"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2020 / 1 mai

Impresii din Belgrad

Carnet de istoric

Anul trecut am revizitat acest oraș greu încercat de soartă.  Orașul aparent liniștit însă cu urme ale războiului care parcă se încăpățânează să mențină trecutul, prezent. În drum către o conferință despre trecutul balcanilor ce trebuia sa aiba loc la Pale, capitala Republicii Srpska parte a Bosniei Herzegovina după acordul de la Dayton, 1995. Fortuit de imprejurări a trebuit să rămân în Belgrad. Inundațiile, poate cele mai grave din istoria zonei au blocat drumurile și inundat zone întregi, în special din Serbia și Bosnia.

Din păcate inundațiile și ninsorile (luna mai) ne-au încurcat planurile. A fost pentru prima dată (sper și ultima) când am văzut case inundate cu apa până aproape de ferestre iar de pe versanți am privit cum curgea apa rapid către Dunăre. Din ce anunța guvernul de la Belgrad aceste intemperii sunt cele mai grave din ultimii 120 de ani. Probabil de atunci au început măsurătorile.

Orașul Belgrad este străbătut de fluviul Dunărea cât și unul dintre afluenții săi importanți, râul Sava. Astăzi populația orașului este în jurul a 2.000.000 locuitori. Capitala fostei Iugoslavii este al IV-lea oraș ca mărime din Balcani, după Istanbul, Atena și București.

Principalul oraș al sârbilor a cunoscut de-a lungul istoriei multe conflicte. Se pare că a fost câmpul de luptă a peste 100 de conflicte internaționale și a fost distrus de peste 40 de ori. Înaintea bătăliei de la Mohacs, în 1521 Belgradul a fost încorporat Imperiului Otoman și transformat în Pașalîc.

A fost considerat principalul oraș al Europei Otomane. În 1841 orașul a devenit capitala Serbiei. Desigur Belgradul este centrul economic, cultural, etc.

Iugoslavia a fost apoi invadată de forțele germane, italiene, maghiare și bulgare, iar suburbiile estice ale capitalei, precum Zemun, au fost încorporate într-un stat marionetă al naziștilor — Statul Independent al Croației. Belgrad a devenit reședința unui alt guvern marionetă, condus de Milan Nedici.

În timpul anului 1941, ca represalii la atacurile partizanilor, germanii au executat mai multe masacre asupra cetățenilor din Belgrad; erau împușcați în special evreii, la ordinul generalului Franz Böhme, guvernatorul militar general al Serbiei. Böhme a impus o regulă aspră ca, pentru fiecare german ucis, să fie împușcați 100 de sârbi sau evrei. Belgradul a fost bombardat de Aliați pe 12 aprilie 1944, fiind ucise aproape 1.100 de persoane. În ziua de Paști a Bisericii Ortodoxe s-a înregistrat evenimentul. Tot într-o zi de Paști, a fost bombardat mai târziu de alți Aliați, cei din NATO.

Orașul a rămas sub ocupația germanilor până pe 20 octombrie 1944, când acesta a fost eliberat de partizanii iugoslavi comuniști și de Armata Roșie. Pe 29 noiembrie 1945, mareșalul Iosip Broz Tito a proclamat la Belgrad Republica Populară Federativă Iugoslavia, care avea să devină, la 7 aprilie 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. (vezi Rubenstein, Richard L.; Roth, John king (2003). Apropierea de Auschwitz: Holocaustul și moștenirea sa. Westminster John Knox Press. pp. 170.)

În martie 1991 Belgradul a fost scena unor manifestații de amploare la care au luat parte peste 100 000 de oameni. Manifestațiile conduse de Vuk Drašković s-au sondat cu alegerea lui Zoran Đinđić.

Într-o zi foarte ploioasă de mai, 16,  am mers să vizitez muzeul unde este adăpostit trupul lui Tito cât și al ultimei sale soții Iovanka.

Într-o zonă exclusivistă, într-o liniște apăsătoare în care se auzeau doar sunetele stropilor de ploaie în atingerea lor cu pământul, într-o clădire modestă, plină cu flori este adăpostit trupul lui Iosif Broz Tito. Clădirea are câteva camere mari, late, biroul unde a lucrat liderul comunist, dormitorul, o cameră plină cu ștafete primite cadou de ziua sa nastere. Devenise un obicei. Crosul și predarea ștafetei erau făcute pentru a arăta unitatea iugoslavilor.

Clădirea a fost construită în 1975 pe un teren în care se putea circula deschis de la reședința unde locuia generalul la sediul în care se desfășurau întrunirile. Din câte am înțeles în 1991, Miloșevici (sau Mira, soția sa, actualmente stabilită la Moscova) a stabilit să se construiască un zid între muzeu și restul reședințelor statului.

În perioada 91-99, în semn de respect pentru cel care a menținut unită Iugoslavia exista o gardă militară la mormântul său. Din căsătoriile sale oficiale au rezultat 2 băieți care după dezintegrarea Iugoslaviei și-au luat naționalitatea croată. Azi doar unul dintre fii săi mai trăiește.

După moartea lui Tito, în Iugoslavia a funcționat un sistem în care Președintele era reprezentantul conducerii colective format din liderii tuturor federațiilor.

În perioada 1980 -1985  Iugoslavia a fost condusă de către Cvijetin Mijatović, sârb din Bosnia.Următorul președinte al Iugoslaviei a fost Raif Dizdarević (1985 – 1990) bosniac, musulman. Anii 90 – 91 l-au adus la conducere pe Bogić Bogićević tot bosniac.

După `91 Slovenia, Croația s-au separat și în urma alegerilor, în mica Iugoslavie prin vot a fost ales Slobodan Milošević.

În lumina acestor detalii am considerat că sârbii au cam scăpat lucrurile din mână. Cu alte cuvinte cum să accepți ca în două rânduri cea mai importantă funcție din Federație să aparțină bosniecilor? Nu ar fi fost normal ca după Croația, funcția să-i revină unui reprezentant al Serbiei?  De ce nici la următoarele alegeri nu i-a revenit sârbilor?

Ceea ce reiese de aici este că sârbii nu s-au gândit în termenii separării la un momentdat. Nu s-au gândit ca ei să obțină doar pentru ei conducerea. Nu s-au gândit să impună oamenii lor, voința lor, sistemul propriu.

Mai mult, într-o discuție cu Aleksandar Rastovic, istoric dar și subsecretar de stat al acelor vremuri îmi spunea că Slobodan Milošević a fost de acord și i-a oferit lui Alija Izetbegović conducerea Iugoslaviei.

Ce s-ar fi întamplat dacă acest lider bosniac ar fi acceptat?

În in trecere prin Novi Pazar, aproape de granița cu Kosovo, m-am oprit să gust celebrii cevapi. Orașul cochet, așezat între munți, cu o priveliște superbă îți dă senzația că te afli în Turcia sau oriunde altundeva decât în Serbia.  În centrul orașului, preponderent musulman erau lipite afișe (în 2014) cu regele bosniac din secolul XIII cât și cu Alija Izetbegović prin care musulmanii erau chemați la cursuri de limbă bosniacă. Afișele făceau apel la unitatea islamică chit că în secolul al XIII bosniecii erau creștini.

Desigur, după câteva războaie prin care au trecut într-un timp relativ scurt sârbii păreau indiferenți la aceste afișe. Diferența dintre limba bosniacă și sârbă este ca cea dintre română și ceea ce vorbesc românii din Basarabia.

Întrebări retorice, situația grea și o pagină de istorie care trebuie scrisă așa cum s-a întâmplat. Sau cel puțin să încercăm să descriem cât mai obiectiv trecutul.  Momentan dintr-o țară au apărut șapte! Șapte state cu o economie greoaie. Eșecul NATO este clar demonstrat după experimentul Iugoslavia. Din păcate este greu de înțeles de ce un stat format benevol, din proprie inițiativă, cu aceeași limbă, cu aceeași viziune a căzut așa de ușor în plasa binevoitorilor.

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT