Viaceslav Mihailovici Molotov unul dintre cei mai cunoscuți diplomați sovietici, a fost un personaj care a traversat, alături de Stalin, cele mai sumbre și decisive momente ale secolului XX. Personalitate complexă, el a fost deopotrivă un funcționar disciplinat, un instrument al terorii staliniste și un diplomat de prim rang, responsabil de unele dintre cele mai importante înțelegeri politice ale epocii.
Născut în 1890 la Scriabin, într-o familie cu rădăcini burgheze, Molotov nu părea destinat de la început unui rol major în mișcarea revoluționară. În 1906 s-a mutat la Kazan, unde a urmat școala tehnică (o instituție echivalentă cu o Politehnică). Aici s-a format în domeniul tehnic și ingineresc, dar nu a absolvit complet studiile. În perioada studiilor, s-a înscris în Partidul Bolșevic tot în 1906.
Mai mult decât școala, anii aceia i-au fost marcați de activitatea clandestină: propagandă, organizarea de celule, editarea de materiale. Spre deosebire de alți lideri sovietici (Lenin sau Troțki), care aveau o cultură filosofică și juridică solidă, Molotov era mai degrabă un tehnocrat pedant, cu o educație mai mult practică decât intelectuală. De aici vine și imaginea lui de „funcționar al revoluției” – disciplinat, exact, dar lipsit de strălucirea teoretică a altor bolșevici.
Totuși, tânăr fiind, s-a implicat în activitatea bolșevică din Petrograd, unde a asigurat continuitatea partidului în momentele de criză, când liderii importanți precum Lenin și Troțki se aflau în exil. Portretizat de Lenin drept „cel mai bun arhivar din Rusia”, dar ironizat de Troțki ca „mediocritate întruchipată”, Molotov s-a remarcat prin disciplină, loialitate și o rigoare care l-a consacrat ca un funcționar devotat cauzei.
Alegerea pseudonimului său politic – „Molotov”, adică „ciocanul” – se înscrie în aceeași linie simbolică prin care Stalin adoptase numele de „oțel”[1]. Ambii își construiau astfel o identitate care sugera duritate, rezistență și forță implacabilă.
În perioada consolidării puterii sovietice, Molotov a devenit unul dintre instrumentele de bază prin care Stalin și-a eliminat adversarii. El a condus, în numele acestuia, lichidarea menșevicilor și a participat activ la zdrobirea opoziției interne reprezentate de Zinoviev sau de alți rivali.
În 1931 a fost avansat în funcția de președinte al Consiliului Comisarilor Poporului, înlocuindu-l pe „de dreapta” Rîkov, fapt ce marchează ascensiunea sa definitivă în cercul restrâns al puterii.
Momentul definitoriu pentru cariera lui Molotov a fost anul 1939, când a devenit ministru de externe. În această calitate, el a semnat, alături de Joachim von Ribbentrop, pactul de neagresiune sovieto-german, act care a șocat opinia publică internațională și a schimbat radical cursul politicii europene. Pactul Molotov–Ribbentrop a deschis calea declanșării celui de-al Doilea Război Mondial și a consfințit împărțirea Europei de Est în sfere de influență între cele două mari dictaturi.
După război, Molotov și-a consolidat reputația de diplomat inflexibil, purtător de cuvânt al unei politici externe dure în primii ani ai Războiului Rece. Atitudinea sa rigidă i-a adus renumele de „zid de piatră”, imagine care a definit modul în care Occidentul percepea diplomația sovietică.
Paranoia lui Stalin a făcut ca, spre finalul vieții, Molotov să cadă în dizgrație, fiind suspectat chiar de legături cu SUA. După moartea lui Stalin, el s-a opus constant reformelor lui Hrușciov: a criticat destalinizarea, reconcilierea cu Tito și politica externă mai moderată. În 1957 a fost înfierat drept „dușman al partidului” și îndepărtat din conducere, fiind trimis ambasador la Ulan Bator.
În 1960 a reușit să plece din Mongolia. A fost trimit ca reprezentant al URSS la Agenția internațională de energie atomică la Viena.
Încercările sale de reabilitare nu au avut succes. În 1961, la Congresul al XXII-lea al PCUS, a fost acuzat direct de complicitate la crimele lui Stalin, în special prin implicarea sa în alcătuirea listelor de execuții.
Destinul lui Molotov ilustrează drama multor lideri sovietici ai epocii: loialitatea totală față de Stalin l-a ridicat în vârful puterii, dar aceeași loialitate l-a compromis definitiv după moartea sa. Figura lui rămâne ambivalentă: pe de o parte, un funcționar pedant și disciplinat, pe de altă parte, un diplomat rece, asociat cu momente importante ale istoriei secolului XX.
Familia:
În 1921, Molotov s-a căsătorit cu Polina Jemtjujina (născută Perl Karpovskaia), o importantă activistă bolșevică, care a avut o carieră politică proprie în Partidul Comunist. Ea a lucrat în industrie și a fost membră a Comitetului Central. Relația lor a fost dur marcată de teroarea politică. În 1949, Polina a fost arestă la ordinul lui Stalin, sub acuzația de „naționalism evreiesc” și de legături cu „complotul medicilor”.
Molotov, deși era unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Stalin, nu a putut să o apere, iar căsnicia lor a fost supusă unei presiuni imense. Ea a fost eliberată abia după moartea lui Stalin, în 1953. Molotov și Polina au adoptat o fiică, pe nume Svetlana.
A murit la 8 noiembrie 1986, la Moscova, la vârsta de 96 de ani. Este înmormântat în Cimitirul Novodevicii din Moscova, un loc central pentru personalitățile politice, culturale și militare ale Uniunii Sovietice și ale Rusiei.
Interesant este că, deși a fost exclus din partid și criticat după moartea lui Stalin, Molotov a trăit suficient de mult pentru a prinde epoca lui Gorbaciov și începutul perestroikăi.
Despre relația cu România:
În august 1939, Molotov a semnat cu omologul său german, Joachim von Ribbentrop, pactul de neagresiune între URSS și Germania nazistă. În protocolul secret al acestui pact, România era direct vizată: Basarabia a fost inclusă în sfera de influență sovietică.
În consecință, în iunie 1940, URSS a emis un ultimatum României prin care a cerut cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Acest act a dus la ocuparea acestor teritorii de către Armata Roșie, fiind una dintre cele mai dramatice consecințe pentru România. Mai târziu, prin tratatul semnat cu Ucraina în 1997, România a renunțat practic la actele unirii din 1918 cu Basarabia și Bucovina. Ca ministru de externe, Molotov a avut contacte cu diplomația românească, dar în termeni ostili, mai ales după ce România a intrat în război alături de Germania împotriva URSS (1941).
În timpul Conferințelor Aliate (Teheran 1943, Yalta 1945, Potsdam 1945), Molotov a apărat ferm interesele sovietice asupra României, promovând instalarea unui guvern prieten Moscovei.
Molotov a fost unul dintre artizanii tratatelor de pace de după război. România, ca stat învins, a semnat Tratatul de pace de la Paris (1947), sub directa supraveghere a lui Molotov. Rolul său a fost esențial în impunerea influenței sovietice asupra României și a celorlalte țări est-europene. Practic, Molotov a fost vocea URSS care a legitimat trecerea României în blocul socialist.
[1] Molot=ciocan, stal=oțel