Lavrenti Pavlovici Beria (1899–1953) a fost unul dintre cei mai controversați și influenți membri ai cercului stalinist. Promovat de Iosif Stalin inițial pe criterii de proximitate regională – ambii proveneau din Georgia – și pe baza reputației sale de administrator eficient și loial, Beria a ajuns în 1938 în fruntea NKVD, succedându-l pe Nikolai Ejov. Funcția de șef al poliției politice i-a oferit o poziție privilegiată în ierarhia sovietică, fiind adesea perceput drept „mâna dreaptă” a lui Stalin și întruchiparea aparatului represiv.
Paradoxal, în istoriografia recentă s-a subliniat faptul că, deși asociat cu teroarea stalinistă, Beria a frânat într-o anumită măsură amploarea epurărilor declanșate de Ejov în anii 1937–1938, ceea ce i-a permis să se prezinte ca un „moderator” al violenței politice. Cu toate acestea, responsabilitatea sa pentru numeroase crime de stat este incontestabilă: implicarea directă în masacrul ofițerilor polonezi de la Katyn (1940), supravegherea deportărilor în masă ale popoarelor din Caucaz și Crimeea, precum și coordonarea dosarelor fabricate împotriva unor grupuri vizate de Stalin – cazul Comitetului Evreiesc Antifascist, Afacerea Mingreliană și Complotul medicilor.
Câteva idei despre Comitetul Evreiesc Antifascist:
CEA a fost constituit în 1942 cu aprobarea directă a lui Stalin. Motivația sa era dublă: pe de o parte, să ofere evreilor sovietici un cadru de mobilizare patriotică împotriva Germaniei naziste; pe de altă parte, să creeze un canal de comunicare cu comunitățile evreiești occidentale, în special din Statele Unite și Marea Britanie. În fruntea Comitetului au fost desemnați Solomon Mikhoels, un actor de mare prestigiu cultural, și Itzik Feffer, poet și membru al Partidului Comunist.
Activitatea Comitetului a avut un puternic caracter propagandistic. Delegarea lui Mikhoels și Feffer într-un turneu internațional în 1943 a vizat atragerea de sprijin politic și financiar pentru URSS. Aceștia au întâlnit personalități de prim rang ale lumii evreiești – de la Albert Einstein la David Ben-Gurion – și au reușit să creeze o imagine pozitivă a Uniunii Sovietice în contrast cu barbaria nazistă.
După război, percepția lui Stalin asupra CEA s-a modificat radical. Dacă în timpul conflictului organizația fusese utilă, în epoca postbelică ea a început să fie privită ca un element periculos și suspect. Motivele acestei schimbări sunt multiple: contactele externe ale CEA erau considerate de Stalin posibile canale de infiltrare occidentală.
Înființarea statului Israel în 1948 a alimentat suspiciunile privind loialitatea dublă a evreilor sovietici. Deși URSS a recunoscut inițial Israelul, apropierea rapidă a acestuia de SUA a alimentat temerile de spionaj. Creșterea antisemitismului oficial: Stalin a folosit retorica anti-evreiască drept instrument politic, încadrarea evreilor ca „naționaliști burghezi” și „cosmopoliți fără rădăcini” devenind un leitmotiv al campaniilor propagandistice.
În 1948, începutul lichidării CEA a fost marcat de asasinarea lui Solomon Mikhoels, prezentată oficial drept un accident, dar organizată de Ministerul Securității de Stat la ordinul lui Stalin. Următorii ani au adus arestarea membrilor rămași, care au fost acuzați de „spionaj pentru SUA”, „complot împotriva URSS” și „naționalism evreiesc”.
Momentul culminant l-a reprezentat procesul secret din august 1952, cunoscut în istorie sub numele de „Noaptea poeților asasinați”. Treisprezece intelectuali evrei de prestigiu – printre care Itzik Feffer, Peretz Markish și David Bergelson – au fost executați, iar Comitetul a fost oficial desființat.
„Afacerea mingreliană” (1951–1952) poate printre ultimele campanii de epurare inițiate de Stalin, având ca țintă directă rețeaua de cadre georgiene apropiate lui Lavrenti Beria. În rezoluția Biroului Politic din octombrie 1951, un grup de lideri ai Partidului Comunist din Georgia a fost acuzat de „naționalism mingrelian”, corupție și conspirație cu serviciile occidentale. De fapt, ancheta nu viza doar un presupus naționalism local, ci mai ales protejații lui Beria, el însuși originar din Samegrelo.
Prin această manevră, Stalin căuta să limiteze influența celui mai puternic colaborator al său, într-un moment în care suspiciunea față de apropiați atingea cote maxime. Numeroși oficiali georgieni au fost arestați sau demiși, iar climatul de teroare a slăbit baza de putere pe care Beria o avea în Transcaucazia.
După moartea liderului sovietic, în martie 1953, Beria a reușit să obțină reabilitarea rapidă a celor condamnați, consolidându-și temporar autoritatea. Totuși, acest gest a alimentat temerile adversarilor săi din Prezidiu. Astfel, afacerea mingreliană nu a fost doar o expresie a suspiciunii staliniste, ci și preludiul confruntării finale dintre Stalin, pe patul morții, și cel mai ambițios dintre succesorii săi potențiali.
Complotul medicilor: (1952–1953) este ultimul mare episod represiv inițiat de Stalin, simbol al atmosferei de suspiciune și teroare din ultimii ani ai regimului său. În ianuarie 1953, presa sovietică a anunțat descoperirea unei presupuse conspirații a medicilor din Kremlin, majoritatea evrei, acuzați că ar fi provocat moartea unor lideri sovietici prin tratamente deliberate și că ar fi agenți ai serviciilor occidentale și ai „sionismului internațional”. Printre victimele invocate se număra Andrei Jdanov, a cărui deces fusese reinterpretat drept crimă politică.
Scopurile acestei campanii erau multiple. Pe de o parte, Stalin pregătea o nouă epurare a elitei sovietice, inclusiv în cercul său apropiat, folosind cazul medicilor ca pretext. Pe de altă parte liderul sovietic intenționa să declanșeze o deportare în masă a evreilor către Siberia, prezentată ca „măsură de protecție” față de un presupus val de antisemitism popular. Moartea lui Stalin la 5 martie 1953, a împiedicat finalizarea procesului. Medicii au fost eliberați și reabilitați, iar dosarul a fost recunoscut ulterior ca fabricat. „Complotul medicilor” rămâne, astfel, un exemplu al felului în care regimul stalinist transforma suspiciunea și frica în instrumente de control politic.
Revenind la Beria:
Cariera lui Beria înainte de ascensiunea de la Moscova s-a desfășurat aproape exclusiv în Transcaucazia, unde a ocupat funcții în CEKA și apoi în structurile de partid. Ascensiunea sa rapidă a fost facilitată de raportările și intrigile împotriva rivalilor locali, printre care Sergo Ordjonikidze. În anii ’30, Beria s-a remarcat și prin activitatea de glorificare a lui Stalin, redactând lucrări și susținând discursuri în care cultiva imaginea liderului sovietic, consolidându-și astfel reputația de biograf oficial. Istoricii erau nevoiți să țină cont de ideologia trasată de Beria când se refereau la istoria PCUS și mai ales la biografia lui Stalin.
După venirea la Moscova în 1938, Beria a reușit să câștige încrederea lui Stalin și să devină, în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, vicepreședinte al Consiliului Comisarilor Poporului și responsabil suprem pentru securitatea internă. În timpul războiului, a fost membru al Comitetului de Stat al Apărării, contribuind atât la supravegherea politicii interne, cât și la evacuarea și relocarea industriei sovietice în est, aspect crucial pentru capacitatea URSS de a rezista invaziei germane.
După război, Beria a coordonat eforturile de reconstrucție a teritoriilor eliberate și a fost desemnat să supervizeze programul nuclear sovietic, o misiune pe care a dus-o la bun sfârșit cu succes odată cu testul atomic din 1949. Această reușită i-a consolidat poziția în conducerea de vârf, deși relațiile sale cu alți lideri, în special cu Nikita Hrușciov, erau tensionate. Divergențele priveau mai ales politica agrară, Hrușciov considerându-l pe Beria un rival periculos, în timp ce Beria îl privea pe acesta cu dispreț.
Moartea lui Stalin, în martie 1953, a deschis o luptă acerbă pentru succesiune. Inițial, Beria a părut să fie unul dintre cei mai puternici pretendenți la conducere, deținând controlul asupra organelor de securitate. Totuși, teama colegilor din Prezidiul (Malenkov, Molotov, Hrușciov și alții) față de influența sa crescândă și de posibilitatea unei dictaturi personale a dus la o alianță împotriva sa. În iunie 1953, Beria a fost arestat în urma unui complot orchestrat de Hrușciov și susținut de armată, iar în decembrie același an a fost judecat sumar și executat. Mareșalul Jukov a avut un rol esențial în planul lui Hrușciov.
Moștenirea sa istorică rămâne marcată de ambivalență. Pe de o parte, a fost un administrator capabil, un organizator eficient și un actor esențial în modernizarea militară și nucleară a URSS. Pe de altă parte, a fost responsabil pentru unele dintre cele mai brutale episoade ale represiunii staliniste și a rămas în conștiința colectivă drept simbol al „geniului răului” și al mecanismului terorii de stat.
Despre familia Beria:
Lavrenti Pavlovici Beria, născut în 1899 în localitatea Merkheuli din Abhazia (Georgia de astăzi), provenea dintr-o familie modestă de țărani mingrelieni. Tatăl său, Pavle Beria, era agricultor, iar mama sa, Marta Jaqeli, provenea dintr-o familie săracă, dar cu tradiție locală. Această origine socială umilă i-a servit ulterior lui Beria ca argument de legitimitate în interiorul Partidului Comunist, într-o epocă în care „rădăcinile proletare” sau țărănești erau valorizate ideologic.
În plan personal, Beria s-a căsătorit cu Nina Gegechkori, aparținând unei vechi familii nobiliare georgiene. Această alianță i-a consolidat prestigiul în cercurile politice din Transcaucazia și i-a oferit o bază socială superioară celei din care provenea. Cuplul a avut un fiu, Sergo (născut în 1924), care a urmat o carieră tehnică, devenind inginer în domeniul aeronauticii și radarului. Spre deosebire de alte cazuri de copii ai nomenclaturii sovietice, Sergo Beria nu a intrat direct în politică, ci s-a afirmat în cercetare și industrie.
Familia Beria a beneficiat de poziția privilegiată a lui Lavrenti în timpul epocii staliniste, dar a suferit consecințe dramatice după căderea sa. După arestarea și execuția lui Beria în decembrie 1953, soția și fiul său au fost persecutați: Nina a fost deportată pentru o perioadă, iar Sergo a trăit decenii sub supraveghere, fiind marginalizat politic. În memoriile sale (subiective) publicate după 1991, acesta a încercat să ofere o perspectivă diferită asupra tatălui său, reliefând aspecte mai „tehnocratice” ale activității lui Beria, dar imaginea publică a rămas asociată terorii și crimei politice.
Astfel, familia lui Beria reflectă atât ascensiunea socială posibilă în cadrul Uniunii Sovietice pentru cei proveniți din medii modeste, cât și vulnerabilitatea absolută a acestora în fața schimbărilor politice radicale. Destinul său familial confirmă logica regimului stalinist: loialitatea și privilegiile erau temporare, iar prăbușirea liderului atrăgea inevitabil și pedepsirea celor apropiați.
Despre Directivele lui Beria pentru ocuparea națiunilor din Europa de Est, puteți citi aici: https://ionutcojocaru.ro/2010/08/26/directivele-nkvd-pentru-ocuparea-natiunilor-europei-de-est-si-intoxicarea-occidentului/