceniile viitoare.
Șevki Yilmaz, candidat al Partidului islamist al Prosperității, partid din care s-a afirmat Erdoğan pe plan național în anii 90 declara: ”fie ne vom răni pe noi înșine, fie o vom îndrepta împotriva celor care au tras în noi și ne-au rănit în ultimii 60 de ani.”[17]
Invocarea democrației a devenit o armă împotriva kemaliștilor după alegerile din 1950. Comerțul liber, promovat de Menderes a adus beneficii acestor categorii sociale din care provenea și el, deținător de pământuri în zona Adana.
Pe Erdoğan nu-l putem compara de exemplu cu Menderes sau Bayar. Aceștia erau de centru-dreapta, pro seculariști iar filosofia lor era una prooccidentală, mai bine zis, pro SUA.
Erdoğan aparține mișcării tradițional antioccidentale și islamiste. Din discursurile sale reiese că evită comparațiile cu SUA. Dincolo de multe idei puse în practică, tot PD este cel care a instituționalizat zeificarea lui Atatürk. Tot ei au încheiat și construcția mausoleului lui Atatürk.
Când vine vorba de construcții, Erdoğan a comandat în 2012 construirea moscheei Çamlica din Istanbul. Are aproape 60 000 de metri2 și constituie cel mai înalt punct al orașului. Intenția a fost ca această moschee să domine arhitectura orașului, chiar să domine și moscheile din epoca otomană. Azi, este cea mai mare moschee.
La sfârșitul anilor 50, DP pentru a-i slăbi pe politicienii CHP, (Partidul Republican înființat de Ataturk) i-a concediat pe funcționarii publici, judecători, profesori universitari care aveau peste 25 de ani vechime. Au eliminat vechea gardă iar când organele de presă au denunțat aceste măsuri, s-au emis legi care limitau libertatea presei. Când studenții au protestat, s-a adoptat o lege care interzicea demonstrațiile publice în afara campaniilor electorale.
După 2010, tinerii radicali din AKP au început să poarte lițolii la adunările partidului arătând că sunt gata să moară pentru Erdoğan și pentru cauza sa. [18]
Erdoğan a urmat liceul Imam Hatip din Istanbul în perioada de vârf a stigmatizării și controverselor la adresa acestui sistem. A absolvit în 1973. Dintr-un interviu al său din 2013 aflăm că s-a simțit marginalizat și exclus, ca și colegii săi de liceu, i se repeta că educația religioasă îl va descalifica pentru orice altă profesie în afară de spălarea trupurilor celor decedați. Chiar dacă elevii școlilor Imam Hatip erau înstrăinați de o mare parte a societății, propria comunicate îi îmbrățișa cu căldură.
Elevii proveniți din astfel de familii, se adunau serile și puneau în scenă piese de teatru pentru a-și demonstra talentul. Elevii recitau versete din Coran sau versuri ale poeților islamiști contemporani precum Necip Fazil Kısakürek care exprimau prin poeziile lor, protestul față de secularism, kemalism și orientarea prooccidentală a Turciei. Erdoğan era fascinat de Kısakürek, un antisemit și editor al publicației Büyük Doğu (Marele Răsărit) printre primele jurnale islamiste de circulație națională ale Turciei.
În Turcia secularizată, școlile Imam Hatip erau un refugiu în care Erdoğan se simțea foarte bine. Aici și-a dezvoltat și calitățile de orator, chiar dacă nu avea rezultate foarte bune la învățătură. Practic, aici s-a născut curentul conservator-islamic turc. Perioadă marcată de instabilitate și violențe politice.
Adolescența lui Erdoğan a fost marcată de conflictul dintre secularism și islam. Stânga a pierdut din influență odată ce AP a preluat puterea în frunte cu Suleyman Demirel (1965), inginer cu studii în America. Acesta venea dintr-o familie de țărani săraci din Anatolia și practic răspundea proiectului kemalist care oferea posibilitatea de a urca pe scara socială, practic, opus cazului Erdoğan. Demirel era un musulman practicant dar perioada petrecută la studii în SUA, în perioada războiului rece l-a făcut să aibă puternice convingeri pro americane și să fie în favoarea pieței libere dar și un anti comunist convins.
Erdoğan urmărea lupta dintre stânga marxistă și dreapta naționalistă cu dezinteres. Era atras de teoriticieni precum Sayyid Qutb din Egipt sau Ali Shariati din Iran care argumentau că „lumea musulmană” mergea pe un drum dezastruos din moment ce începuse să caute în ideologiile seculare (naționalism, marxism) răspunsuri la problemele societății. Aceștia considerau că ideologiile occidentale ofereau doar o doză și mai mare din suferințele cunoscute: sărăcie, represiune și umilire culturală și politică din partea Occidentului. Reîntoarcerea la Islam, la acel islam propus de ei, era singura soluție. Ceea ce era incompatibil cu secularismul turc!
Practic, această mișcare s-a dezvoltat fără să atragă atenția autorităților. Precauți, islamiștii au evitat confruntările violente. Hijra – retragerea strategică a profetului Muhammad de la Mecca la Medina a fost folosită ca lecție strategică și pentru islamiști. Au profitat pentru a-și lărgi baza socială și a-și construi spații sociale alternative, constituind comunități izolate, guvernate de preceptele morale ale islamului și ferite de influențe precum secularismul și kemalismul. Forțele de ordine erau mai preocupate de bombele artizanale care explodau pe străzi iar unii polițiști începeau să privească islamul ca o redută împotriva comunismului.[19]
Necmettin Erbakan a fost liderul primului partid islamist din Parlamentul Turciei. Pentru scurt timp, în 1996 a devenit premier al Turciei. El, s-a născut într-o familie cu vederi seculariste, a fost școlit în Germania. A preferat să revină în Turcia. A creat primul partid islamist din Turcia care avea să dea naștere partidului lui Erdoğan. Curtea Constituțională i-a desființat partidul. În 1980, peste 200 000 de elevi frecventau cele 374 de gimnazii și 333 de licee Imam Hatip. Cu toate că lui Erbakan i s-a impus interdicția de a activa în politică cei pe care i-a format și i-a introdus în politică au devenit tot mai influenți în deceniile următoare. Cel mai de succes dintre protejații săi, este Erdoğan. Ca semn de prețuire, Erdoğan l-a numit pe cel de-al doilea său copil Necmettin Bilal, după idolul său. Colegii lui Erdoğan printre care și Özal sau Demirel au frecventat moscheea Iskenderpașa din cartierul Fatih din Istanbul unde ascultau predicile lui Mehmet Zahid Kotku, un șeic sufit. Acolo se discutau idei precum că salvarea Turciei trebuia să se realizeze pe baza tezaurului de tradiții și idei care asiguraseră măreția în secolele trecute, tradițiile și ideile furnizate de islam.[20]
Azi, economia turcă este condusă de Erdoğan pe baza ideilor lui Erbakan și a lui Kotku. Spre exemplu, Erbakan susținea că Occidentul este controlat de o Cabală iudaică iar în 2007 susținea că ”toate națiunile necredincioase sunt o singură entitate sionistă” și că această „bacterie sionistă” activa de peste cinci mii de ani pentru a controla întreaga lume. Erdoğan, nu este departe de aceste idei. În fond, pentru a-l înțelege pe Erdoğan este necesar să-i studiem pe Erbakan și Kotku.[21]
La o conferință a tinerilor cu vederi conservatoare, a cunoscut-o pe Emine Gülbaran. Fiica unor emigranți anatolieni stabiliți în Istanbul, veniți din Şiirt, provincie arabo-kurdă din sud-estul țării. Aceasta a hotărât să poarte hijab de la 15 ani, fiind profund implicată în cercurile islamiste turce. S-au căsătorit la 4 iulie 1978. Prima arestare a lui Erdoğan s-a petrecut în 1980, pentru puțin timp când acesta cu un grup în jur de 400 de susținători au ieșit în strada pentru a protestat dar când poliția a intervenit, aceștia nu au ripostat ci au început să recite rugăciuni. Chiar și în zilele noastre, ideea că Occidentul complotează permanent pentru a destabiliza Turcia, este frecvent susținut de membrii AKP. Partidul lui Erdoğan, consideră că islamiștii conservatori sunt singura forță socială care poate proteja țara de a cădea în haos.[22]
Personalitățile analizate nu se pot compara, unul este întemeietorul Turciei, celălalt este cel de-al XII-lea președinte. Epocile analizate sunt total diferite, unul și-a clădit cariera prin luptă, celălalt prin confortul adus de perfectarea sistemului politic. Reformele implementate de Mustafa Kemal au fost preluate din Occident, Recep Tayyip Erdoğan vede o oportunitate din colaborarea cu statele din Estul Turciei, cariera primului este în mare parte cunoscută, cea a actualului președinte este departe de a se încheia.
Preşedintele actual se află la conducerea Turciei din 2002, mare parte ca prim ministru, din 2014 ca președinte. A transformat Turcia într-o putere economică ce a reușit să intre în primele 20 țări din lume iar azi a dus-o într-o zonă cu o inflație în jur de 70%. Lider carismatic, foarte popular a devenit preferatul majorității turcilor. În ultimii ani, Turcia s-a confruntat cu o instabilitate ce a adus-o, din păcate, în atenția tuturor: atentate cu bombe, migrația celor care doresc să plece din zona de război, explozii capcană, conflictul cu PKK, vecinătatea cu Irak, Siria, conflictul cu Mișcarea Hizmet plus deciziile luate de diplomația turcă în Orient, relația cu Israelul, susținerea Hamas, etc. Conflictul dintre generații este văzut de societatea turcă ca o luptă pentru așezarea lucrurilor.
Este Turcia atât de instabilă astăzi așa cum este ea prezentată în mass-media occidentală? Este țara răzvrătită și trebuie pusă într-un sistem de alianțe din care să nu iasă în evidență?
În 2020, acesta a hotărât schimbarea statutului Sfintei Sofia. Catedrala, cucerită de Fatih Sultan Mehmet a fost tranformată în moschee. Mustafa Kemal a hotărât să fie utilizată ca muzeu iar actualul președinte într-un spectacol bine regizat a retransformat-o în moschee. Pe sabia pe care o avea în mână Ali Erbaș (șeful Diyanet) când a oficiat prima rugăciune în Sfânta Sofia după 86 de ani, semiluna este gravată de trei ori. Acestea semnifică: Uniunea turcilor într-un singur stat Turan; Cucerirea pământului de către turci și Uniunea islamului.
Azi, Turcia se află în zona sa de confort, în zona de unde și-a consolidat forțele iar scopul său este de a-și consolida relațiile cu statele pe care le consideră moștenitoare ale civilizației otomane.
[1] Ionuț Cojocaru, Turcia de la Atatürk la Erdoğan, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, p.8
[2] Sugestive în acest sens sunt lucrările lui Heny Kissinger Diplomația și a lui Jean Baptist Duroselle, Istoria relațiilor internaționale 1919 – 1947, vol.I, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006, Viorica Moisuc cu Istoria relațiilor internaționale până la mijlocul secolului al XX-lea. Ed. Fundația România de Mâine, București, Ediția a III-a, 2007. Dintre autorii turci care au tratat această temă enumerăm: Mustafa Budak I. dunya savasi sonrasi yeni ulusrarsasi duzen kurma surecinde Osmanli Devletinin tavri: Paris baris konferansinda sunulan 23 haziran 1919 tarihli muhtira, Yayin Evi Bilim ve Sanat Vakfi, Istanbul, 1999 (Poziția statului otoman după primul război mondial în curentul de formare a noii ordini: Comunicatul prezentat pe 23 iulie 1919 la Paris), Taner Baytok, Ingiliz belgeleriyle Sevr`den Lozan`a: dunden bugune degisen ne var? Y.E. Dogan Kitap. Istanbul, 2007 (Ce s-a schimbat de ieri până azi, de la Sevres la Lausanne – documente britanice), Fahri Belen 20 yuzyilda Osmanli Devleti, Remzi Kitap Evi, Istanbul, 1973 (Statul otoman în secolul al XX-lea); Osman Olcay Sevres Andlaşmasına doğru: çeşitli konferans ve toplantıların tutanakları ve bunlara ilişkin belgeler Y.E Ankara Üniversitesi Siyasal Bilgiler Fakültesi, Ankara, 1980 (Spre înțelegerea Sevres: documente diferite de la conferințe și întâlniri); Cahit Kayra Sevr dosyasi Y.E. Buke, Istanbul, 2004 (Dosarul Sevres); Esin Yurdasev, İstanbuldan Lozana İngilterenin Boğazlar Politikası 1915-1923, Türk Tarih Kurumu Yayınları, Ankara, 2007 (Politica Marii Britanii asupra Strâmtorilor de la Istanbul la Lausanne 1915 – 1923),Coord. Baskin Oran Turk Dis Politikasi (Politica externa a Turciei), Edita Iletisim, Istanbul, vol. I, editia a VIII-a, 2003.
[3] Ilber Ortaylı, Cumhuriyet in ilk yüzyılı 1923 – 2023, Timaș Yayinlari, Istanbul, 2015, p.85
[4] Soner Çağaptay, Erdoğan și criza Turciei moderne, Editura Publisol, București, 2022, p. 163
[5] Soner Çağaptay, Erdoğan și criza Turciei moderne, pp. 107 – 111
[6] https://www.yenisafak.com/secim-2007
[7] Ibidem, p.116
[8] Ibidem, p.146
[9] Ibidem, p.149 – 151.
[10] Soner Çağaptay, Erdoğan și criza Turciei moderne, p.153
[11] Ibidem, p.154
[12] Ibidem, p.156
[13] Ionuț Cojocaru, România și Turcia, actori importanți în sistemul de relații interbelice 1918 – 1940, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, p.53
[14] Ismet Inonu, Hatiralar, Ikinci basim, Ankara, 2006, 631p + 44 pagini foto, vezi și https://ionutcojocaru.ro/2009/06/25/ismet-inonu-memorii/
[15] Turan Akıncı, Demokrat Parti 1946 – 1960, Remzi Kitabevi, Istanbul, 2021, p.124
[16] Soner Çağaptay, Erdoğan și criza Turciei moderne, p. 46
[17] Ibidem, p. 47
[18] Ibidem, p.52
[19] Ibidem, p.62
[20] Ibidem, pp.63-64
[21] Ibidem, p.71
[22] https://www.aa.com.tr/tr/yasam/basbakan-Erdoğan-cezaevi-arkadasini-ziyaret-etti/213306
Studiu publicat în volumul în Geopolitica Turciei în secolul al XXI-lea. Strategii, conflicte și ambiții globale, coord. Eugen Lungu, Editura Cetatea de Scaun, 2025.