Semnificația anului 1918 în istoria românilor


În perioada 8 – 10 septembrie 2022 la Alba Iulia se desfășoară Congresul Național al Istoricilor Români. Pentru cei interesați de programul acestuia, îl găsiți aici.

Comunicarea cu care am participat o postez mai jos:

Anul 1918 este anul împlinirii noastre. Este anul idealului național. Este borna la care am visat să ajungem, dincolo de sacrificii, dincolo de amăgiri, împliniri temporare sau victorii mărețe. Anul 1918 reprezintă – sau ar trebui să reprezinte – cel mai cunoscut eveniment din propria noastră istorie. Anul 1918 este anul la care cu mândrie dar și cu smerenie ar trebui să ne raportăm. Să învățăm, să înțelegem cum a fost posibil, cum au reușit cei care au construit Unirea să realizeze ceea ce toți românii au visat – un stat care să-i reprezinte, un stat în care să nu se simtă marginalizați sau umiliți, un stat al lor. Anul pe care nu trebuie să-l uităm, anul pe care să-l avem ca model!

Anul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri a oferit istoricilor de bună credință prilejul de a evoca personalitățile Marii Uniri. A celor care s-au jertfit pentru țară, a celor care au crezut în idealul național, a celor care au avut un scop. Generația unirii și-a dorit și a reușit. Alături de generațiile anterioare, eforturile lor au prevalat în conturarea identității și unității naționale. Din păcate, o parte din Generația Unirii, a sfârșit în temnițele comuniste.

Imediat după declanșarea primului război mondial, s-a întrunit Consiliul de Coroană unde Ion I.C. Brătianu a expus punctul de vedere al guvernului: ”Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, (1883) precum s-a arătat, nu ne obligă, România nu poate admite ca aliații ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-și dea oboseala de a ne vesti. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intențiile lor. După ce războiul este un fapt împlinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care în alianță a intrat ca un stat suveran și pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în așa chip….”[1]

La finalul dezbaterilor, regele Carol I a conchis: ” Constat că reprezentanții țării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea României. Ca rege constituțional mă supun voinței dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.[2]

Hotărârea lui Ion I.C. Brătianu și determinarea acestuia au fost decisive în perioada neutralității. Mai mult, acesta a fost de acord cu intrarea României în război după semnarea Convenției militare din 14/27 august 1916 când Marile Puteri: Marea Britanie, Franța, Rusia și Italia  garantau integritatea teritorială a României, garanții pe care nu le-au mai luat în considerare la Tratatele de Pace de la Paris din 1919 – 1920.

De asemnea, o declarație a lui Ion I.C. Brătianu este sugestivă despre cum se raporta la relațiile internaționale: „Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate să rămână neutră până la capăt, fără să-şi compromită definitiv întreg viitorul. Prin urmare, se impune să ieşim din neutralitate, dar pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci cine ştie dacă în decursul veacurilor vom găsi un prilej atât de prielnic ca cel de azi”. (Ion I. C. Brătianu la Consiliul de Coroană din 14 august 1916)[3]

Anul 1918 consemnează oficial sfârșitul Marelui Război. A fost anul cel mai așteptat de omenirea de la acea vreme. După un război sângeros și universal, în sfârșit Pacea a venit. Speranțele milioanelor de oameni care-și plângeau morții renășteau odată cu sfârșitul celei mai crude conflagrații. Mai mult, se încheia o Epocă și se iveau în fața omenirii speranțe precum unitate, diversitate, multiculturalitate, egalitate de șanșe. Multe dintre acesta, astăzi par banalități.

Epoca Imperiilor apunea, statele națiuni se consolidau pe teritoriul acestora, iar unitatea de limbă era unul din factorii clasificatori în ceea ce privește componența statelor. Așa, cum ne doream și noi, ca teritoriul dintre Nistru și Tisa, vorbitor de limba română, unde românii erau și sunt majoritari să aibă, în sfârșit dreptul de a se creiona într-un stat. Ideile, proiectul din perioada medievală, să prindă în sfârșit contur.

1918 este anul la care ne putem putem cataloga ca anul unității naționale, anul realizării speranțelor, anul încrederii românilor în propriile forțe, anul în care România a devenit Mare.

Despre Unirea Basarabiei cu România, C. Stere a ținut un memorabil discurs:

„Domnilor deputați, în viața omului ca și în viața unui popor întreg, momente așa de înălțătoare nu sunt multe. Sunt profund emoționat de încrederea pe care mi-ați acordat-o și pentru greaua sarcină pe care ați pus-o pe umerii mei, dar simt și bucuria nesfârșită că îmi dați iar posibilitatea de a lupta pentru dreptatea și libertatea poporului, al cărui fiu sunt.

Gonit din țara mea natală, prin puterea oarbă a despotului țar, astăzi eu sunt adus iar aici prin voința poporului eliberat. Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanță extraordinară asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noștri o răspundere, pe care noi nu o putem ignora cu nici un fel de sofisme. Nimeni în afară de noi n-are dreptul să vorbească și să hotărască ceva în numele poporului basarabean. Noi suntem aduși aici prin acel proces elementar istoric care distruge temeliile cetăților și ale bastiliilor.

Revoluția a adus la aceasta nu numai pe ruși, ci și pe întregul popor românesc. Voi ați aprins acea făclie la a cărei flacără au ars toate hârtiile care împărțeau pe oameni în privilegiați și neprivilegiați, voi ați creat din poporul moldovenesc un popor care n-are alt privilegiu decât cel al muncii.


Acuma sunteți chemați de Istorie să duceți această flacără sfântă dincolo de Prut, ca să-i luminați tot așa pe frații voștri și să le rupeți lanțurile nedreptății de veacuri, achitând prin aceasta datoria voastră față frații care au venit în ajutorul vostru în cel mai greu moment istoric. Astăzi noi proclamăm drepturile poporului suveran, nu numai aici în Basarabia, ci și drepturile tuturor fraților, oriunde ar fi ei. Mulțumindu-vă pentru cinstea pe care mi-ați arătat-o prin alegere, astăzi, după atâția ani de luptă, eu împreună cu voi, voi merge la luptă cu aceeași hotărâre ca și cu 30 de ani în urmă, când încă tânăr am fost aruncat în pușcăria care se înalță și astăzi acolo, ca o amintire a trecutului blestemat, de care noi astăzi ne-am despărțit pentru totdeauna”.[4]

Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România, în martie 1918, după mai bine de o sută de ani de ocupaţie rusească. În perioada următoare unirii, despre Basarabia s-au publicat numeroase studii de certă valoare ale unor reputaţi istorici: Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Ion Nistor, Alexandru Boldur dar şi memoriile unora dintre participanţii la evenimente: Constantin Stere, Ion Pelivan, Ion Inculeţ, Onisifor Ghibu. Aceste studii şi memorii au abordat Basarabia dintr-o perspectivă naţională şi ştiinţifică, fundamentându-şi concluziile şi judecăţile de valoare pe date istorice incontestabile.

La întrebarea cine sunt românii, Dimitrie Cantemir răspunde că sunt urmașii romanilor, iar la cea despre țările locuite de români spune că ele vin de demult, fiind formate pe locul vechii Dacii. În Hronic (numită Prolegomene) ”carte” prezintă o descriere istorico-geografică ”a toată Țara Românească” care apoi s-a împărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul” din descălecatul ei de la Traian.

Unitatea națională se bazează pe origine, limbă, religie, cultură.

Miron Costin consideră că românii, indiferent unde ar trăi, numesc toate regiunile locuite de ei, Țara Românească

Grigore Ureche, scria în Letopisețul său ”de când s-a descălecat țara” că rumânii, câți să află lăcuitori de la Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu, de la un loc sântu cu moldovenii și toți de la Râm se trag”.

România Mare, primul Parlament: „Domnilor deputaţi, iau cuvântul cu o firească şi adâncă emoţiune în primul Parlament al României Mari, fiindcă deasupra fiinţei şi a chipurilor, şi a celora de la guvern şi a celora din această incintă, văd în faţa mea pe toţi acei care pentru aceeaşi mare realizare au muncit, s-au jertfit, pe cei care au crezut în înfăptuirea pe care noi trebuie să o întărim şi de care trebuie să se bucure şirul generaţiilor ce vin”. (Ion I.C. Brătianu în şedinţa Adunării Deputaţilor din 16 decembrie 1919)[5]

Într-adevar pentru acest spațiu locuit de români, divizat în Țara Românească, Muntenia, Ardeal, Moldova a existat dorința de unitate. Aceeași limbă, aceeași cultură, aceleași idealuri.

Așa cum Nicolae Iorga conchidea: ”Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români” ( Nicolae Iorga în Români și Slavi. Români și Unguri, București, 1922, p. 9).

Acest ideal, această dorință de unitate o găsim de la Matei Basarab și Vasile Lupu la Dimitrie Cantemir, Miron Costin, Școala Ardeleană, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, chiar și în scrierile istoricilor de după Marea Unire ca Nicolae Iorga, Constantin Giurescu sau Gheorghe Brătianu.

Tot în ideea desăvârșirii unității naționale, cu gândul la România Mare au participat în războiul balcanic Alexandru Averescu, Nicolae Iorga, Ion I. C. Brătianu și Constantin Argetoianu. Și ei ca și înaintașii lor au pus umărul la consolidarea României.

Astăzi desigur naționalismul este privit cu reticență. S-a indus ideea că a fi naționalist este greșit, că românii trebuie să privească către ideea de europenism, că ideea de unitate națională este depășită și ca atare ar trebui să privim către descentralizare la pachet cu promisiunile că în acest fel nivelul de trai va fi mai bun pe ideea că acolo unde sunt mai puțini soluțiile vor fi mai multe.

Acest popor care s-a conturat în spațiul carpato-danubiano-pontic a reușit după foarte multe secole să-și atingă idealul național, să-și găsească rostul și rolul, să se definească ca stat. Acest stat s-a oficializat în istorica zi de 1 decembrie 1918. O zi cu deosebita semnificație, o zi plină de emoție, o zi în care noi, generațiile viitoare ar trebui să privim cu recunoștință la opera înaintașilor noștrii și foarte important, să nu dezamăgim.

Să ne aducem aminte de 1917. Bucureștiul era ocupat, guvernul în exil la Iași iar speranța Unirii părea îndepărtată. Doar liderii de atunci au făcut ca numai după câteva luni să se producă schimbarea și împlinirea națională.

 

 

Câteva cuvinte despre istorie. Ca știință!

 

Dragi colegi, salut ideea Congresului Național al istoricilor români. Este un prim pas prin care știința căreia ne-am dedicat profesional ar avea de câștigat din aceste dezbateri și prelegeri care se întâmplă la fiecare Congres. Eu am participat la Congresele de la Cluj, Iași și acum, la Alba Iulia. Personal, consider că s-ar putea face mult mai mult pentru istorie per ansamblu, pentru că, și nu este niciun secret, istoria este magistra vitae.

Chiar dacă am avut la un moment dat trei istorici în fruntea Academiei Române, chiar dacă am avut și avem istorici Rectori, chiar dacă avem istorici în institute de cercetare, unii chiar directori, per ansamblu, toate aceste demnități nu se fructifică per ansamblu în ceea ce toți așteptăm de la aceștia.

Ca atare, care este rolul istoricului azi? Dar al istoricului care conduce instituții fundamentale în angrenajul statului român?

Avem istorici neafiliați politic, avem istorici politicieni, avem istorici în angrenajul partidelor politice. Ce nu prea avem este o unificare a eforturilor acestora pentru a transforma istoria într-o disciplină de învățământ respectabilă. Vă rog să vă amintiți că acum câțiva ani istoria era materie de Bacalaureat, în universități se punea accent pe studierea acesteia iar facultățile unde se studia, erau mai multe decât cele de specialitate.

Ce avem azi? Mai puține facultăți de istorie, prea puține locuri la facultatea de arhivistică, la științele auxiliare, etc. Arhivele sunt într-o situație pe care nu o credeam posibilă acum câțiva ani.

Care este rezultatul lipsei istoriei din instituțiile de învățământ din România?

Vedem deja că s-a conturat o generație cu grave carențe în ceea ce privește cultura istorică. Avem demnitari care nu-și cunosc propria istorie. Ceea ce ne face să ne întrebăm cum poate un demnitar să-și reprezinte țara dacă nu-și cunoaște propria istorie?

Ca atare, poate ar fi cazul să ne gândim cum să transpunem, împreună, în practică câteva idei precum mai multe ore de istorie în școală, mai multă istoria românilor (nu a României) în raport cu cea universală, reintroducerea istoriei ca materie de Bacalaureat. Aș merge cu propunerea ca la fiecare facultate, fie ea  de economie, matematică sau inginerie să se facă un curs de istoria românilor. În fond, în România, românilor nu le-ar strica să afle lucruri interesante despre Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Avram Iancu. Să afle că românii au contribuit la știința și cultura universală, că avem modele, că am realizat, poate în condiții mai vitrege în comparație cu statele consolidate, un stat, România Mare. Să afle că atunci când oamenii potriviți sunt la locul potrivit și în România lucrurile evoluează pozitiv.

De ani de zile se tot fac cursuri de calificare, de reconversie profesională și tot felul de alte idei. Oare nu ar fi util ca pentru funcțiile  de demnitate publică să se facă un curs despre istoria românilor? Azi avem președinte sau prim ministru, miniștri, parlamentari care nu știu cum să se raporteze la momentele dezbătute din propria noastră istoriografie. Să învețe de exemplu despre 23 august, Ion Antonescu sau mișcarea legionară?  Despre monarhie dar și despre A.I.Cuza sau Insula Șerpilor. Și exemplele pot continua!

Apar tot felul de idei, zilele acestea circulă o petiție pentru introducerea Istoriei Comunismului ca materie obligatorie în programa școlară. Alții au făcut demersurile pentru Istoria Holocaustului.

Dragi colegi istorici, pe când o istorie a românilor, cu timp alocat acestei discipline prin care elevii să le poată studia din prisma istoriei românilor? Nu ar fi normal ca înainte de a ajunge la comunism sau holocaust să știe elevul de unde vine, cum s-a format România și ce înseamnă propria lui identitate?  De ce să punem accent doar pe nenorocirile petrecute și să eludăm cu bună știință lucrurile pozitive din propria noastră istorie?

Sau de ce nu o istorie a României Mare?

[1] https://glasulistoriei.ro/index.php/2019/08/20/ion-i-c-bratianu/

[2] https://glasulistoriei.ro/index.php/2019/08/20/ion-i-c-bratianu/

[3] https://ionutcojocaru.ro/2017/05/12/ion-i-c-bratianu/

[4] http://www.ioanscurtu.ro/discursul-lui-constantin-stere-rostit-in-sedinta-sfatului-tarii-din-27-martie-1918/

[5] https://ionutcojocaru.ro/2019/02/07/ion-i-c-bratianu-fauritorul-marii-uniri/