În apropierea referendumului ce va avea loc în Turcia pe 16 aprilie pentru schimbarea Constituției, cea mai importantă schimbarea va fi preluarea principalelor prerogative în stat de către președinte. Acest sistem prezidențial, în cazul în care va trece (anticipăm că va trece) îi va conferi președintelui Recep Tayyip Erdoğan un rol decisiv în ceea ce privește orice decizie politică. De la numirea rectorilor la cea a judecătorilor în funcțiile importante. Președintele Turciei va conduce ca și acum, doar că de pe 16 aprilie și oficial, Turcia.
În acest context politic a apărut filmul autobiografic Reis care s-a vrut o relatare a vieții carismaticului politician. Din curiozitate istorică cât și ca un mod de a încerca să cuprind aceste aspecte ce țin mai mult de trecut (președintele turc este în viață, ocupă cea mai înaltă funcție în stat, mai are de jucat un rol semnificativ în viața politică din țară cât și un rol activ în relațiile internaționale – are o Universitate care îi poartă numele, viitorul aeroport îi va purta numele) am mers să urmăresc cu interes filmul turnat în memoria sa.
Chiar dacă pe IMDB filmul nu a trecut de 2, în Turcia filmul se bucură de susținerea cinematografelor care îl promovează. Are un preț mult mai mic în comparație cu celelalte filme ținând cont și de faptul că rulează în sala VIP. Ajuns în sală, am constatat cu stupoare că era goală. Și goală a fost până la sfârșitul filmului.
Prima impresie este aceea că scenariul, regizorul cât și actorii și-au dorit să creeze o capodoperă autobiografică dar au eșuat lamentabil. Aspecte din viața președintelui turc redate în paralel, cu accent pe copilărie nu conving asupra rolului mesianic pe care regizorul vrea să-l redea. Având o copilărie grea în care tânărul Tayyip a trebuit să vândă ceai iar timpul liber și-l petrecea jucând fotbal, și-a sacrificat pasiunea pentru fotbal pentru a se dedica studiului. Maturitatea sa a atras respectul comunității în care trăia.
Chiar de la o vârstă fregedă cei din jurul său, oameni în toată firea, i se adresau cu apelativul Hocam (profesor, învățat). Filmul redă și aspecte din viața politică: intrarea în politică, candidatura la primăria din Istanbul și se încheie cu intrarea sa la închisoare pentru recitarea unor versuri ale poetului Ziya Gökalp, scrise în timpul războiaielor balcanice: „Minaretele sunt baionetele noastre, moscheile – cazarmele, iar credincioşii – soldaţii noştri“. Intră în închisoare, privit cu admiratie de către gardieni. Se induce ideea că acesta, în închisoare a fost aproape de a fi omorât de către unul dintre gardieni, posibil singurul gardian rău.
Filmul pune accent pe lupta pentru ”dreptate” pe naționalismul turc cât și pe arhicunoscuta deviză – o singură națiune, o singură țară, un singur drapel. Speranța de mai bine cât și faptul că se poate – constituie la rândul lor atributul că se poate. Filmul se termină brusc, cu o scenă în care acesta ține un discurs în fața mulțimii adunate la intrarea în închisoare.
După vizionarea acestui film se ridică unele întrebări precum de ce a fost necesar, dacă și-a recuperat investiția, dacă din punct de vedere politic este mai mult un dezavantaj decât un imbold pentru cei care vor să voteze DA la referendumul de luna viitoare sau poate că cei din jurul său doresc să-i facă un deserviciu președintelui turc. Din ce am remarcat, acest demers nu și-a atins scopul.
În plină stare de urgență cât și în plin scandal cu Olanda, politicienii își vad de mitingurile privind referendumul, de promisiunile unui sistem perfect, prezidențial. Pancarte cu ”DA” se văd pretutindeni, media în întregul ei promovează sistemul prezindețial iar întreaga clasă politică este alături de președintele turc în ”lupta” cu statul olandez.
P.S. Este prima dată din zecile de ori de când merg în Turcia când am fost controlat ca un infractor, cu câini specializați, în buzunare, în portofel, etc.