În termeni diplomatici contează foarte mult cum am ajuns în această situație. După doi ani de război în Ucraina regăsim o situație în care Rusia și-a alipit teritorii iar Ucraina este dependentă până la disperare de finanțele și sprijinul occidentalilor. Ce am învățat din istorie? Dar din cele două conflagrații mondiale ale secolului XX? Ce facem cu tratatele internaționale și cu mecanismele diplomatice din cadrul ONU? Nu au fost suficienți atâția mii de ani pentru a crea un sistem de securitate încât un stat, fie el și cel mai mare din lume să nu poată declanșa un război doar pentru că poate?
Cum am ajuns aici, știm. Istoria ne oferă explicații la toate contextele și convulsiile social-politice pentru a putea învăța din trecut. A înțelege! Zeci de ani, societățile nu au mers către risc, către dezechilibre având în minte amintirea celui de-al doilea război mondial. Cum poți negocia cu rușii? Cum poți colabora cu ei? Ce înțeleg rușii prin respect diplomatic? Ce înseamnă sferele de influență și care sunt marginile acestora? Aceste întrebări ar trebui transformate în note de curs pentru ca liderii noștri din zona occidentală să poată găsi soluții.
Dacă Rusia rămâne cu părți din Ucraina, ordinea mondială și tratatele semnate după cel de-al doilea război mondial devin caduce. O dată ce există pretext, acesta poate fi folosit. Așa cum Nicolae Titulescu considera că dacă un cm de graniță este schimbat, motivele statelor dornice de schimbări teritoriale încep să reapară.
Acordul de la Munchen din 1938 când englezii și britanicii au ”salvat pacea” cedând Cehoslovacia Germaniei a demonstrat că acceptarea unor rapturi teritoriale nu poate fi o soluție. Dar în cazul în care Occidentul nu acceptă, ce soluții are? Este viabil un război cu Rusia? Are Rusia în plan să treacă dincolo de Ucraina? Poate fi istoria un exemplu pentru tipul acesta de explicații?
25 de șefi de state și guverne (inclusiv …al nostru) s-au reunit la Paris pentru a găsi soluții comune pentru a ajuta Ucraina. Evident, că niciunul nu a putut găsi răspuns la întrebarea cum poate Ucraina câștiga războiul sau cum îl poate pierde Rusia? Dar, Emanuel Macron a zis ca ar putea să trimitem ( România nu a avut nimic de completat la auzul acestei declarații, chiar dacă ne privește direct) trupe pentru a ajuta Ucraina. Poate pentru că nu l-au avut pe Ciucă printre ei, nu au știut probabil că dacă trimiți trupe din statele membre NATO nu se mai luptă Ucraina cu Rusia ci NATO cu Rusia.
Președintele francez a declarat: „Nu a existat astăzi un consens în ce privește trimiterea, în mod oficial, de trupe pe teren. Dar, în ceea ce privește opțiunile pe care le avem pentru viitor, nimic nu poate fi exclus”.
Puțină istorie:
După convulsiile care au dus la încheierea războiului rece, statele care au ieșit ”libere” din Uniunea Sovietică nu au trecut într-o zonă capitalistă pe principii occidentale precum s-ar fi dorit de către ei și de către occidentali ci au gravitat tot în sfera de influență rusă. Și încă o fac! Geografic nu-și pot contura o istorie proprie. Cum zonele de influență se întrepătrund cu zonele de consolidare ale Imperiilor putem să analizăm că ceea ce se întâmplă azi în proximitatea noastră estică seamănă cu perioada Rusiei din 1917 – 1923? În trecut a revenit fără a-și întrerupe ritmul expansionist. Față de acum un secol, centrele de putere s-au diversificat iar o parte dintre ele se simt mai bine într-o colaborare cu Moscova.
Poate diplomația să controleze declinul unui Imperiu în decădere sau a unui stat frustrat precum Rusia de azi? Dacă diplomația din secolul XIX[1] a reușit să asiste controlat dezintegrarea Imperiului Otoman cu scopul de a evita un război mondial, diplomația secolului XX a fost incapabilă să controleze dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar[2]. Când se ajunge la dezintegrare, statele din jur încearcă să profite de slăbiciuni în timp ce o parte a Imperiului în decădere caută să-și restabilească autoritatea la periferie. Acest tipar s-a pliat și de dezintegrarea URSS care, acum prin Rusia își dorește să revină de acolo de unde s-a retras.
Așa cum Rusia își consolidează influența în fostele ”sale” Republici tot așa și Turcia și Iranul caută să-și dezvolte influența în zona Asiei Centrale, parțial și în Balcani, unde există populație musulmană. La fel și China în zona sa de influență.
Aceste idei se ciocnesc de influența SUA care caută să sprijine guvernele reformatoare. SUA se ocupă de revoluții anticomuniste și antiimperialiste care au loc pe pământul fostului Imperiu Sovietic. De fapt, ele lucrează în direcții opuse. Locuitorii din zona de influență sovietică/rusă s-au bucurat în mare parte și au susținut revoluțiile anticomuniste. Avem azi foarte mulți ruși care refuză să accepte dezintegrarea URSS și mai grav, legitimitatea statelor succesorale, în special a Ucrainei, leagănul ortodoxiei ruse.[3]
Tensiunile, războaiele civile, viața politică și liderii din zona Rusiei ne arată că ritmul rusesc este în contratimp cu cel occidental. Poate Moscova să influențeze pe termen lung diplomația universală? Își poate ține Moscova armatele în granițele sale sau le trimite în ”străinătatea apropiată”? Vrea Rusia să mai accepte situația de fapt sau militează pe ideea unei ordini multi polare?
În fond, care este răspunsul la dorințele Rusiei?
Emanuel Macron a scris un volum numit Revoluție. A apărut și la noi în 2017. Este scrisă, așa cum el zice în timp ce era în campania electorală (octombrie – noiembrie 2016). Ca și colegul său de la București dar în alt registru. La noi cu primul pas, următorul pas. Cartea începe cu următoarea frază: ”să înfruntăm realitatea lumii înseamnă să ne regăsim speranța.” Tot el, își exprimă speranța că secolul XXI este plin de promisiuni și de schimbări care ne pot face mai fericiți. Ca atare, auzind opinia sa cu privire la trimiterea de trupe în Ucraina, mi-am adus aminte de un pasaj din memoriile lui Hrușciov pe care-l postez mai jos:
”Când am instituit controlul asupra frontierei Republicii Democrate Germane ne-am bizuit în principal pe propriile noastre forțe armate, care erau staționate în Germania, după război. Dar chiar și atunci când am luat măsuri pentru a apăra interesele tovarășilor noștri germani, n-am revocat propunerile noastre, care ar fi legitimat frontierele existente și ar fi garantat neutralitatea și autodeterminarea Berlinului occidental ca oraș liber. Dar occidentul a respins din nou propunerile noastre și a cerut acum să fie înlăturată granița pe care am instituit-o. Puterile occidentale amenințau să recurgă la forță.
Ele afirmau că vor folosi buldozere pentru a distruge pietrele de hotar și a înlătura barierele pe care le-am ridicat. Ele afirmau că de va fi necesar vor sprijini aceste măsuri cu forță militară și că vor lua asupra lor sarcina de a restaura ele însele condițiile care să permită circulația neîngrădită între Berlinul de est și cel de vest.
Dacă puterile occidentale ar fi dorit ele ar fi putut merge înainte, punând la cale o provocare. Dar, o astfel de acțiune din partea lor ar fi avut consecințe foarte serioase.
Noi am presupus că occidentul nu dorește să pornească un război și presupunerea noastră s-a dovedit corectă. Începerea unui război pentru Berlin ar fi fost stupid. Instituirea controlului nostru asupra frontierei în RDG n-a dat Occidentului nici dreptul și nici pretextul de a rezolva disputa noastră prin război.”[4]
Ce cărți citește Emanuel Macron?
[1] Societățile sunt visătoare iar statele puternice au strategii prin care să se mențină puternice. Evident, că ecartul între ele și celelalte trebuie menținut sau majorat dar sub nicio formă apropiat. În secolul al XIX-lea câteva țări din Europa au cucerit restul omenirii. Capitalismul și societatea burgheză au transformat și guvernat lumea. După 1917, comunismul sovietic s-a adaptat și el aceluiași sistem dar a renunțat la întreprinderile particulare și la instituțiile liberale. În fond, în secolul XX, toată lumea neoccidentală este determinată de relațiile ei cu țările care și-a afirmat în secolul al XIX-lea ca stăpâni ai rasei umane. În perioada colonială, peste 90% din populația subcontinentului indian era analfabetă. O limbă occidentală era cunoscută într-un procent și mai mic, jumătate de milion din trei sute de milioane înainte de 1914 (unul din șase). Eric Hobsbawm publică o statistică prin care arată că între 1890 și 1900 la Curtea Supremă din Bombay nu erau mai mult de 100 de avocați. Dintre aceștia, Gandhi și Pathel au devenit principalii lideri ai Indiei independente și Muhammad Ali Jinnah, întemeietorul Pakistanului.
[2] Așa a apărut nazismul și consecințele sale.
[3] Henry Kissinger, Diplomația, Editura Bic All, București, 1994, p. 709
[4] Institutul de studii de istorie și social-politice de pe lângă C.C. al P.C.R., Memoriile lui Hrușciov, București, 1972, pp. 674-675