"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2019 / 27 noiembrie

Regele Mihai I, omul deciziilor (ne)inspirate


Despre regale Mihai I se vorbeşte din ce în ce mai des. Parcă la o comandă, mass-media se întrece în tot felul de reportaje, documentare, ştiri despre cât de providenţial a fost şi este regele Mihai I, de „atuul” pe care-l are – a rămas singurul conducator de stat din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în viaţă. Mai jos încerc să prezint unele fragmente de istorie, pe scurt, la care monarhul nonagenar a jucat un rol important.

Regele Mihai I al României s-a născut la 21 octombrie 1921 la Sinaia, fiind singurul fiu din căsătoria tatălui său Carol al II-lea cu Prinţesa Elena a Greciei şi Danemarcei. Firi diferite, părinţii regelui nu au putut constitui o familie în adevăratul sens al cuvantului.

Moartea bunicului său Ferdinand I, 20 iulie 1927, coroborată cu renunţarea la tron a tatălui său, Carol al II-lea (1925) l-au adus pe tron la doar 6 ani. Regenţa avea rolul de a se ocupa de problemele curente până când Mihai I va deveni major şi se va putea implica activ în conducerea statului. Peste 3 ani, tatăl său a revenit în ţară şi a fost reacceptat ca Rege (8 iunie 1930). Conform legii, guvernul Iuliu Maniu îl putea aresta pe viitorul Carol al II-lea deoarece acesta avea interdicţie de a reveni în ţară.

În dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, principele Mihai, Voievod de Alba Iulia, a fost deşteptat de sunetul telefonului aflat lângă patul său; un aghiotant i-a comunicat: „Majestatea Voastră este chemată la orele zece în Sala Tronului, pentru a depune jurământul de încoronare”,- „Ce anume ai spus?” – a întrebat Mihai. Mesajul a fost repetat.[i]

În timp ce tatăl său se pregătea să părăsească definitiv ţara, Mihai intra în Sala Tronului unde-l asteptau Ion Antonescu, conducătorul statului, Nicodim, patriarhul României şi D. Gh. Lupu, prim-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Jurământul depus, într-o formă nouă:

Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Asa să-mi ajute Dumnezeu[ii].

Cel care a schimbat formula jurământului, Ion Antonescu, explica: „Am vrut să subliniez ca pe viitor naţiunea va trece întotdeauna înaintea regelui[iii]

Imediat după depunerea jurământului, generalul i-a prezentat noului rege pentru semnare urmatorul decret:

Art. I. Investim pe d-l General Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea Statului Român.

Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:

  1. a) El este Capul Oştirii;
  2. b) El are dreptul de a bate monedă;
  3. c) El conferă decoraţiunile române;
  4. d) El are dreptul de graţiere, amnistie şi reduceri de pedepse;
  5. e) El primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari;
  6. f) El încheie tratate;
  7. g) Modificarea legilor organice, numirea miniştrilor şi subsecretarilor de Stat se va face prin decrete regale contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri.

Art. III. Toate celelalte puteri ale Statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri.[iv]

Arthur Gould Lee, omul care a discutat cu regele Mihai I atât în timpul domniei cât şi după, nota: „El era regele, dar cu toate acestea nu ştia ce ar fi trebuit să facă, căci nu fusese niciodată instruit în privinţa relaţiilor dintre Coroană şi capul sau membrii guvernului. Mai mult decât atât, nici nu cunoştea numele majorităţii miniştrilor săi. Nimeni nu-i oferise vreodată pregătirea necesară în problemele politice. Practic, el nu-şi înţelegea responsabilităţile şi prerogativele şi nici problemele constituţionale pe care le implica relaţia dintre Coroană şi stat… Mihai nu se simţea sigur de sine aproape în nicio activitate, cu exceptia şoferiei şi a vânătorii[v]

Cum unele lucruri nu se schimbă, Arthur Gould Lee, prieten al regelui, nota în amintirile sale referitor la propaganda din acele timpuri care era favorabilă menţinerii dinastiei pentru Germania în special: Hitler preferă un monarh lipsit de experienţă şi docil în mâinile unui om devotat Germaniei. Generalul, într-un moment de furie, relatat tot de acelaşi companion al regelui i s-ar fi adresat: „Veţi rămâne aici nu pentru că vreau eu, ci pentru că ţăranii vor să aibă un rege[vi]

De altfel, generalul Ion Antonescu a modificat Statutul Casei Regale pentru a împiedica participarea suveranului şi a colaboratorilor săi la activităţi publice fără aprobarea sa.

Cel mai important eveniment istoric din mandatul său este actul de la 23 august 1944.

Varianta regelui:

În acea zi de 23 august deci, i-am cerut lui Antonescu să vină pe la mijlocul după-amiezii, pe la ora patru, în apartamentele mele, chiar în spatele palatului regal. Ca de obicei, a venit cu întârziere. Am stat de vorbă timp de trei sferturi de oră despre situaţia politică. Nu eram singur, în birou se afla un general dintre oamenii mei. Tonul discuţiei a devenit iritat atunci când am abordat situaţia dezastruoasă de pe front şi iminenţa unei invazii a Armatei roşii, l-am spus lui Antonescu că trebuie să cerem armistiţiu fără să mai întârziem nicio clipă.

Mi-a răspuns că nici măcar nu se poate gândi la o astfel de posibilitate şi că trebuie să discute problema cu Hitler. I-am replicat că, în faţa unei astfel de situaţii, noi nu ne mai puteam permite să tergiversăm. L-am convocat apoi pe generalul comandant al Bucureştiului. A rămas mut când l-am informat asupra celor petrecute: nu fusese prevăzut să se întâmple atât de devreme. El a dat imediat ordin trupelor să se întoarcă la Bucureşti. Între timp, trebuia format un guvern. L-am numit prim-ministru pe Sănătescu, generalul-şef al casei mele militare. Am trecut prin mica mea casă în palat, unde au fost improvizate birouri, racordate telefoane etc. Încetul cu încetul, am găsit oamenii care să ocupe diferitele ministere.

Mi-au trebuit două ore pentru a constitui guvernul. A fost arestată toată suita lui Antonescu, miniştrii săi, cu excepţia şefului Siguranţei, de negăsit. Au fost închişi în cazarma batalionului gărzii regale. La ora opt şi jumătate, von Killinger, faimosul ambasador german, un SS, s-a prezentat la palat împreună cu aghiotantul său. Amândoi erau foarte tăioşi. Am refuzat să stau de vorbă cu ei în nemţeşte. Secretarul meu traducea ceea ce eu totuşi înţelegeam.

După plecarea lor, am înregistrat un mesaj către naţiune. Prin el anunţam că încetasem ostilităţile împotriva ruşilor şi că, de acum înainte, locul nostru va fi de partea libertăţii şi a democraţiei. Mesajul a fost difuzat prin radio la ora zece seara. În doar câteva minute, o mulţime imensă s-a strâns în piaţa palatului regal: Oamenii urlau de bucurie: „Trăiască regele!” BBC-ul a transmis vestea în străinătate, urmată de imnul nostru naţional.

Am dispus apoi eliberarea celor trei paraşutişti englezi pe care Antonescu îi sustrăsese nemţilor, i-am chemat la palat. Mulţimea a recunoscut uniformele lor engleze, a oprit maşina, iar sărmanii de ei erau să cadă victime entuziasmului românilor. Am dispus apoi să fie pregătit un avion pentru a pleca la Ankara. Ţineam ca aceşti trei soldaţi britanici să depună mărturie asupra felului în care se petrecuseră lucrurile.[vii]

Referitor la Mareşal, regele declara: „În noaptea plecării mele din Bucureşti, un comando comunist foarte bine organizat, a pătruns în palatul regal şi l-a ridicat pe Antonescu, care era în continuare reţinut în interior. Contrar celor ce s-au spus, eu nu dădusem ordinul să fie predat. Dar generalul pe care îl numisem prim-ministru cu titlu provizoriu a avut un moment de slăbiciune şi a îngăduit acest act.

La scurt timp după aceea, când ruşii au intrat în Bucureşti, Antonescu a fost dus la Moscova. Însă procesul său s-a deschis, optsprezece luni mai târziu, la 6 mai 1946, în Capitala română. Pe 17 mai, el a fost condamnat la moarte. Am încercat să comut sentinţa într-o condamnare la închisoare, însă presiunile taberei comuniste au fost atât de puternice, încât nu mi s-a permis să intervin în favoarea sa. De altfel, Antonescu nu mi-a cerut niciodată să îmi exercit dreptul de graţiere. Acest demers a fost întreprins numai din iniţiativa avocatului său.”[viii]

Gestul său, de a trece de partea URSS-ului a fost răsplătit de sovietici, Regele a primit înalta distincţie de la Stalin, Ordinul Victoria ba chiar şi un avion cadou, ştiindu-se pasiunea regelui pentru avioane.

La 21 august 1945, Regele Mihai I intră în grevă regală, refuză să mai promulge decretele-legi ale guvernului. În mod ilegal, însă, guvernul le aplică. Între 7 şi 18 mai are loc procesul mareşalului Ion Antonescu şi al principalilor săi colaboratori; condamnat la moarte, mareşalul va fi executat la 1 iunie 1946.

A urmat falsificarea alegerilor şi arestarea principalilor lideri ai partidelor politice după operaţiunea Tămădău, iar regele devenise ultima piedică în calea instaurării depline a regimului comunist. Monarhia este abolită prin abdicarea silită a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 şi plecarea acestuia în exil forţat. România rămăsese singura ţară din centrul şi sud-estul Europei cu regim monarhic.

Se ridică câteva semne de întrebare asupra unor decizii luate de Regele Mihai, cum ar fi:

–        Acceptarea colaborării cu Blocul Naţional Democratic din care făcea parte şi Partidul Comunist Român

–        Decizia din 23 august de arestarea a Mareşalului Ion Antonescu. Nicio lege nu îi conferea dreptul Regelui să-l aresteze pe Mareşal. Văzut ca un act de curaj, controversata decizie ar fi putut fi repetată şi la 1 iunie 1946 prin anularea deciziei care îl condamna la moarte prin executare pe Ion Antonescu

–        Semnarea decretului-lege din 26 ianuarie 1946 pentru ridicarea în Bucureşti a unui monument pentru „glorificarea eroilor Armatei Sovietice care şi-au dat viaţa pentru eliberarea ţării noastre[ix]. Acest monument trebuia să constituie un simbol al veşnicei prietenii cu U.R.S.S. Pe 10 mai, într-o atmosferă de sărbătoare, Regele a participat la dezvelirea acestui monument

–        Decizia din 26 mai 1946 privind decorarea dr. Petru Groza cu Ordinul Serviciului Credincios[x]

–        Acceptarea Ordinului Victoria de la Stalin

–        Acceptarea unui avion, cadou tot de la acelaşi dictator

–        De ce Regele cu familia nu locuieşte, aşa cum îşi dorea înainte de 1989, doar în România?

–        Cum se poate explica decizia lui Radu, Principe de România, ginerele regelui, de a candida la Preşedintia României, în 2009

–        Decizia excluderii Principelui Nicolae.

Am scris mai sus doar o parte din deciziile controversate ce ţin de Regele Mihai I. Cu siguranţă deciziile îi aparţin, iar ele nu se pot contesta. Şi regimul Monarhic, ca orice regim nu este perfect. Este o realitate că astăzi în Europa numărul caselor Regale este tot mai mic. La noi, azi, parcă mai mult ca oricând, regele şi eterna întrebare Monarhie sau Republică se aduce în discuţie din nou.

[i] Ioan Scurtu, Istoria romanilor in timpul celor patru regi (1866-1947) Mihai I,  vol. IV editia a III-a, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2010, p. 7

[ii] Ibidem pp 7-8

[iii] “Timpul” din 8 septembrie 1940

[iv] http://lorylex.wordpress.com/tag/investirea-presedintelui-consiliului-de-ministri-si-prerogativele-regale/

[v] Ioan Scurtu, p.9

[vi] Ibidem, p. 15

[vii] http://www.crispedia.ro/Cele_doua_domnii_ale_regelui_Mihai_I

[viii] Ibidem

[ix] „Monitorul Oficial”, nr. 23 din 28 ianuarie 1946, vezi pe larg Ioan Scurtu, p. 161

[x] Ioan Scurtu, p. 163

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT