În memoriile Angelei Merkel, cu privire la Siria găsim o mică parte din ecuația complicată a Orientului Mijlociu. Se observă că liderii occidentali nu au timpul necesar pentru a înțelege cum funcționează zona aceasta și acționează discreționar cu gândul prins între interesele naționale și cele unionale. Există multe evenimente analizate de cancelarul german prin prisma observatorului, de parcă rolul acesteia a fost doar să observe și nu să acționeze.
Conform acesteia, războiul civil sirian a început în 2011, precum știm toți. Evenimentul a pus milioane de sirieni în situația de a părăsi țara. Aceștia s-au dus în Liban, Iordania și peste 3 milioane în Turcia. Numărul a crescut treptat. Evident, mulți au încercat să ajungă în Europa. Detaliază parcursul și discuțiile cu liderul turc prin oferirea unei sume de bani care să ofere liniște europenilor. Cu alte cuvinte a cumpărat liniște de la președintele turc. Cam aceasta este singura strategie a U.E. în momentul de față. De ce a început războiul, cum au apărut mișcările teroriste islamice, de unde au avut arme și cum au fost ele folosite pentru distrugerea zonei, nu se vorbește.
Scurt istoric:
La începutul secolului XX, Orientul Mijlociu rămăsese singura zonă pe care europenii nu-l luaseră cu asalt. La sfârșitul Marelui Război, Marea Britanie era mândră de faptul că-l atacaseră. În Europa se subînțelegea că într-o zi, una sau mai multe dintre puterile europene și-l vor împărți.
La începutul primul război mondial, zona siriană se găsea integrată în Imperiul Otoman. Aceasta a făcut parte din Acordul Sykes – Picot, cu acceptul Imperiului Țarist de împărțire a zonelor de influență. A fost împărțită de occidentali, oferită monedă de schimb, considerată de francezi drept spațiul lor vital în zonă, considerată de englezi ca un teritoriu strategic privind conexiunile lor în zonă. Toate acestea au dus la o împărțire a zonelor din Imperiul Otoman care nu oferă liniște nici azi. Multe state au fost creionate de occidentali pe ruinele fostului Imperiu Otoman. Acestea s-au bucurat de o relativă liniște perioade și perioade. Desființarea Califatului și folosirea islamismului de către liderii autoritari au fragmentat și mai mult strategiile de dezvoltare ale propriilor societăți cu reverberații până în ziua de azi.
Faisal, prințul de la Mecca care se luptase în Palestina și Siria, era cel care administra orașul Damasc. În 1919 era mai mult la Paris pentru negocieri privind Siria. În Siria, se adunaseră din multe părți ale Imperiului Otoman personalități nemulțumite de conducerea turcă a guvernului. Faisal a convocat un Congres Sirian în 1919 cu dorința de a prezenta drepturile sirienilor pe baza principiilor wilsoniene la Conferința de Pace. Familiile conducătoare tradiționale rămăseseră loiale Constantinopolului și evident împotriva lui Faisal. Congresul General Sirian întrunit în 1919 s-a pronunțat pentru o Sirie Mare, independentă. Acea Sirie pe care o doreau includea ceea ce azi avem Siria, Liban, Israel și Iordania. La Tratatele de Pace, cu acordul lui Clemenceau s-a optat pentru o Sirie ”independentă” asupra căreia Franța să exercite un mandat flexibil. Franța nu ar fi vrut ca Faisal să conducă Siria știind că opțiunea acestuia era pro britanică și cu atât mai puțin să rămână la Damasc ca monarh. Planul nu a reușit! După înlăturarea lui Clemenceau, guvernul francez nu a mai privit perspectiva ”tigrului” ca fiind de interes pentru Franța.
Naționaliștii arabi sirieni nu au vrut să țină cont de discuțiile de la Paris și s-au poziționat împotriva Franței și Marii Britanii, chiar dacă ar fi nevoie să ajungă la război. Faisal a înființat un partid politic, Partidul Național care oficial declara că se luptă pentru independența Siriei dar în privat nu se împotrivea pentru un acord cu Franța, în termenii Parisului.
Următorul Congres Sirian a avut loc în 1920. Rezoluția prevedea o Siria independentă care includea Libanul și Palestina sub conducerea lui Faisal ca monarh constituțional. Tot în acea perioada un grup de mesopotamieni se pronunțau pentru independența provinciilor Basra și Bagdad sub conducerea fratelui lui Faisal, Abdullah. Lordul Curzon considera că lucrurile se întâmplă din cauza francezilor pe care le-au scăpat de sub control.
Faisal, numit monarh de un Congres pe care nu-l putea controla, le-a permis susținătorilor să întreprindă atacuri împotriva francezilor și creștinilor dar și mai mult, a ajutat Turcia kemalistă care a reușit să-i înfrângă pe francezi în Cilicia. Au blocat calea ferată pentru francezi pentru a le tăia comunicarea cu zona Alep. Pentru britanici, eșecul Franței în zonă nu era unul care să-i deranjeze foarte tare. Franța, în acest context a încercat să blocheze alianța cu Turcia lui Mustafa Kemal. Cu un acord cu Mustafa Kemal, armata franceză (senegalezi) au reușit să ocupe Damascul și l-au trimis în exil pe Faisal.
Premierul francez a declara că Siria avea să devină în întregime și pentru totdeauna a Franței!
Pentru a înțelege complicațiile de azi, trebuie să subliniem că Libanul actual este constituit ca o decizie de divizare a Siriei luată de francezi. Libanul Mare proclamat de generalul Gouraud pe 1 august 1920 se baza de acordul Sykes-Picot semnat în 1916 dar pe care britanicii nu-l mai voiau în vigoare!
De 61 de ani, regimul Baas conduce Siria. În Orientul Mijlociu, familiile sunt cele care dețin puterea iar transferurile se fac în acest fel. Rar găsim schimbări de alt fel. Erdoğan joacă un rol care nu-i este natural. Omul bun care primește milioane de sirieni în propria țară, care nu are nicio pretenție teritorială de la vecinul său, care se implică pentru pacea și bunăstarea sirienilor. E drept că pe parcurs a furat mormântul lui Suleyman Șah din Siria. Omul care visează la măreția Imperiului Otoman este dezinteresat și implicat pentru consolidarea națiunii siriene. Ce face cu PKK/ PYD, cu organizațiile teroriste din Siria și evident cu înaintarea armatei israeliene în teritoriul sirian?
Cine este Bașhar Assad?
Absolvent de medicină cu studii Londra. Nu a fost crescut pentru conducere, dar moartea fratelui său i-a schimbat cursul vieții. A ajuns la putere în locul fratelui său mai mare. Bashar al-Assad a fost al doilea copil al familiei cu trei copii. S-a născut la Damasc în 11 septembrie 1965. A urmat o școală arabă franceză. A studiat atât franceza, cât și limba engleză. Apoi a studiat medicina la Universitatea din Damasc și a devenit medic oftalmolog. A început să lucreze într-un spital militar din Damasc. În 1992, a plecat la Londra pentru a-și continua studiile medicale. În 1994, fratele său mai mare, Bassel a murit într-un accident de mașină. Acesta era pregătit pentru a-i urma tatălui său la conducerea statului. Moartea sa subită a perturbat planurile părintelui Hafez Assad.
Assad tatăl l-a ales pe Bashar Assad ca noul său succesor. A fost chemat de la Londra la Damasc pentru a se putea pregăti pentru conducere. Avea puțină experiență militară și politică așa că a fost rapid pus să se pregătească pentru conducere. Sistemul l-a dus la academia militară pentru a-și putea crește poziția în instituțiile militare și de informații. I s-a dat gradul de colonel în garda republicană de elită. S-au luat măsuri pentru creșterea popularității sale în rândul publicului. Avea nevoie de vizibilitate și astfel a fost numit șef al unei campanii anticorupție coordonată de stat după care a fost numit șef al instituției Syrian Computer pentru a evidenția aspectul modern al acesteia.
Tatăl său, Hafez Assad a murit la 10 iunie 2000. La câteva ore după moartea sa, Constituția siriană a fost schimbată. Vârsta de a deveni președinte a fost redusă de la 40 de ani la de 34 de ani pentru ca Bashar al-Assad să poată deveni președinte. Pe 18 iunie a devenit secretarul general al Partidului Ba’ath. A fost ales președinte pe 10 iulie. Mulți oameni din țară nu au primit pozitiv transferului puterii de la tată la fiu, dar odată cu influența educației în Occident s-a crezut că că țara va fi guvernată mai modern.
În primul său discurs după ce a fost ales președinte, el a promis o economie liberală și că va face reforme politice substanțiale. Cu toate acestea, a respins modelul de democrație occidentală pe motiv că nu era potrivit pentru Siria.
Și ar fi? Cum s-ar putea conduce un stat musulman pe modelul democrațiilor occidentale?
A evitat politicile care ar reduce puterea Partidului Ba’ath prin restricții asupra libertății de exprimare și a mass-media. Chiar dacă a eliberat câteva sute de prizonieri politici, acea perioadă nu a ținut mult. Luni mai târziu, administrația Assad și-a schimbat atitudinea. Activiștii pro-reformă au fost arestați. S-a anunțat că se va acorda prioritate reformelor economice în locul reformelor politice. A cerut întoarcerea Înălțimilor Golan.
Evident, a sprijinit grupurile palestiniene și libaneze. S-a căsătorit cu Esma Assad în 2000 și au trei copii. S-a opus invaziei Irakului în 2003. Relațiile cu SUA s-au deteriorat și mai mult. A început să folosească în discursurile sale retorica anti-occidentală. Și istoria i-a oferit multe exemple! Treptat a făcut o remaniere a cabinetului în 2005 și a demis oficialii guvernamentali și militari de sub conducerea tatălui său. A numit nume mai tinere pentru a le înlocui.
Assad a fost reales președinte la alegerile din 2007. Au fost critici că alegerile au fost nedrepte. În timpul celui de-al doilea mandat a luat măsuri pentru a reduce izolarea țării sale de comunitatea internațională. A încercat să-și îmbunătățească relațiile cu țările regionale, inclusiv Turcia și Arabia Saudită. În martie 2011, revoltele arabe s-au extins în Siria. Administrația Assad a luat măsuri pentru a suprima sângeros protestatarii care au ieșit în stradă pentru a cere democrație.
Un război civil total a izbucnit la jumătatea anului 2012. Cercul interior al lui Assad a suferit pierderi grele în atacul cu bombă asupra clădirii guvernamentale din iulie 2012. La sfârșitul lui 2012 și începutul lui 2013, opoziția a fost susținută de Turcia, Qatar și Arabia Saudită, în timp ce administrația Assad primea sprijin din partea Iranului.
Organizația Hezbollah din Liban și-a trimis militanții în Siria pentru a sprijini administrația Assad. După ce s-a dezvăluit că armata siriană a efectuat un atac cu arme chimice pe 21 august 2013, au început să se facă apeluri la intervenția internațională pentru răsturnarea regimului Assad. Evident, acesta a negat folosirea armelor chimice. China, Rusia și Iran s-au opus intervenției militare a țărilor occidentale pentru a-l răsturna pe Assad. Pentru a preveni această intervenție, SUA, Rusia și administrația Assad au ajuns în septembrie la un acord pentru a aduce armele chimice ale Siriei sub control internațional.
În alegerile din 2014, Assad a fost ales din nou președinte. Rusia a început să intervină direct în războiul civil și să organizeze operațiuni militare din 2015. În aprilie 2018, după ce regimul Assad a folosit arme chimice, SUA, Marea Britanie și Franța au lansat lovituri aeriene asupra Siriei. Bashar Assad a mers în Emiratele Arabe Unite pe 18 martie 2022. Aceasta a fost prima lui vizită într-o țară arabă de la începutul războiului civil. Pe 19 mai 2023, a participat la summit-ul Ligii Arabe pentru prima dată din 2011.
Assad, care se pregătea să devină stomatolog la Londra, a continuat să-și conducă țara, la care s-a întors în urmă cu 30 de ani, timp de aproximativ 24 de ani.
Strategii privind Siria. Între zvonuri și realitate:
Netanyahu:
„Aceasta este o zi istorică în istoria Orientului Mijlociu. Regimul Assad a căzut ca rezultat direct al loviturilor pe care le-am dat Iranului și Hezbollah-ului, principalii susținători ai regimului Assad. Acest lucru a provocat o reacție în lanț în rândul tuturor celor din Orientul Mijlociu care au vrut să scape de acest regim opresiv și crud. Nu vom permite nici unei puteri ostile să se instaleze la granițele noastre.”
Israelul a capturat partea siriană a muntelui Hermon-Jebeli Sheikh, la altitudinea de 2.814, care controlează Damascul de la vest și Libanul de la est. A lovit Hezbollah, care a părăsit Qusayr și a plecat în Liban.
Șeful Statului Major israelian Herzl Halevi:
Începând din această seară, principalul front de luptă se va muta în Siria. Vom începe să luptăm pe frontul sirian și nu vom permite nimănui să ajungă la granițele noastre.
Pentru Israel, momentul este unul ales strategic. A intervenit în Siria într-un moment în care găsim Rusia preocupată în Ucraina, SUA care sunt într-o schimbare de administrație și într-un moment în care Iranul este prea tulburat pentru a avea o reacție de genul celor pe care aliații lor le așteaptă.
Sunt specialiști din zonă care afirmă că Iranul l-a avertizat pe Assad în urmă cu două luni că HTS se pregătește să facă o mișcare, dar a respins amenințarea. Ministrul turc de externe, Hakan Fidan se spune că a dat asigurări că nu va avea loc nimic, ceea ce s-a dovedit a fi o eludare a adevărului. După ce HTS a intrat în vestul Alepului, Iranul se aștepta ca Assad să ceară asistență militară și pentru a interveni. Assad a tăcut! După căderea Alepului, a devenit clar că Assad nu avea intenții reale de a rămâne la putere de parcă ar fi știut planul ce era în desfășurare.
Pe axa SUA-Turcia, secretarul american al Apărării Austin l-a sunat pe ministrul Güler. Este dat un mesaj clar despre faptul că nu intră în conflict cu YPG/PKK Oficialul american Austin a subliniat că SUA monitorizează îndeaproape declarațiile și acțiunile diferitelor grupuri de opoziție din Siria. Atât ministrul Austin, cât și ministrul Güler au fost de acord că aceste grupuri trebuie să ia măsuri pentru a proteja civilii, în special minoritățile etnice și religioase, și să respecte normele umanitare internaționale. Au mai convenit să colaboreze strâns cu intenția să evite escaladarea ulterioară a unei situații deja fragile. Nimic nou! Viziuni diferite!
Cum văd musulmanii intervențiile SUA în Orientul Mijlociu:
În 2003 SUA au invadat Irakul. Justificarea lui a fost să aducă eliberarea și democrația în Irak. Au fost musulmani care au numit intervenția „Revoluție”. Irakul nu a mai văzut lumina zilei de atunci. În 2011, SUA au dispersat Siria și Libia. Au numit-o „Primăvara Arabă”. Au fost musulmani care au numit intervenția „mișcare populară”. Siria și Libia nu au văzut decât durere, sânge și lacrimi de atunci. În 2024, SUA au dezintegrat permanent Siria ca parte a proiectului lor. Justificarea SUA este aceeași veche strategie: să aducă libertate și democrație.
Siria este permanent divizată. Israelul a ocupat sudul Siriei în acest moment și nu știm ce planuri are. Al doilea inel al statului terorist PKK a fost finalizat. O parte a Siriei a devenit al doilea Afganistan. Noua reconfigurare regională produce frisoane la Ankara și Teheran.
Ce face China?
În Siria, care a devenit punctul focal al haosului geopolitic din 2011, HTS și alte grupuri de opoziție au profitat de conjunctură și au adus sfârșitul regimului Assad în zece zile. Această nouă normalitate a provocat un disconfort serios pe axa China-Rusia-Iran. Pe măsură ce Assad părăsește țara, semnele de întrebare în regiune cresc după ceremonia de predare a regimului organizată de prim-ministrul sirian. În timp ce Rusia nu intervine în situație, Iranul rămâne tăcut. China, pe de altă parte pare că așteaptă lămuriri.
Siria a suferit foarte mult din cauza războiului și a sancțiunilor din 2011. S-a spus că sunt necesare aproximativ 400 de miliarde de dolari pentru reconstrucția sa. Sprijinul economic al Chinei ar fi decisiv în acest proces. În timp ce Rusia și Iranul și-au asumat angajamente militare în regiune, China a preferat o abordare confortabilă, rămânând mai ales în secțiunea de comerț și infrastructură. Vizita lui Assad în China anul trecut a ridicat relațiile dintre cele două țări la nivelul de parteneriat strategic. Acest nivel a însemnat o coordonare mai strânsă pe probleme regionale și globale. Cu toate acestea, această cooperare nu a fost niciodată stabilită într-un cadru concret. China și-a propus să modeleze un coridor important care se extinde către Mediterana prin includerea Siriei în Inițiativa Belt and Road. Porturile Tartus și Latakia erau pe radarul Chinei.
Această mișcare s-a remarcat ca parte a influenței tot mai mari a Chinei în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, instabilitatea din Siria a împiedicat Beijingul să ia măsuri. China a respins rezoluția de condamnare a guvernului Assad în Consiliul de Securitate al ONU. Acest lucru a demonstrat în mod clar atitudinea sa față de menținerea echilibrului politic în Siria.
Deși retorica „parteneriatului strategic” a Chinei pare cuprinzătoare, ea a fost redusă în practică. Pentru Assad, vizita sa în China a fost o mișcare de a rupe izolarea diplomatică. Sprijinul chinez a fost esențial atât pentru a calma protestele interne, cât și pentru a recâștiga recunoașterea internațională. Cu toate acestea, prăbușirea bruscă a regimului sirian a uimit China.
După toate aceste evoluții, China adoptă o poziție confuză și reactivă față de evenimentele din Siria, precum Rusia și Iran. Declarațiile făcute de Ministerul Afacerilor Externe se limitează la expresii neutre precum „integritatea teritorială” și „decizia poporului sirian”. Deși China a stabilit un parteneriat strategic cuprinzător cu Siria, a luat câțiva pași concreți pe teren. Acest lucru sugerează că angajamentul Chinei în Siria este limitat. De fapt, putem spune același lucru pentru întreaga politică a Chinei în Orientul Mijlociu.
Totuși, trebuie adăugat că China poate da dovadă de armonie pragmatică în ceea ce privește relațiile cu noua administrație din Siria, ca în exemplele anterioare din Sudan, Libia și Egipt.
Netanyahu: „Am anexat Înălțimile Golan Israelului pentru totdeauna”.
Siria a pierdut. Se poate vorbi de unitatea poporului sirian cu atât de multe facțiuni și interese pe teritoriul său?
Turcia va primi un nou vecin?