Istoria Uniunii Sovietice abundă în personaje care au avut ascensiuni spectaculoase și căderi dramatice, dar puțini au reușit să traverseze, cu succes și longevitate politică, aproape toate epocile regimului comunist. Un astfel de caz este Anastas Ivanovici Mikoian, un armean sever și abil, cunoscut în Occident drept „comisul voiajor numărul unu al URSS”. Cariera sa de peste cinci decenii ilustrează atât capacitatea de adaptare a individului într-un sistem politic represiv, cât și complexitatea mecanismelor de putere din interiorul partidului comunist sovietic.
Originar din Caucaz și format inițial ca seminarist teologic, Mikoian s-a alăturat bolșevicilor în 1915, anul absolvirii seminarului. S-a născut în 1895 (după unele surse 1891) într-un sat armean din Caucaz (actualul Nagorno-Karabah, pe atunci parte a Imperiului Rus). Provenea dintr-o familie modestă. Tatăl său era un mic agricultor. În timpul studiilor, deși format religios, a intrat în contact cu ideile revoluționare, mai ales prin cercurile studențești armene și ruse. În ultimii ani de seminar a început să citească lucrări marxiste și s-a apropiat de organizațiile bolșevice din Caucaz.
A fost activ în organizațiile revoluționare din Baku și Tbilisi, unde a scăpat de execuții iminente din partea menșevicilor, albilor, dar și a trupelor germane, turcești și britanice care rivalizau cu bolșevicii pentru controlul regiunii. Această supraviețuire timpurie a prefigurat destinul său ulterior: abilitatea de a rămâne în viață și în funcții într-un regim în care eliminarea fizică a adversarilor era o practică curentă.
Mikoian s-a remarcat ca aliat al lui Stalin în lupta împotriva lui Troțki și, în 1926, a devenit membru candidat al Politbiroului. A fost numit Comisar al poporului pentru Comerțul Interior și apoi pentru Comerțul Exterior, domeniu care avea să-i devină specialitate. De aici i s-a născut și renumele de „comis voiajor”: era responsabil cu relațiile comerciale internaționale, într-o perioadă în care URSS căuta să-și extindă influența economică. În 1936 a vizitat SUA pentru a studia metodele moderne de producție alimentară, vizită pe care o va repeta și în 1959.
Relația sa cu Stalin a fost complicată. Deși fusese un aliat fidel, în ultimii ani ai dictaturii georgianului, Mikoian, alături de Molotov, a intrat în dizgrație. Stalin i-a marginalizat și i-a atacat constant, dar moartea sa în 1953 i-a salvat de la o posibilă eliminare definitivă.
După 1953, rolul lui Mikoian a devenit ambiguu. La început părea să-l apere pe Beria de execuția sumară organizată de colegii săi de la vârful puterii, dar apoi s-a implicat activ în pregătirea „Raportului Secret” al lui Hrușciov din 1956, unde toate crimele erau puse pe seama lui Stalin și a lui Beria, minimalizând complicitatea celorlalți lideri sovietici. În călătoriile externe alături de Hrușciov, Mikoian juca rolul diplomatului sobru, capabil să repare gafele șefului său și să neutralizeze momentele penibile provocate de temperamentul și excesele bahice ale acestuia.
Hrușciov l-a trimis pe Anastas Mikoian în Cuba ca emisar personal pentru a-l calma pe Castro și a restabili încrederea. Mikoian a negociat direct cu Fidel Castro și cu conducerea cubaneză, cu mult tact și răbdare. A reușit să mențină alianța sovieto-cubaneză, în ciuda crizei de încredere. Tot el a propus o formulă de compromis: retragerea bombardierelor sovietice din Cuba, dar menținerea unor garanții politice și economice pentru Havana.
În timpul acestei misiuni (noiembrie 1962), soția lui Mikoian, Ashkhen, a murit la Moscova. El nu s-a întors la înmormântare, pentru că situația din Cuba era considerată crucială pentru securitatea globală și pentru URSS. Sursele menționează că Mikoian a aflat vestea devastatoare chiar în timpul negocierilor, dar a decis să își continue misiunea.
A fost singurul membru al Vechii Gărzi care a supraviețuit epurărilor lui Hrușciov împotriva „grupului antipartinic”. Pentru scurt timp a ocupat chiar funcția de președinte al Prezidiului Sovietului Suprem (echivalentul șefului de stat al URSS). După căderea lui Hrușciov în 1964, Mikoian s-a retras din prim-planul politicii, renunțând oficial la funcții în 1966, la Congresul al XXIII-lea al PCUS.
Destinul lui Anastas Mikoian ilustrează exemplar modul în care un politician cu inteligență pragmatică, viclenie și abilitate diplomatică a putut supraviețui tuturor epocilor sovietice: stalinistă, hrușciovistă și brejnevistă. Deși nu a rămas în istorie ca un mare reformator sau lider de primă mână, Mikoian a fost un maestru al supraviețuirii politice și un martor activ al transformărilor URSS de-a lungul a peste cincizeci de ani.
Familie:
Cel mai cunoscut frate al său este Artem Ivanovici Mikoian (1905–1970) – faimos inginer aeronautic și constructor de avioane militare sovietice. A fost cofondator al biroului de proiectare MiG (Mikoian-Gurevici), responsabil pentru avioanele de vânătoare MiG, simboluri ale aviației URSS în perioada Războiului Rece. Familia Mikoian a dat două figuri majore ale secolului XX: unul în politică (Anastas), celălalt în tehnologie militară (Artem).
Soția lui Anastas Mikoian a fost Ashkhen Mikoian, armeancă la origine. Au avut mai mulți copii; sursele sovietice indică cinci fii. Unii au avut cariere importante în știință și cultură:
Stepan Mikoian (1922–2017) – pilot de test al avioanelor sovietice, considerat unul dintre cei mai buni din generația sa.
Sergo Mikoian (1929–2010) – istoric și specialist în relațiile internaționale, cunoscut pentru studiile sale despre America Latină și Cuba.
Alți fii s-au implicat în domenii tehnice și academice, dar nu au atins notorietatea tatălui.
Familia lui Mikoian reprezintă un caz rar în istoria sovietică: tatăl – un supraviețuitor al politicii de vârf, fratele – un mare inginer militar, iar fiii – profesioniști respectați în aviație și știință.
A încetat din viață în 1978, la Moscova.