Între Rize și Batumi sunt puțin peste 100 de km. Rize este patria ceaiului turcesc.
Infrastructura este foarte buna iar comerțul dintre vecini funcționează foarte bine. Georgienii și turci se pot vizita fără pașaport iar drumul construit de-a lungul Mării Negre îl face pe călător să admire un peisaj plăcut. Cum Turcia are peste 1 000 de km de țărm al Mării Negre, orașele turcești au prins contur în zone generoase construite între munte și mare.
Este o zonă interesantă, munții Kaçkar și litoralul Mării Negre sunt mărturii ale vechilor așezări omenești. Lângă Batumi am găsit o placă care aduce aminte de Calea Iluminatoare a Apostolului Andrei care a trecut prin această zonă cu dorința de a propovădui creștinismul. Istoria Caucazului este foarte bogată în evenimente istorice. Georgienii consideră că Petru cel Mare (nu am luat în considerare varianta) a fost georgian, nu doar Stalin sau Beria de exemplu. Azi, turcii vizitează foarte mult orașul Batumi. Investesc în el, a aparținut Imperiului Otoman iar limba turcă este cunoscută într-o mare proporție. Orașul iese în evidență prin clădirile înalte de 50 de etaje dar și de blocurile vechi și dărăpănate.
Transcaucazia, puțină istorie:
Transcaucazia (Georgia, Armenia și Azerbaijan) a format un guvern independent la 11 noiembrie 1917. Turcia a profitat de prăbușirea armatelor rusești pentru a înainta în Caucaz. Prin Tratatul de la Brest-Litovsk, Turcia a obținut provinciile Kars, Ardahan și Batumi. Evident, Georgia și Armenia nu au acceptat aceste cedări și au refuzat deciziile Tratatului iar Turcia a invadat teritoriile disputate. Azi, Kars și Ardahan fac parte din teritoriul turcesc în timp ce Batumi din cel georgian.
Azerii care-i consideră pe turci aceeași națiune ( Două națiuni, o singură țară) au adoptat o atitudine pro turcă. Astfel, unitatea transcaucaziană s-a destrămat. Georgia, cu sprijinul Germaniei și-a proclamat independența.
Încercarea turcilor de a-i alunga pe comuniști din Baku, aprilie 1918 a fost blocată două luni mai târziu de Germania, la îndemnul bolșevicilor ruși. Lenin stabilise cu germanii ca Moscova să păstreze controlul asupra orașului Baku. La schimb, Germania se erijase într-un protector al Georgiei menșevice. Fiindcă Baku, atunci ca și acum este așezat pe un zăcământ de petrol, se stabilise ca un sfert din producția de petrol să ajungă în Germania. În această înțelegere au intervenit turcii care au ocupat orașul Baku.
Înfrângerea Puterilor Centrale a dus la schimbarea geografiei. Din nou! Armistițiul de la Mudros a obligat Turcia să cedeze britanicilor Transcaucazia. Grigory Konstantinovich Ordzhonikidze, un lider comunist de bine s-a remarcat printr-un rol major în privința aducerii Georgiei sub URSS. Lenin și Cicerin erau reticenți din rațiuni ce țineau de metode. Se temeau că bolșevizarea Georgiei cu baioneta să nu producă un efect negativ în străinătate. Menșevicii georgieni erau susținuți de fapt de socialiștii din Europa și s-au străduit mult să le deschidă ochii cu privire la metodele bolșevice. Ei nu știau că peste puțin timp, sub coordonarea lui Kirov s-a format la Astrahan Armata a XI-a cu scopul de a sovietiza Transcaucazia. Ceea ce s-a întâmplat pe 27 aprilie 1920.
Cu puțin timp înainte de a părăsi Georgia, liderii menșevici au trimis după bolșevicii aflați în închisori (nu faceți analogia cu Putin și trimiterea deținuților pe front) și le-au spus că-i vor elibera pentru a prelua puterea și a recâștiga Batumi de la turci. Au reușit în noaptea de 17-18 martie 1921. Menșevicii au fugit după ce i-au eliberat pe bolșevici.
Așa a rămas Georgia cu Batumi și Adjaria.
Un comunist care nu credea în ideea de Uniune ci considera că Georgia trebuie să fie condusă de către georgieni a fost Sașa Gheghecikori (vicepreședinte al guvernului). Acesta a contribuit la instalarea regimului sovietic în Georgia. A fost acuzat de comportament ”neproletar”, că a folosit fonduri publice pentru orgiile sale. Avea un picior de lemn iar din cauza persecuțiilor s-a sinucis în 1928.
În 1922, la Tbilisi, a sosit Beria, unul dintre cei mai cunoscuți georgieni. Fusese trimis să-și ia în primire postul din departamentul de operațiuni secrete. În câteva luni, a devenit numărul doi în CEKA.
În memoriile lui Sergo Beria (fiul său) găsim câteva idei despre „binefacerile” trupelor rusești care au intrat în Kahetia unde mulți dintre rebeli se predaseră. Chiar dacă ofițerilor li se promisese că nu vor păți nimic, au fost fie executați fie deportați în Siberia. Peste 7 000 de georgieni (unii estimează 12 000) au fost împușcați și 20 000 deportați. Revolta menșevică a fost una dintre cele mai mari pe care bolșevicii au avut-o de înfruntat.[1]
Cu toate că zona Georgiei este una muntoasă, nici ei nu au scăpat de colectivizare. S-a făcut între anii 1930 – 1932. Din mărturiile vremii, se urmărea să transforme Georgia într-o ”Floridă sovietică”.
Orașul nostru de azi mai are o referire la Beria. Acesta a fost acuzat că a interzis comandantului Armatei a XL-a, V.F. Sergațov, să folosească trupele NKVD din regiunea Batumi pentru a apăra trecătorile prin care germanii puteau ajunge la mare: vrei să dau Batumi pe mâna turcilor?[2]
Cei doi lideri, Lenin și Mustafa Kemal, excluși de la Tratatele de Pace de la Paris din 1919 – 1920 (nu este prima dată când europenii nu înțeleg cum funcționează zona Europei Orientale sau nu sunt interesați de ceea ce se întâmplă în zonă) au bătut palma și și-au stabilit zonele de influență.
Confruntate cu mișcări interne puternice, cele două regimuri în devenire, comunist și atatürkist au pus bazele unei colaborări.
Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană a funcționat sub această formă din 1922 până în 1936. Cu ajutorul rușilor această construcție a înglobat Georgia, Armenia și Azerbaidjan. Capitala i-a fost stabilită la Tbilisi. Proclamatele Republici Sovietice au funcționat până când Stalin a hotărât ca acestea să devină ”independente” în cadrul Uniunii Sovietice ca Republica Socialistă Sovietică Armenească, Republica Socialistă Sovietică Azerbaidjan și Republica Socialistă Sovietică Georgia.
În octombrie 1932, Lavrenti Beria a fost numit prim-secretar al comitetului regional de partid pentru Transcaucazia. Scopul acestei Republici era acela de a-și uita originile ca apoi să fie integrate în Rusia.
Pretențiile teritoriale ale Georgiei și Armeniei față de Turcia au constituit argumentele pe care Stalin le-a luat în considerare când a desființat Republica Transcaucaziană. De cealaltă parte, Azerbaidjanul avea pretenții teritoriale față de Iran. Pentru Stalin, aceste pretenții erau rampe de lansare spre Orientul Mijlociu cât și slăbirea celor doi actori regionali: Turcia și Iran.
Transferurile de populație rusă în Caucaz au fost un fapt care va complica și mai mult găsirea unei soluții cât mai optime.
Este o zonă mai puțin vizitată de turiști. Aeroportul Rize- Artvin construit în 2022 a început să atragă turiști din toate zonele Turciei dar și din afară. Recep Tayyip Erdoğan este considerat a fi din această zonă cu toate că el s-a născut și crescut în Istanbul. Există o universitate din 2006 care-i poartă numele.
La câteva luni după vizita lui Recep Tayyip Erdoğan în Georgia din 11 august 2004, a apărut o știre în care el ar fi spus: „Sunt și eu georgian, familia noastră este o familie georgiană care a migrat din Batumi în Rize”. Cu toate acestea, într-un program din 2007, el a spus că este turc.
Influența economică a Turciei pare că ar fi primordială pentru economia Georgiei. Aflată între Rusia și Turcia, Georgia speră la U.E. și NATO. Este o regiune complicată în care vecinii Georgiei nu par să primească cu ochi buni dorința vecinilor. Declarativ, doar Rusia. Aflată între două state apropiate precum Turcia și Azerbaidjan, vecină cu Armenia care pare că a rămas fără niciun prieten care să conteze în zonă și lipită de Rusia am găsit georgieni care spuneau că ei sunt liberi și dornici să se rupă definitiv de Rusia.
Susțineau cu toată convingerea Ucraina. Mai mult, cred în victoria ucrainienilor. Un interlocutor georgian m-a întrebat dacă România este țara romilor. Ei, în Georgia așa cred!
[1] Sergo Beria, Tatăl meu, Beria în inima puterii staliniste, Meteor Publishing, București, 2015, p.35
[2] Ibidem, p. 163