Pe Marian Munteanu l-am cunoscut în 2007. Un om sociabil, cult, deschis dialogului. Ucenicul lui P. Țuțea așa cum îi place să se caracterizeze. L-am invitat la o discuție cu elevii mei de atunci despre Marian Munteanu. Într-o zi de mai 2007, Marian Munteanu a venit și a vorbit mai mult de o oră despre el, despre familia sa, despre anii studenției, despre Piața Universității, despre politicienii acelor vremuri, despre Regele Carol al II-lea și Mihai I, despre relația cu Ion Iliescu, cu politicienii care au fost uniți până la prima mineriadă, după care s-au reorientat spre noile partide apărute. A povestit și despre bunicul său care a fost deținut în lagăr, unde a și murit, sau despre unchiul său care a stat 36 de ani în pușcărie până a revenit acasă.
Marian Munteanu s-a remarcat în timpul evenimentelor anilor 90. De atunci a devenit cunoscut opiniei publice atât prin poziția clară anti Ion Iliescu cât și datorită suferințelor psihice și fizice la care a fost supus.
Norocul său, așa cum declara, a fost că cel care l-a lovit cu toporul în timpul mineriadei l-a băgat în moarte clinică: ”Pe mine voiau să mă omoare. Noroc că eram în moarte clinică, nu mai aveam puls. Pe cel care mi-a dat cu toporul în cap l-au arestat vreo 6 ani. Noroc că ăla care mi-a dat cu toporul în cap m-a salvat. Nu mai aveam puls, și așa m-au lăsat.”
Azi, la 26 de ani de la acele evenimente, avem de ales la conducerea Primăriei Bucureștiului dintre cunoscuții acelor timpuri tulburi. Așa cum declara atunci Marian Munteanu, ”în alegeri un rol foarte important îl joacă emoțiile”. În alegerile de azi, este de departe omul care antagonizează sau atrage masele. Este omul care cunoaște trecutul recent, este pasionat de istorie, cunoaște majoritatea clasei politice, cunoaște atât dedesubturile acesteia cât și slăbiciunile principalilor actori politici. Este o persoană controversată care poate folosi trecutul pentru a reuși în această campanie sau trecutul îl poate trage în jos dacă nu știe să-l gestioneze.
Despre implicarea sa în alegerile din 2000 redau mai jos câteva idei exprimate acum nouă ani:
Cum ați fost convins să candidați la Președinție?
Nu am candidat.
În 2000 nu ați candidat?
Au venit unii de la PUNR, era un Partid care nu mai există, acum (2007) face parte din PD. Este unul Valeriu Tabără, acum deputat PD…și să candidez. Zic, domn’e, ideea este interesantă, oricum este o onoare, vine cineva și, era un Partid în Parlament, aveau parlamentari.
Eu aveam un proiect de promovare a tinerilor, de schimbare a instituțiilor, etc. Am avut o discuție cu ei, de principiu am fost de acord și, când urma să candidez, se făceau listele pentru Parlament și zic, domn’e, eu dacă candidez la Președinție pe listele astea, puneți și voi măcar vreo 10-15 candidați din cei 500, să fie niște oameni mai tineri. Cel mai tânăr eram eu. Eu aveam 38 de ani și eram cel mai tânăr de pe liste.
Și zic, domn’e, cum pot eu să vin să zic că vreau să promovez o generație nouă când voi nu puneți nici măcar doi sau trei tineri. Și nu m-am înțeles cu ei și n-am mai candidat. Am zis, domn’e, nu mai are rost. Ce rost are, să candidez doar să intru eu în Parlament… și ce rezolv?
A fost o chestie de vreo săptămână. De regulă, politicienii nu se țin de cuvânt.
Eu sunt un om de cuvânt. M-am dus, oamenii m-au invitat. Când s-au făcut listele nu le venea să creadă. Domn’e, nu înțelegeți că eu nu mai candidez? Păi nu se poate, că am anunțat!
Să fiți sănătoși!
Acest episod poate fi interpretat în diferite feluri. Trecutul nu se poate schimba, iar Marian Munteanu va avea de dat foarte multe explicații. Că ne convine sau nu, Marian Munteanu, ca orice alt cetățean are dreptul de a candida. Bucureștenii vor arăta pe 5 iunie dacă îl vor sau nu. În fapt, Marian Munteanu va intra în PNL și va părăsi draga societate civilă pentru a intra în rândul huliților politicieni. Alături de ei. Cei care nu se țin de cuvânt!