Istoria omenirii este marcată de figuri care, prin talent, curaj și hotărâre, au schimbat destinul unor războaie. Un astfel de personaj a fost Gheorghi Jukov, mareșal al Uniunii Sovietice și unul dintre cei mai importanți comandanți militari ai secolului XX. Destinul său ilustrează nu doar triumful profesional și gloria obținută pe câmpul de luptă, ci și fragilitatea poziției individului în fața mecanismului politic al unei dictaturi.
Gheorghi Konstantinovici Jukov s-a născut în 1896, într-o familie de țărani săraci din satul Strelkovka, provincia Kaluga. Tatăl său, Konstantin Artemievici, era muncitor agricol, iar mama, Ustin’ya Artemievna, se ocupa de gospodărie.
A urmat doar câteva clase, deoarece provenea dintr-o familie modestă de țărani și a trebuit să muncească de mic (ucenic la un blănar). După 1918, în Armata Roșie: a urmat mai multe cursuri militare pentru ofițeri, printre care: Școala Superioară de Cavalerie, unde s-a specializat ca ofițer. A urmat și cursurile Academiei Militare „Frunze” din Moscova. Această pregătire i-a oferit cunoștințele teoretice și practice necesare pentru a avansa în ierarhia militară.
Jukov și-a început cariera în timpul Primului Război Mondial, ca stegar într-o unitate de cavalerie a armatei țariste. Provenind dintr-un mediu modest, el s-a remarcat prin disciplină și curaj, calități care l-au ajutat ulterior să se integreze în Armata Roșie, pe care a servit-o cu devotament după Revoluția din 1917. Apartenența sa la Partidul Comunist, încă din 1919, i-a asigurat nu doar un parcurs militar, ci și o susținere politică necesară pentru ascensiune. Experiența din războiul civil spaniol, unde a fost observator, l-a format ca strateg, dar și ca martor al confruntării dintre ideologii, experiență care avea să-i fie utilă în confruntările ulterioare.
Un moment esențial pentru consolidarea reputației lui Jukov a fost victoria din 1939 împotriva japonezilor, la Khalkhin Gol, în Mongolia. Această contraofensivă nu doar că a demonstrat abilitatea sa de comandant, dar a și confirmat pregătirea Uniunii Sovietice de a-și apăra frontierele. Această victorie a fost exploatată propagandistic decenii mai târziu, fiind un exemplu al felului în care realizările sale militare au depășit cadrul strict al bătăliilor, devenind instrumente politice.
Apogeul carierei sale a venit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Jukov a jucat un rol central în momentele de cotitură ale conflictului: a organizat apărarea Moscovei, reușind să oprească avansul aparent de neoprit al trupelor germane; a contribuit decisiv la victoria de la Stalingrad, unde soarta războiului s-a schimbat radical; a ridicat asediul Leningradului, redând speranța unui oraș aflat în pragul înfometării; și, în final, a condus Armata Roșie în ofensiva care a culminat cu cucerirea Berlinului în 1945.
Aceste realizări l-au transformat într-un simbol al rezistenței sovietice și într-un erou recunoscut chiar și de adversari. Dincolo de valoarea militară, ele au demonstrat o calitate umană rară: capacitatea de a inspira și de a mobiliza mase de soldați în cele mai dificile condiții.
Succesul său uriaș nu a fost însă privit cu ochi buni de Stalin. Popularitatea și prestigiul de care se bucura Jukov au fost percepute ca o amenințare. Într-un regim autoritar, unde loialitatea față de conducător era mai importantă decât meritele reale, un comandant iubit de armată și respectat de popor era privit ca un potențial rival. Succesul lui Jukov în apărarea Moscovei (1941), la Stalingrad (1942–1943) și în cucerirea Berlinului (1945) l-a transformat într-un erou național. Popularitatea sa era uriașă nu doar în armată, ci și în rândul populației. Stalin se temea de rivali: în logica regimului sovietic, niciun general nu trebuia să devină mai iubit sau mai respectat decât conducătorul suprem. Jukov, prin victoriile și prin carisma sa, părea să întrunească aceste condiții. Deși Stalin l-a promovat în timpul războiului pentru eficiență, adesea îi minimaliza meritele, atribuindu-și sieși rolul decisiv în strategia victorioasă.
După încheierea războiului, Jukov a fost îndepărtat din posturile de conducere și trimis la comanda unor districte militare secundare (Odessa, apoi Ural). Motivul principal: popularitatea și influența sa erau percepute de Stalin ca o amenințare directă. Stalin l-a acuzat de „ambiții personale”, de „aroganță” și chiar de „tendințe bonapartiste”. Jukov nu era un om docil. În unele ședințe tensionate, se pare că i-a răspuns lui Stalin cu o franchețe rar întâlnită, lucru care i-a adus și mai multe suspiciuni. Stalin avea nevoie de el pentru victorie, dar nu-l plăcea pentru că nu putea fi controlat complet și pentru că strălucea mai mult decât alți generali fideli regimului.
Stalin nu a mers până la a-l aresta sau executa (cum făcuse cu alți comandanți în Marea Epurare), dar l-a ținut într-o poziție marginală până la moartea sa (1953).
Totuși, după moartea lui Stalin, Nikita Hrușciov l-a readus în prim-plan, recunoscându-i atât valoarea, cât și utilitatea politică. Numit ministru al Apărării, Jukov a devenit primul militar profesionist care a deținut o asemenea funcție, înlocuind astfel figura tradițională a „generalului politic”. Implicarea sa în înfrângerea „grupului antipartinic” i-a adus o și mai mare recunoaștere, fiind inclus în Prezidiul Partidului.
Dar istoria s-a repetat: influența sa crescândă l-a transformat din nou într-o amenințare pentru liderul suprem. În 1957, după o vizită la Belgrad, a fost demis, exclus din funcțiile de conducere și acuzat de „bonapartism” – o vină paradoxală, care arăta frica autorităților față de un lider militar puternic.
Izolat de politică, Jukov s-a retras și și-a redactat memoriile, publicate în Occident, ceea ce a adăugat o nouă dimensiune imaginii sale. Spre deosebire de alți generali sovietici, el a reușit să atingă o notorietate internațională, transformându-se într-o excepție a epocii. Moștenirea sa nu constă doar în victorii militare, ci și în lecția pe care destinul său o transmite: într-un regim totalitar, chiar și cei mai merituoși pot fi doborâți de jocurile politice.
După demiterea și dizgrația sa din 1957, Jukov s-a retras din viața publică. În anii ’60 a început să își redacteze memoriile de război, dorind să lase o mărturie directă despre rolul său și al Armatei Roșii în victoria împotriva Germaniei naziste. Cartea sa era foarte așteptată, deoarece el fusese comandantul simbolic al victoriei sovietice și opinia publică îl respecta enorm.
În 1964, Leonid Brejnev a venit la putere și a început să rescrie „istoria oficială” a războiului, în care rolul principal trebuia să aparțină Partidului Comunist și conducătorilor săi, nu unor generali populari ca Jukov. Când manuscrisul lui Jukov a ajuns la cenzură, Brejnev a fost foarte nemulțumit: Mareșalul nu îi pomenea pe liderii politici (inclusiv Brejnev însuși).
Insista asupra meritelor militare și asupra rolului armatei, minimalizând „geniul strategic al Partidului”.
Publicarea a fost blocată câțiva ani, iar Jukov a fost presat să modifice textul.I s-a cerut explicit să introducă în carte referiri elogioase la Brejnev și la conducerea politică. De asemenea, pasajele critice la adresa lui Stalin și episoadele incomode pentru imaginea partidului au fost eliminate.
Jukov a rezistat cât a putut, dar pentru a-și vedea memoriile tipărite a trebuit să accepte unele compromisuri.
Prima ediție a apărut în 1969, dar într-o formă cenzurată. Ulterior au apărut ediții revizuite (1970, 1974), fiecare adaptată cerințelor politice ale vremii. Abia după 1990, în Rusia, s-au publicat versiuni mai apropiate de manuscrisul original.
Destinul lui Gheorghi Jukov demonstrează că valoarea unui om nu poate fi anulată de conjuncturi politice. În memoria colectivă, Jukov nu este doar un mareșal al Uniunii Sovietice, ci un simbol al rezistenței.
Familia:
Jukov s-a căsătorit de două ori. Alexandra Diegtiariova a fost prima cu care s-a căsătorit în 1920. Cu ea a avut două fiice: Era Jukova (n. 1928) și Ella Jukova (n. 1930).
A urmat căsătoria cu Galina Alexandrovna Semenova, mai tânără decât el, cu care s-a căsătorit după al Doilea Război Mondial. Cu ea a avut alte două fiice: Maria Jukova (n. 1957) și Georgina Jukova (n. 1969).
NKVD-ul, la ordinele lui Beria, ar fi intervenit și ar a forțat-o pe amanta lui Jukov până i-au produs un avort. Sursele spun că era băiat iar pentru Jukov era primul său fiu. De aceea, când Hrușciov a avut nevoie de el pentru a-l aresta pe Beria, nu a stat pe gânduri.
Viața sa de familie a fost marcată de distanța impusă de carieră: perioade lungi petrecute pe front, mutări frecvente și tensiuni datorate presiunilor politice. Cu toate acestea, fiicele sale au rămas apropiate de el, iar unele dintre ele au vorbit ulterior despre figura paternă severă, dar protectoare. În timpul dizgrației politice, familia a avut de suferit, fiind supravegheată de KGB și exclusă din anumite privilegii.
Despre România:
După 23 august 1944, când regele Mihai și opoziția politică au înlăturat regimul mareșalului Ion Antonescu și România a întors armele împotriva Germaniei, Armata Roșie a intrat rapid pe teritoriul românesc. Jukov, în calitate de adjunct al comandantului suprem al armatei sovietice, a avut un rol important în coordonarea operațiunilor militare din sud-estul Europei.
Sub conducerea sa, trupele sovietice au traversat România, urmărind armata germană și consolidând controlul URSS asupra regiunii. România a semnat armistițiul cu Națiunile Unite (dominată de URSS), iar Jukov a fost unul dintre reprezentanții militari sovietici implicați în supravegherea aplicării lui. Prin acest armistițiu, România se obliga să plătească reparații de război uriașe și să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul său.
După armistițiu, România a intrat sub controlul Comisiei Aliate de Control, dominată de sovietici. Jukov, prin funcția sa, a fost unul dintre cei care au coordonat politica Moscovei față de România în acea perioadă, având un cuvânt de spus asupra situației militare și politice din țară.