Când te caută momentele neprețuite nu îți rămâne decât să le savurezi, să te bucuri, să le trăiești. Pentru cei care au avut ocazia să fi fost la acest Final Four cu siguranță au rămas cu o amintire de povestit prietenilor, apropiaților. Un turneu organizat impecabil, patru echipe, cele mai valoroase din lume la ora actuală (chiar dacă este Liga Campionilor Europeni), au venit la Budapesta în speranța câștigării celui mai prețios trofeu pe care îl poate câștiga un club. Noi aveam ultima șansă, conform specialiștilor.
Sorții au decis ca semifinalele să fie Győri ETO – Budućnost și CSM București – Vardar Skopjie. Primul meci a fost unul greu, tactic în care micile detalii au făcut diferența. Risipa de efort făcută de ambele echipe a constituit un avantaj pentru noi, a doua zi. Noi cei din sală, am ținut cu Budućnost, nu știu dacă doar pentru că acolo joacă cea mai valoroasă jucătoare din handbal, Cristina Neagu sau din considerente istorice. Contează mai puțin.
Cei câțiva unguri infiltrați printre grupul de români se uitau mirați când văd încurajările românilor către echipa muntenegreană. În spatele porții, antrenorii noștri se uită la meci. Câțiva din sală se întreabă dacă este normal ca antrenorii noștri, în loc să-și motiveze echipa stau și se uită la meci? Văd apoi și echipa CSM-ului. Ne gândim că nu sunt conectate la meci. Total greșit!
În ultima parte a meciului secundele au făcut diferența, iar Győri, în aplauzele miilor de spectatori mergea către finală. O finală așteptată, o finală dorită, văzută de echipa maghiară ca o formalitate, în comparație cu meciul deja încheiat, infinit mai greu.
Urmează CSM – Vardar. Fetele noastre ies la încălzire. Jelena Grubišić vine către zona noastră, o încurajăm, o susținem. Ne face cu ochiul. Puțin mirat gândesc că nu e foarte motivată, că în loc să se concentreze, îi arde de glume. Meciul începe cu ea în poartă, iar după câteva minute diferența în favoarea noastră devine nesperată chiar și pentru cei mai înfocați suporteri.
Portarul nostru este peste tot. Apără atât de bine încât devine enervant pentru jucătoarele lui Vardar. Practic mingea nu intră în poartă. Lângă mine Elena Nicula, care nu a jucat în aceste meciuri, nu are stare. Nu poate sta pe scaun. O întreb despre CSM, despre ce a făcut Grubišić de joacă atât de bine. Îmi spune că portarul este decisiv.
Suntem plăcut surprinși, ne gândim că nu este tipic românește să nu mai avem emoții. Practic după un sfert de oră, am simțit că nu mai putem pierde. Ne bucuram de handbal și ne gândeam la meciul următor, la cât de greu o să fie cu Győri ETO. Să avem și noi o șansă?
Echipa câștigă, fetele sunt fericite, entuziasmate. Calmul și siguranța lui Kim Rasmussen ne scot din sărite.
A doua zi cu gândul la finală, revenim pentru a vedea lupta pentru locul trei. Loc care pentru Budućnost nu prea contează. De această dată am anticipat corect. Un meci în care echipa muntenegreană a câștigat de fiecare dată, acum avea să piardă spre final. Spre bucuria suporterilor maghiari. În sală noi alături de sârbi, ungurii alături de macedoneni. Cristina Neagu, are cele mai multe goluri, dar dezamăgirea de pe fața ei nu dispare. Sutele de români îi scandează numele.
Adrian Vasile, intră în sală cărând în spatele său mingile și materialele folosite pentru încălzirea dinaintea meciului. Calm, sigur, pășește către jumătatea terenului CSM. Jucătoarele îl urmează într-o gălăgie infernală. Intrase echipa maghiară în aplauzele spectatorilor unguri. Ambros Martin așează materialele folosite la încălzire pe teren. Tensiunea este evidentă. Este meciul sezonului.
Jelenei Grubišić îi este scandat numele. Este la fel ca în ziua precedentă. Determinată și relaxată în același timp. Cum reușește? A fost jucătoare căreia i s-a scandat cel mai mult numele. A fost jucătoarea cea mai bună a turneului, a fost magnifică.
Începe meciul, minute bune fără gol. Apoi un joc strâns, de urmărire. O luptă infernală, o risipă de împingeri, pumni ascunși sau trageri de tricou. Apărarea noastră se descurcă, rezistă. Din zona noastră se aud scandări, tensiunea se transmite și în tribune. Miile de maghiari din sală nu sunt auziți în sectorul românesc. Fiecare strigă cât poate de tare CSM, CSM!
La pauză avem un gol peste. Puțin, dar psihic este bine. Suntem peste. Printre noi în tribună, oficialii CSM-ului. Îi spun lui Bogdan Vasiliu ca meciul este incredibil. Îmi răspunde, stai să vezi ce o să ne facă arbitrajul.
Revin echipele pe teren. Începe a doua repriză. Echipa maghiară recuperează diferența. Câteva decizii interpretabile de arbitraj. Isabelle Gulldén (Bella) este determinantă. Mai mult de jumătate din goluri echipei sunt marcate de ea. Zâmbește. Are puterea de a zâmbi! Ce mentalitate!
Îmi vine în minte finala pierdută de Oltchim, cum a pierdut din cauza acestei mentalități păguboase. Line Jorgensen face câteva greșeli. Este înlocuită. Mica Brădeanu intră în apărare din ce în ce mai convingător, reușește un joc foarte bun.
Nu mai urcă și în atac ca în meciul precedent. Schimbările CSM-ului se completează, efortul este împărțit, încăpățânarea nordicelor, fantezia braziliencelor, determinarea croatei Grubišić remarcabilă, îndemnurile Oanei Manea către colegele ei devin mobilizatoare. Echipa trăiește, nu se lasă, noi în sectorul suporterilor nu mai stăm pe scaune, am devenit un tot, nu se mai păstrează ordinea, toți într-un strigăt ne susținem echipa. În fața noastră, stewarzii maghiari ne înconjoară. Un rând, două rânduri.
În ultimul minut, penalti pentru echipa maghiară. Din zona unde am stat, chiar în fața noastră, se vede că nu a fost. Dezamăgire!!! Ne gândim că meciul este gata. Experimentata Anita Görbicz se duce pentru a bate. Bate și înscrie. Mai sunt câteva secunde care par ore. Mayssa Pessoa scoate mingea din poartă. Se aude sunetul care anunță time-outul cerut de Kim Rasmussen. Prelungirea agoniei.
Meciul se reia, secundele cad, parcă ne strivesc speranțele. Nu mai este timp decât pentru un singur atac. Acest atac care poate duce meciul în prelungiri sau va duce cupa către Győri ETO. Au mai rămas câteva secunde. Cine își asumă răspunderea? Linnea Torstenson se ridică și trage…goool. În tribună, de bucurie ne îmbrățisăm între noi. Lângă mine, o fetiță de cinci ani este puțin dezamăgită că nu a îmbrățisat-o nimeni. Mă întreabă, am câștigat? Mai avem puțin, îi răspund.
Urmează prelungiri. Echipa maghiară se detașează la două goluri în cinci minute. Timpul pare din nou dușmanul nostru. Dar reușim din nou, revenim. Suntem în meci. Urmează penaltiurile!
Bella din nou, Linea, Carmen Martin. Un gol avans. Apoi Mayssa Pessoa este față în față cu Heidi Løke. Una dintre cele mai bune jucătoare din lume. Greu de crezut că Heidi Løke ar rata. Și, apără Pessoa. Mica Brădeanu, merge către punctul de la șapte metri. În mâna sa este victoria. Pune piciorul pe linia de șapte metri și trage. Sus în dreapta. Gooool!
Cupa este la noi, este la București.
Fetele aleargă către noi! Mica plânge, plâng toate fetele. Și cele din tribună. Printre sutele de suporteri, Mica își caută băiatul, care împreună cu tatăl său își fac loc către ea. Îmbrățișarea mamei sub privirile sutelor de suporteri este înduioșătoare. Rodriguez își caută prietenul iar Jelena Grubišić intră practic printre forțele de ordine, ne salută și își caută mama. Se aude strigând: mama, mama. Pe care o îmbrățișează cu drag.
Fetele sunt chemate pentru a fi premiate. Atunci am observat că rămăsesem singuri în sală. Noi, cei care ne transformasem din suporteri, în galerie. Urmează minute bune când împreună cu echipa ne-am bucurat de reușita istorică.
M-am aflat pentru prima dată într-o astfel de galerie iar experiența de acolo, cu greu poate fi descrisă.