Despre tezaurul românesc aflat la Moscova s-au scris mii de pagini, s-au depus eforturi susținute pentru a putea fi recuperat, s-au căutat mijloace politice, diplomatice pentru a îndrepta un fapt cert. Unul dintre cei care s-au preocupat de această problemă si a încercat să îndrepte o eroare istorică a fost istoricul Ioan Scurtu. Cartea domniei sale ne aduce foarte multe informații, detalii despre evenimentele trecute cât mai ales despre istoria în timp real conturată de cele două tabere. Acestea vin să completeze tabloul de informații, despre cum au tratat și interpretat oficialitățile române această problemă.
La sfârșitul anului trecut a apărut cartea scrisă de Ioan Scurtu, Tezaurul României la Moscova, note și mărturii despre activitatea Comisiei Comune româno-ruse (2004-2012), Editura Enciclopedică, București, 368p. Autorul, Ioan Scurtu, Copreședinte al Comisiei Comune pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale a scris despre experiența proprie trăită de-a lungul celor opt ani cât a reprezentat România în această comisie.
După prăbușirea regimurilor socialist-totalitare din Europa, oficialitățile române au depus eforturi pentru stingerea vechiului litigiu pe care-l aveau cu Rusia, încă din 1918, când oficialitățile bolșevice au decis confiscarea Tezaurului românesc transportat la Moscova în anii 1916-1917. În privința relațiilor cu vecinul nostru de la răsărit acestea au evoluat pe o curbă extrem de sinuoasă: aliați și luptă comună în timpul primului război mondial, ruperea relațiilor diplomatice în 1918, reluarea acestora în 1934, restituirea unei părți din Tezaur, 1935, ocuparea Basarabiei și Nordului Bucovinei 1940, eliberarea acestor provincii în 1941, războiul din perioada 1941-1944, reocuparea Basarabiei și Bucovinei, regimul de armistițiu și ocupație 1944-1958, restituirea unei alte părți din Tezaur în 1956, independeță și ostilitate din 1956 până în 1989.
Desigur, după 1989 ostilitatea cel puțin la nivel declarativ s-a menținut. În martie 1991 s-a parafat la Moscova prin miniștrii de externe de atunci, Adrian Năstase și Aleksandr Besmertnîi Tratatul de colaborare, bună vecinătate și amiciție parafat de către președinții Gorbaciov și Iliescu o lună mai târziu. Interesant că acest Tratat a fost atacat de mulți lideri politici și o bună parte din mass-media, așa încât acesta nu a mai fost supus ratificării de către Parlament. După îndelungi tărăgănări, până în 2003, tratatul a fost semnat.
Foarte bun cunoscător al istoriei românilor în secolul XX, Ioan Scurtu afirmă că până în 1989 nu s-a permis publicarea în România a vreunei lucrări despre Tezaurul Românesc depus la Moscova. Autorul evocă o serie de evenimente în care a fost implicat. Spre exemplu în 23 aprilie 1992, în calitatea de director general al Arhivelor Statului a reușit semnarea acordului cu Comitetul pentru Problemele Arhivelor de pe lângă Guvernul Federației Ruse de restituire a unei părți semnificative din arhivele românești depuse la Moscova. Evocările autorului abundă în detalii, unele chiar comice, dacă nu ar fi triste: „în zilele următoare l-am informat verbal pe Secretarul de Stat, generalul Andrița, despre rezultatul vizitei la Moscova, iar dânsul mi-a mărturisit că era absorbit de problemele importante și complicate ale Ministerului de Interne”[1]
Cum ministerul de Interne era preocupat cu „probleme importante” autorul marturisește că din proprie inițiativă a trimis o notă către guvern în care a prezentat Acordul realizat între Arhivele Statului din România și Comitetul pentru Problemele Arhivelor de pe lângă Guvernul Federației Ruse cu propunea alocării de fonduri corespunzătoare. Ca urmare a acestui demers, istoricul detaliază discuția avută cu primul ministru Theodor Stolojan: „peste câteva zile m-a sunat pe „scurt” primul ministru care mi-a spus că a primit nota mea, dar nu am propus o anumită sumă. Nu mă gândisem la așa ceva, nu făcusem niciun fel de calcule, așa că am avansat o sumă aleatorie: 100 000 $.
Theodor Stolojan: Domnule profesor dvs. nu știți în ce dificultăți financiare se zbate statul român?
Ioan Scurtu: Domnule prim-ministru, eu sunt obligat să vă propun, dumneavoastră veți hotărî, iar istoria ne va judeca”.[2]
În cele din urmă suma pusă la dispoziția Arhivelor Statului a fost de 45 008 $. Ca urmare în anii 1993 – 1996 s-au deplasat în Federația Rusă mai multe echipe de arhiviști și istorici pentru cercetare. Au revenit în țară cu circa 80 000 de file document care au fost depuse la Arhivele Naționale ale României.
Autorul dezvăluie discuția avută cu fostul său student, directorul SIE în aceea perioadă, Ioan Talpeș, care i-a mărturisit că problema Tezaurului s-a discutat la Bruxelles, în legătură cu aderarea Federației Ruse la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Cu alte cuvinte Federația Rusă are nevoie de votul României iar pentru asta trebuie rezolvată problema tezaurului. Numai că „ulterior am aflat că generalul Talpeș a discutat la Moscova „formula acceptabilă” cu oficialii ruși, iar Federația Rusă a fost primită în APCE.”
Firul epic detaliază formarea comisiei din reprezentanți ai Ministerului de Externe, de la Banca Naționlă și desigur istorici specializați în relațiile româno-ruse. Întâlnirile membrilor Comisiei se desfășurau la sediul MAE iar discuțiile dintre participanți privind modalitatea și strategia ce trebuie abordată arată înflăcărarea cu care partea română dorea și spera să obțină Tezaurul.
17 mai 2004 are loc prima deplasare a Comisiei la Moscova. Detaliile sunt semnificative: ora deplasării, compania de zbor, dicuțiile cu partea rusă, deciziile părților, cazarea la Ambasada României, chiar și condițiile deloc plăcute privind deplasarea specialiștilor.
Un exemplu de colaborare neunitar este reprezentat și de abordarea lui Adrian Năstase în cadrul vizitei sale la Moscova: „premierul român a ridicat și problema tezaurului României”[3].
Pregătirea vizitei Comisiei ruse în România, conform autorului a întâmpinat suficiente probleme de ordin organizatoric. Academia Română care ar fi trebuit să fie interesată în recuperarea tezaurului dar și ca for care susține lucrările Comisiei a motivat că nu are fonduri pentru a putea suporta cazarea a trei istorici ruși. Soluția a venit de la BNR care a „rezolvat” situația.
Comisia Comună avea un rol important dar cu siguranță decizia restituirii Tezaurului revenea factorului politic. În acest sens, vizita lui Traian Băsescu la Moscova, 14-15 februarie 2005 era importantă și pentru ameliorarea relațiilor și trecutului celor două state. Numai că declarația fostului nostru președinte a provocat uimire: „nu sunt un politician român fixat asupra trecutului în relațiile cu Moscova”[4] Câteva luni mai târziu, 9 iunie la recepția de Ziua Națională a Federației Ruse autorul detaliază un episod foarte important cu privire la discuțiile despre tezaur: „ Ambasadorul Tolkaci a spus că era informat și este convins că lucrările se vor desfășura în bune condițiuni și cu succes. Băsescu m-a prins de umăr și râzând mi-a zis: Continuați discuțiile, continuați discuțiile! L-am prins și eu de braț și i-a spus: Atât timp cât se discută, înseamnă că suntem pe calea cea bună. Băsescu a tras un hohot de râs și mi-a zis: Da, da. Discutați, discutați istorie”[5]. Cu siguranță, pentru ruși a fost mai mult decât suficient.
Autorul detaliază in paginile următoare despre aventurieri ca Eugen Anca, Gelu Voican-Voiculescu care lansau diferite zvonuri, declarații, că rușii vor să ne dea tezaurul și partea română nu este interesată, că ei au stabilit detaliile privind preluarea acestuia, etc.
În privința diplomaților noștrii autorul ne oferă detalii despre cei care au ocupat funcția de ministru de Externe, despre ambasadorii noștrii în Federația Rusă, de la Dumitru Prunariu la Ioan Donca. Primul era apreciat în Federația Rusă, decorat, cunoscător al limbii ruse, cel de-al doilea nu cunostea limba rusă. Referitor la sprijinul ambasadorului, autorul detaliază: ” …ne-a primit ambsadorul Ioan Donca în biroul său (Ioan Scurtu, Victoria Gavrilescu, Cristian Păunescu). Ne-a povestit despre activitatea administrativă: zugrăvirea unui corp de clădire, repararea ușilor, schimbarea faianței și a scaunelor de WC-uri etc. A primit de la Ministerul Afacerilor Externe un vin prost, cu care nu-i putea servi pe colegii săi diplomați, astfel că a fost nevoit să cumpere din banii proprii un vin franțuzesc…”[6]
Ioan Scurtu face referire și la declarația ministrului de externe, Cristian Diaconescu din 16 iunie 2012 pe care o considera utilă dar oarecum inexactă: ”a făcut, totuși, o serie de greșeli impardonabile pentru poziția pe care o ocupa. În partea istorică a comis câteva inexactități: în 1919 nu exista Federația Rusă, ci Rusia Sovietică; în 1922 nu s-a făcut niciun schimb de dosare între BNR și guvernul rus; prima restituire de tezaur a avut loc în 1935, nu 1936; restituirea din 1956 nu era o recompensă pentru poziția României în problema revoluției maghiare, pentru simplul motiv că restituirea a avut loc în iunie iar revoluția respectivă s-a desfășurat în noiembrie…”[7]
Cartea abundă în informații istorice, oferă cititorului detalii despre istoria contemporană a României, cu precădere relațiile româno-ruse, punctul rușilor de vedere cât și viziunea acestora. Arată carențele diplomaților noștrii, modalitatea superficială cu care oficialitățile românești au tratat Comisia Specială dar arată în același timp preocuparea constantă cu care BNR a făcut tot posibilul pentru a funcționa Comisia.
Carta se încheie cu demisia profesorului Scurtu înaintată catre ministrul de la vremea respectivă Titus Corlățean și către Secretarul de Stat, Bogdan Aurescu în 21 noiembrie 2012. În demisa sa profesorul a propus o serie de specialiști care ar fi putut ocupa această onorantă funcție, iar în fruntea acesteia academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai.
[1] Ioan Scurtu, Tezaurul României de la Moscova, Editura Enciclopedică, București, 2014, p.53
[2] Ibidem, pp. 53-54
[3] Ibidem, p.99
[4] Ibidem, p.126
[5] Ibidem, pp.136-137
[6] Ibidem, p. 201
[7] Ibidem, p. 239