Istoria Uniunii Sovietice este presărată cu personaje controversate, a căror carieră a fost adesea modelată de relația cu puterea politică, mai mult decât de merite militare sau administrative. Un astfel de exemplu este Kliment Efremovici Voroșilov, considerat de mulți istorici un „general politic”, ale cărui succese se datorează mai degrabă norocului și apropierii de Stalin decât competenței reale.
Provenea dintr-o familie modestă de muncitori din Ucraina (născut în 1881, la Verhneaia, lângă Lugansk). A lucrat de tânăr ca muncitor metalurgist la uzine din Donețk și Harkov. A făcut doar studii elementare (școală primară), după care a intrat în câmpul muncii. ”Educația sa militară” a fost autodidactă și practică, dobândită prin participarea la mișcările revoluționare bolșevice și apoi în Războiul Civil Rus (1918–1920).
Ascensiunea lui Voroșilov a început în timpul războiului civil rus, când a reușit să contribuie la apărarea orașului Țarițîn și la reprimarea revoltei marinarilor din Kronstadt, în 1921. Aceste momente, încărcate de propagandă și de imaginea eroică a Armatei Roșii, l-au propulsat în rândurile elitei sovietice. Sprijinul lui Stalin i-a deschis calea către funcții înalte, de la Comisar al Poporului pentru Apărare până la titlul de mareșal al Uniunii Sovietice. Totuși, succesul său era bazat mai mult pe loialitatea politică decât pe aptitudini militare reale.
În perioada interbelică, Voroșilov a ocupat poziții importante în conducerea armatei, dar situația s-a schimbat dramatic odată cu izbucnirea Războiului de iarnă (1939–1940) împotriva Finlandei. Ineficiența și pierderile uriașe suferite de Armata Roșie au fost puse pe seama lui, iar Stalin l-a transformat într-un „țap ispășitor”. Deși destituit, el nu a fost eliminat complet din cercul puterii, fiind menținut într-o poziție secundară, probabil datorită relației personale cu dictatorul sovietic.
În ciuda zvonurilor și suspiciunilor – inclusiv a unor afirmații ale lui Hrușciov conform cărora Stalin îl considera uneori spion englez – Voroșilov a reușit să-și păstreze locul în jurul lui. Relația lor ambiguă se reflecta și în faptul că Stalin îl lua cu el în concedii la Soci, un semn al unei încrederi paradoxale.
După moartea lui Stalin, în 1953, Voroșilov a cunoscut un nou moment de glorie politică, fiind ales Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem, funcție echivalentă cu șeful statului sovietic. Totuși, influența sa reală era redusă, fiind mai degrabă o figură decorativă într-o perioadă de mari schimbări politice. În 1960 s-a retras oficial pe motive de sănătate, dar cariera sa a fost din nou marcată de contradicții: demascat pentru participarea la grupul antipartinic, și-a ”recunoscut greșelile”, fiind salvat de clemența lui Hrușciov și chiar reales în Prezidiu doi ani mai târziu.
Sfârșitul vieții lui Voroșilov nu a mai fost marcat de spectaculoase lupte politice, ci de o liniște relativă. A murit în 1970, la vârsta de 89 de ani, lăsând în urmă imaginea unui personaj care a supraviețuit deceniilor tulburi ale politicii sovietice nu prin merit, ci prin oportunism, docilitate și o loialitate bine calculată.
Kliment Voroșilov rămâne un simbol al ambiguităților din istoria sovietică: un om fără calități militare remarcabile, dar care a ajuns în cele mai înalte funcții datorită contextului politic și relației cu Stalin. Viața sa este exemplul perfect al modului în care supraviețuirea și cariera în URSS depindeau nu de competență, ci de fidelitate față de conducător și de abilitatea de a naviga prin capriciile puterii. Voroșilov a fost, în cele din urmă, mai mult un supraviețuitor decât un lider de stat, iar moștenirea sa rămâne marcată de ironia istoriei.
Despre familie:
Tatăl său, Efrem Voroșilov, era muncitor sezonier și lucra ca fochist și miner. Mama sa, Maria Voroșilova, se ocupa cu treburile gospodărești. În 1920 s-a căsătorit cu Ekaterina Davidovna Voroșilova (născută Golda Gorbman), de origine evreiască. Ea fusese revoluționară bolșevică, arestată în mai multe rânduri înainte de 1917. Cei doi au avut o relație strânsă, iar Ekaterina a rămas alături de el până la moartea sa în 1959. Kliment și Ekaterina nu au avut copii biologici, dar au adoptat doi copii orfani ai unor camarazi de partid executați în timpul represiunilor staliniste.
Despre rolul său în istoria României:
În timpul Războiului Civil Rus (1918–1920), trupele bolșevice conduse de Voroșilov au operat în sudul Ucrainei, aproape de granița cu România (Basarabia făcea atunci parte din Regatul României după unirea din 1918). Bolșevicii, inclusiv Voroșilov, au criticat vehement „anexarea” Basarabiei de către România, iar propaganda sovietică în care era implicat prezenta România ca pe un stat „imperialist”.
În calitate de Comisar al Poporului pentru Apărare (1925–1940), Voroșilov a supervizat reorganizarea Armatei Roșii, care includea planuri de intervenție în Europa de Est. România era mereu un punct de interes strategic pentru sovietici, datorită petrolului de la Ploiești și poziției geografice (la gurile Dunării).
După atacul Germaniei naziste și al României împotriva URSS la 22 iunie 1941 (Operațiunea Barbarossa), România a devenit unul dintre principalii inamici ai sovieticilor. Voroșilov, deși marginalizat militar după eșecul din Războiul de Iarnă cu Finlanda, a fost inclus în Comitetul de Stat al Apărării, un organism suprem de conducere în timpul războiului. A participat la luarea unor decizii strategice ce vizau și frontul românesc.
După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, Voroșilov a fost implicat în relațiile sovieto-române. În toamna lui 1944 a fost numit președinte al Comisiei Aliate de Control pentru România, reprezentând Uniunea Sovietică. Practic, era cel mai puternic om din România ocupată de Armata Roșie până la 1947, când sovieticii au consolidat regimul comunist.
În această funcție, Voroșilov a supervizat implementarea armistițiului, dar și controlul politic, economic și militar asupra României.
Ca șef al Comisiei Aliate de Control, Voroșilov a avut un rol esențial în impunerea guvernului pro-sovietic condus de Petru Groza (1945), în ciuda opoziției regelui Mihai I și a partidelor istorice. Prin autoritatea sa, a sprijinit creșterea influenței Partidului Comunist Român, ceea ce a pregătit instaurarea regimului comunist în 1947.