24 aprilie este una dintre zilele în care oamenii își aduc aminte și fac apel la istorie. În special armenii. Victimele există, evenimentul un poate fi contestat iar în documentele turcilor desigur că într-o proporție destul de mare nu se vor găsi documente care să ateste prin ordin masacrarea evreilor. Am putea observa că atât turcii cât și sârbii trimit către arhive. Unii pentru evenimetnele din Van ceilalți pentru Srebrenica. Desigur, ca orice fapt controversat ziua comemorării, ziua Genocidului armean este puternic contestată de către Turcia. Cu toate că sunt state vecine relațiile dintre ele au fost, sunt și probabil pentru mult timp vor fi glaciale.
Turcia intenționat a hotărât să-și sărbatorească cei 100 de ani chiar în ziua când știa ce fac vecinii (istoric evenimentul sărbatorit a fost devansat de pe 18 martie pe 24 aprilie). Decizie lipsită de diplomație a celor de la Ankara care s-au straduit să împartă lumea în două. State care nu vroiau să se implice, să se pronunțe au primit invitația de a participa la eveniment. Mulți oficiali de stat știind că Turcia are și joacă un rol geostrategic important au trebuit să răspundă cumva acestei invitații.
Am scris în cartea mea, România și Turcia, actori importanți în sistemul de relații interbelice 1918-1940 Editura Cetatea de Scaun, 2014, p. 26 despre ceea ce a făcut obiectul întâlnirii liderilor prezenți la Çanakkale. Pe scurt: Ostilitățile ruso-turce în Marea Neagră au dus la declarația de război din partea Antantei împotriva Turciei, în noiembrie 1914. Sultanul pentru a crea o stare de spirit favorabilă a anulat unilateral capitulațiile printr-un decret, acestea fiind considerate de otomani o discriminare. Documentele vremii arătau că Mustafa Kemal a avertizat guvernul că merge pe o cale greșită, că țara se va îndrepta către dezastru dacă va continua să meargă alături de Germania. Cum în acel moment germanii mărșăluiau către Paris, nu a fost luat în considerare. După îndelungi stăruințe ale ofițerului Mustafa Kemal de a lupta, în 1915 este numit comandantul diviziei 19 turce la Gallipoli. Generalul Liman von Sanders avea conducerea supremă.
Peninsula din afara Dardanelelor, devenise centru al evenimentelor războinice. Pierderile aliaților, în încercarea de a trece prin Strâmtori deveniseră semnificative și au încercat să înainteze în același timp și pe uscat către capitala statului turc. Încercarea era logică, deoarece dacă reușeau, Aliații ar fi reușit să atingă trei scopuri: Turcia ar fi fost constrânsă să facă pace, s-ar fi stabilit o legătură directă cu aliatul rus și s-ar fi închis cercul în Sud-Estul Europei Centrale.
Surprinzător, Marea Britanie adusese la lupta scoțieni, australieni, neozeelandezi. Geniul strategic al lui Mustafa Kemal a ieșit în evidență în această bătălie decisivă pentru soarta statului turc, deoarece înfrângerea însemna ocuparea în totalitate a statului turc. Aliații au planificat debarcarea în trei locuri, urmând ca atacul decisiv să se dea la Ariburnu. Întâmplător sau nu, Mustafa Kemal, se afla în acel loc și cu o mobilizare exemplară a reușit cu mari sacrificii omenești să câștige acea fâșie. Bătălia de la Cannakale, în istoria Turciei este sinonimă cu renașterea statului. Cum englezii nu puteau renunța la Strâmtori și-au mobilizat forțele dând bătălia finală la Anafara, fiind așa cum se spune la 2 minute de victorie.
Cum generalul Liman von Sanders l-a numit pe Mustafa Kemal comandantul suprem, entuziasmul și încurajările venite din partea conaționalului său au fost decisive pentru a obține victoria. Însă turcii nu se puteau bucura mult, deoarece Imperiul Ţarist, prin Caucaz a intrat în teritoriul turc. Enver Pașa, încă ministru de război, a ținut să-și asume comanda acestei bătălii cu scopul că după victorie să înainteze prin Afganistan spre India. Însă, comandantul și-a atras oprobiul public deoarece în luptă, armata turcă de 90000 de soldați a pierdut 78000, morți de frig, prizonieri sau alte cauze, restul de 12000 au fost afectați de tifosul exantematic.
După ce englezii și-au retras trupele, Mustafa Kemal a devenit erou național. Reîntors în capitală nu s-a sfiit să critice guvernul pentru alianța cu Germania.
La 100 de ani de la acel eveniment statul turc organizează un Summit al Păcii. Recep Tayyip Erdoğan a trimis o scrisoare-invitație către 102 guverne. Dintre acestea 21 de miniștrii au raspuns afirmativ, 2 președinti ai Parlamentului, 3 reprezentanți ai Președenției, 5 prim miniștrii, 2 foști președinți. Printre participanți ambasadorul SUA, ministru francez, secretar de stat german, președintele Parlamentului rus, prințul Charles. Printre prim miniștrii cei din România, Noua Zeelandă, Australia. Ultimele două state s-au aflat în război cu Imperiul Otoman la acea vreme.
Dintre tările care au fost enumăram: Ciad, Gabon, Djibouti, Sudanul de Sud, Mali, Nigeria, Pakistan, Senegal, Somalia, Albania, Irlanda, Azerbaidjan, Irak etc. Desigur prezența preledintelui francez la Erivan alături de Putin cât și a președintelui sârb nu a scăpat ironiilor președintelui turc sau premierului Ahmet Davutoğlu.
De asemenea, premierul român pasionat de baschet a plecat către orașul Trabzon unde avea loc Final Four. Una dintre echipe a fost Energia Târgu Jiu clasată la final pe locul III. Cu alte cuvinte a fost la un eveniment important dar nu a vrut să se știe sau de care să audă cât mai puțini după care s-a gândit să meargă să se delecteze la baschet și probabil sa-l felicite pe Mustafa Beyazlı originar din orașul de la malul Mării Negre numit din noiembrie consul onorific.
Nici la guvern, nici la Ministerul de Externe, nici măcar la partid nu apare știrea despre vizita lui Victor Ponta în Turcia, în acest context. Ar trebui să primim o explicație deoarece el la celebrarea victoriei turce a fost în calitate de prim ministru, nu în calitate de turist rătăcit.