Lazăr Moiseevici Kaganovici (1893–1991) ocupă un loc central în istoria politică a Uniunii Sovietice. Considerat adesea unul dintre cei mai duri și necruțători colaboratori ai lui Stalin, Kaganovici a fost implicat în procesele fundamentale care au marcat regimul sovietic: colectivizarea, epurările politice, industrializarea accelerată și reconstrucția urbană. Chiar dacă s-a afirmat ca un administrator eficient, personalitatea sa este însoțită de o aură de cruzime și oportunism politic. Relația sa complexă cu Nikita Hrușciov – inițial mentor-protejat, ulterior adversari politici – ilustrează dinamica instabilă a elitei sovietice în perioada postrevoluționară și poststalinistă.
Provenea dintr-o familie evreiască săracă din Ucraina (satul Kabany, gubernia Kiev), și a urmat doar câteva clase primare. La vârsta de 13–14 ani a început să muncească: mai întâi ca ucenic cizmar, apoi în ateliere și mici fabrici. Ca mulți tineri muncitori ai timpului, a fost atras de mișcarea revoluționară și în 1911 s-a alăturat Partidului Bolșevic. A fost un autodidact și un „aparatcik” de partid tipic: fără pregătire academică, dar cu o capacitate de muncă enormă și o loialitate absolută față de linia oficială a Partidului.
Cariera lui Kaganovici a început încă din Revoluția din 1917, când, sub pseudonimul „Jirovici”, a intrat în contact cu Hrușciov, viitorul lider sovietic. Timp de două decenii, Kaganovici a jucat rolul de protector al acestuia, facilitând ascensiunea lui în ierarhia Partidului Comunist, în special în structurile din Ucraina. Deși Hrușciov obișnuia să afirme că sprijinul său provenea de la soția lui Stalin, documentele și mărturiile epocii indică faptul că Kaganovici a fost principalul său susținător în drumul către Moscova, Comitetul Central și Biroul Politic.
Kaganovici și-a construit reputația de administrator neînduplecat și eficient, mai ales prin rolul său în transformarea urbanistică a Moscovei în anii 1930. Supravegherea construcției metroului moscovit, care mult timp i-a purtat numele, i-a consolidat imaginea de „arhitect al noii capitale socialiste”. În același timp, a fost însă și unul dintre executanții direcți ai politicilor staliniste de represiune: în calitate de șef al Comisiei de control de partid a supervizat colectivizarea forțată, lichidarea chiaburilor și epurările îndreptate împotriva opoziției sindicale și a „elementelor ostile”.
Relația cu Hrușciov a început să se deterioreze după 1947, când Kaganovici l-a înlocuit pe acesta în funcția de prim-secretar al Partidului Comunist din Ucraina. Rivalitatea dintre cei doi a culminat după moartea lui Stalin, în contextul luptei pentru succesiune. Deși Kaganovici a fost numit prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, poziția sa a slăbit odată cu consolidarea puterii lui Hrușciov. În 1957, acuzat de apartenență la „grupul antipartinic”, a fost exclus din Prezidiu, după aproape trei decenii de influență în vârful conducerii sovietice. Mai exact, 27 de ani!
Criticile lansate de Hrușciov împotriva lui Kaganovici – de la acuzații de antisemitism și antiucrainism până la obediența față de Stalin – ridică întrebări de legitimitate, având în vedere că ambii au fost colaboratori fideli ai liderului sovietic și complici la represiunea stalinistă. Declinul politic al lui Kaganovici a urmat tiparul clasic al nomenclaturii sovietice: odată exclus din conducere, a fost trimis într-o poziție marginală, ca director al unei fabrici de ciment din Sverdlovsk (actualul Ekaterinburg). Ultimii ani de viață i-a petrecut într-o relativă obscuritate, menținând o prezență discretă în spațiul public.
Lazăr Kaganovici rămâne o figură controversată a istoriei sovietice: pe de o parte, un organizator și administrator remarcabil, asociat cu realizări materiale de amploare, precum metroul din Moscova; pe de altă parte, un executant loial al politicilor de teroare și represiune stalinistă. Relația sa ambivalentă cu Hrușciov ilustrează fragilitatea alianțelor politice în cadrul regimului totalitar. Istoria sa personală reflectă, astfel, atât mecanismele ascensiunii și decăderii în structurile de putere sovietice, cât și dilemele morale ale unei epoci dominate de violență politică și obediență față de autoritatea absolută a lui Stalin.
Nu a avut copiii, unele surse spun că a înfiiat o fiică.