"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2019 / 10 octombrie

Umilire și toleranță


Dorința implementării neo-otomanismului Turciei în statele din Balcani în special, se bazează pe religie, istorie și politică. Pierdea influenței și a rolului din peninsula balcanică nu poate fi uitat la Ankara și nici acceptat. Implicarea în Kosovo, Bosnia cât și parțial în celelalte state din regiune arată dorința de a recupera. Sub pretextul apropierii umanitare (vezi proiectele TIKA, chiar și în România) investițiile în regiune sunt substanțiale. Factorul comun îl constituie religia iar Turcia de azi se străduiește să scoată în evidență tradițiile și trecutul comun cu evitarea superiorității din trecut.

33926-xl

În urma războaielor balcanice, Imperiul Otoman a pierdut mai mult de 60% din teritoriul european. Cum în Imperiu era un procent semnificativ de creștini, s-a amplificat convingerea că era imposibil să conviețuiască cu musulmanii. Creștinii otomani erau considerați o amenințare pentru supraviețuitorii Imperiului. Cei de la conducerea Imperiului au adoptat o politică pentru omogenizarea populației din Anatolia:

  • Dispersarea și mutarea locației nemusulmanilor turci (kurzii, arabii)
  • Expulzarea nemusulmanilor, populația „neturcă” din Anatolia (două milioane, populația creștină din regiune, armeni, greci, asirieni)

Prin această decizie, aproximativ o treime din populația Anatoliei a fost fie mutată, fie ucisă. Ultimii o sută de ani ai Imperiului Otoman au fost întunecați de spectrul prăbușirii și dezintegrării. Spre exemplu, între 1878 și 1918, Imperiul a pierdut 85% din teritoriu și 75% din populație. Aceste cifre au creat o frică la Constantinopol. Frica de dezintegrare!

Imperiul Otoman avea reguli clare. Comunitățile nu aveau statut de cetățeni ci de supuși ai Sultanului. Această regulă era oprimantă pentru comunitățile nemusulmane din Imperiu. Sigur, Imperiul Otoman nu s-a bazat pe violență în aceste cazuri dar trebuie înțeleasă relația musulman – nemusulman. Imperiul cuprindea multe grupări religioase și naționale diferite. În afara islamului, religia statului, existau și celelalte religii monoteiste. Acestea aveau un anumit grad de autonomie religioasă. Era un principiu de organizare socială care a stat la baza consolidării Imperiului: eterogenitate și diferență și nu omogenitate și asemănare.

Spre exemplu, ironia istoricului Ilber Ortaylı reiese din următoarea caracterizare:

”În cadrul acestui imperiu, era posibil să fi acceptat în viața statului și societății și să participi la administrație prin adoptarea ideologiei etnice multi-statale și prin adaptarea la condițiile imperiului”[1]

Majoritatea istoricilor consideră că islamul a constituit temelia ideologică a imperiului. În consecință, Imperiul Otoman a fost un stat islamic. Acest fapt a dus la situații complicate cu celelalte religii din Imperiu. Spre exemplu, legile juridice pentru comunitățile nemusulmane  erau determinate în mod fundamental conform legii islamice. Pe lângă legea Șharia, supușii nemusulmani erau guvernați de legi provenind din patru surse:

  • Legea bisericii în măsura în care era recunoscută de legea islamică,
  • Capitulațiile – o serie de clauze acordate țărilor străine de către statul otoman,
  • Diverse tratate de pace,
  • Reforme legiferate din 1839 ca răspuns la influența modernizării europene.

Toate națiile imperiului nemusulmane erau plătitoare de tribut. Legea islamică împarte națiunile în două grupări principale: islamice și neislamice. De aici, au apărut Dhimii – națiuni care trăiesc sub protecția statului islamic.

Conform legii civile islamice, musulmanii se bucurau în cadrul națiunii de toate drepturile și îndatoririle de cetățenie în timp ce drepturile dhimii erau limitate. Dhimii trebuiau să fie tolerați. Prezența lor nu este contestată atâta timp cât ei acceptă autoritatea și superioritatea musulmanilor și ordinul islamic. Conform legii, libertatea lor de religie și cea de cult sunt garantate dar  dhimii erau obligați să arate supunere și să dea dovadă de loialitate față de ordinul musulmanilor și să plătească taxă. Cu alte cuvinte, în Imperiul Otoman, între musulmani și nemusulmani, relația nu era una ca între oameni egali ci una de toleranță și răbdare.

Bărbații dhimii nu aveau voie să se căsătorească cu femei musulmane. La tribunal, mărturia lor nu era valabilă în cazul în care era implicat un musulman. Mai mult, li se interzicea manifestarea ritualurilor religioase într-un mod care i-ar fi deranjat pe musulmani. Bătutul clopotelor bisericești și construcția de sinagogi erau interzise. În cazul celor construite, pentru a fi reparate, era nevoie de persmisiune de la stat.

Acesti nemusulmani nu aveau voie să poarte arme, erau obligați să se dea la o parte în apropierea musulmanilor, când mergeau pe jos. Culoarea îmbrăcăminții și a încălțăminţii dhimii și calitatea țesăturilor trebuiau să fie diferite de ale musulmanilor. Culorile hainelor trebuiau să fie diferite. Armenii, de exemplu, trebuiau să poarte pantofi roșii, grecii negri iar evreii turcoaz. Casele lor trebuiau vopsite în culori diferite și obligatoriu, să nu fie mai înalte ca ale musulmanilor. Ferestrele caselor nu trebuiau să fie îndreptate spre cartierul musulmanilor. Chiar dacă nu exista oficial o interdicție, evreii și creștinii erau descurajați să locuiască în cartierul musulmanilor.

Ca o concluzie, exemplul islamic pluralist s-a bazat pe umilire cât și pe toleranță. Se aștepta din partea nemusulmanilor să accepte de bunăvoie acest statut. De aceea, secolul XIX, cu miscările la nivelul continentului european care a cuprins și orientul apropiat, a creat și mai mult convulsii în Imperiul Otoman, care a dus la o luptă crâncenă a popoarelor de a ieși de sub influența otomanilor.

Ultima perioadă a Imperiului Otoman a fost plină de revolte, răscoale, războaie împotriva creștinilor cauzate de mânia pierderii puterii de către musulmani. Amintim câteva: Liban (1844), Mecca (1855), Jeddah și Siria (1858). Răscoala sârbilor din 1856 – 1861 a constat în incapacitatea musulmanilor de a accepta pierderea dominației lor.

Evident, Imperiul Otoman nu putea transcede timpurilor. Lupta națiunilor pentru independență a ajuns și în zona sa. Astfel, implicarea continuă în războaie, situația economică precară, pierderile mari de soldați, contextul social, cultural, politic și militar au dus imperiul în pragul colapsului.

Spre exemplu, după fondarea republicii Turcia, noul președinte a trasat o direcție privind legătura cu trecutul. Într-o discuție cu ambasadorul nostru la Ankara, Tevfik Rüştü Aras, ministrul de externe declara: „Între fostul Imperiu Otoman și actuala Republică turcească există o profundă deosebire nu numai în ce privește concepția de guvernământ, dar și în tot ce este privitor la politica externă. Vechiul imperiu al sultanilor specula asupra conflictelor sau dezacordurilor dintre puterile străine, pe când Turcia de astăzi nu numai că nu caută să profite de asemenea litigii sau diferende, dar dorește chiar în chip sincer ca armonia să domnească între statele cu care dânsa întreține raporturi bune”.

Această declarație are scopul de a nu se considera cumva că Turcia este moștenitoarea Imperiului Otoman. Ar fi trebuit să respecte anumite tratate, înțelegeri economice, acorduri. Azi, neo-otomanismul este o realitate în Turcia și nostalgia trecutului provoacă din păcate iluzii unora.

[1] Ilber Ortaylı, Turkiye Idare Tarihi, Ankara, 1979, pp.1

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT