Cei care vorbesc astăzi despre multiculturalitate, diversitate, dialog și toleranță pot observa cu ușurință că în Kosovo aceste idei sunt de neconceput. Aflat săptămâna trecută în Kosovo pentru a participa la o conferință ce avea ca titlu Golgota Sârbească (1915 – 1916) am avut prilejul de a cunoaște istorici din diferite state și a putea vizita micul stat de la nord la sud. Interesant că sărbii foloseau și termenul de golgota albaneză.
Universitatea din Kosovska Mitrovica este universitatea sârbă din micul orășel din nordul Kosovo, construită pe un singur nivel (2001), pe ruinele unei secții de poliție distruse de bombardamentele NATO. Din motive lesne de înțeles sârbii au trebuit să plece cu universitatea din capitala Priștina.
Orașul Kosovska Mitrovica are o populație de aproximativ 70 000 de locuitori, este divizat în nord și sud. La sud locuiesc albanezii. Se observă și azi punctele de acces dintre nord și sud. Mai nou, între cele două părți a apărut așa numitul Pod al Păcii, construit din bani europeni, păzit când am trecut peste el de un grup de ofițeri italieni din KFOR.
Pe pod era amenajat un fel de cinema unde printr-un proiector era afișat pe o pânză un film spaniol. Câteva scaune erau ocupate de indivizi curioși. La capătul albanez al podului este statuia lui Isa Boletini unul dintre cei mai cunoscuți luptători și naționaliști albanezi. Cei din nord spun că este unul care a omorât mulți sârbii în timpul vieții sale. În partea nordică a podului, sârbii au și ei un monument cu soldații uciși de către UCK.
Chiar dacă în Kosovo se folosește Euro, în partea sârbă majoritatea folosesc dinarul sârbesc. Din partea sudică a Kosovska Mitrovica zona se schimbă. Apar preturi afișate în euro, praf, un fel de mini bazar, muzică la maxim, moschei. Cu siguranță prea multe în raport cu numărul locuitorilor.
Sunt multe satele, orașele care au câteva moschei, hoteluri chiar. Din câte am înțeles cele cu două minarete sunt construite de arabi, cele cu unul de turci. Pare să fie o întrecere între ei, care construiesc mai multe. Cei care au fost la conducerea Statelor Unite în timpul bombardamentelor NATO sunt eroi în Kosovo. Găsim străzi precum Bill Clinton, Madeleine K. Albright, Wesley Clark etc. În Priștina chiar și statui, nume de bulevard. Surprinzător copiii albanezilor au primit nume precum Bill sau Madeleine.
În drum spre Prizren se pot observa case părăsite sau deteriorate. Semn că au fost locuite de către sârbi. Curios am oprit la Kosovopoljie sau Gazimestan cum îi spun sârbii. Este locul unde în 1389 Sultanul Murad I a fost ucis în batalia cu sârbii. Sârbi care culmea au luptat la acea dată alături de albanezi, croați, bosnieci. Și cu susținera lui Mircea cel Bătrân.
Monumentul închinat memoriei bataliei de la 1389 se înalță trufaș si poate fi observat de la câțiva kilometrii depărtare. Pentru majoritatea, locul este cunoscut pentru celebra bătălie privind soarta balcanilor dar și datorită lui Slobodan Miloșevici care a hotărât să celebreze 600 de ani de la importantele evenimente istorice soldate cu succese neașteptate. După spusele unor istorici sârbi, au participat 1 000 000 de oameni, veniți pentru a asculta discursul naționalist al președintelui sârb.
Cel mai sudic oraș sau primul oraș din Kovoso, aflat la granița cu Albania este Prizren. Un oraș deosebit prin arhitectura sa, prin modelul pașnic de conviețuire arătat vreme de secole. Traversat de râul Bistrița oferă o arhitectură clasică în care regăsim stilul otoman îmbinat cu cel balcanic. Biserica Sveti Djordje situată central, construită acum câteva sute de ani a fost vandalizată în 2004. Azi din fericire a fost reconstruită. Am observat lipsa altarului. Aproape de ea se află moscheea Sinan Pașa, finalizată în 1615.
O altă biserică vizitată este Our Lady of Ljeviš fondată între 1306 – 1307 de către Stefan Uroš II Milutin. Avariată serios în 2004, aflată sub paza poliției se poate vizita doar după o verificare atentă. În interior, toți sfinții pictați au ochii sfărâmați. Probabil prin lovituri cu ciocanul.
Următoarea oprire a fost la Mănăstirea Sfinților Arhangheli aflată într-o zonă deosebită, între munți, aproape de râul Bistrița la ieșirea din orașul Prizren. Construită de Stefan Dušan complexul oferă o liniște care îndeamnă la meditație. În interiorul complexului este adăpostit și trupul celui care l-a construit. Și aici poliția păzea Mănăstirea.
Una dintre cele mai frumoase și deosebite mănăstiri este cea numită Visoki Deceani. Despre care voi scrie într-un postare viitoare. Dar pentru a ajunge la ea se trece printr-un control efectual de soldații KFOR cât și de un alt punct de control efectual tot de cei din cadrul KFOR. Bariere metalice, bucăți de beton imense așezate în zig-zag, punct de control blindat din care se observă o mică gaură pentru a putea scoate arma, în caz de nevoie, te întâmpină la intrarea în mănăstire. Atât la Deceani cât și la Peć, sediul Patriarhiei sârbe. Din motive de siguranță Patriarhul bisericii sârbe locuiește la Belgrad dar titulatura sa este Patriarh de Peć și Mitropolit de Belgrad și Karlovci. Pentru sârbi este cu atât mai trist că strada care duce către Patriarhie poartă numele generalului Wesley Clark. Unele lucruri par să fie făcute cu un scop.
În trecere printr-un mic orășel am văzut sute de bannere cu chipul unui congressman american, probabil unul necunocut și pentru americani, care era așteptat aproape ca un erou, pentru a se adresa poporului kosovar.
Războiul scoate tot ce este mai rău din oameni la suprafață. Dar patriarhia, mănăstirile, bisericile, bătăliile istorice, întemeietorii statului sârb, patrimoniul, istoria arată că toată zona Kosovo este punctul de plecare al statului sârb. Este, așa cum spun sârbii, inima lor. Astăzi ei pendulează între moștenirea istorică și statisticile privind populația albaneză mai numeroasă.
Este trist că azi, după 16 ani de la sfârșitul războiului, lăcașurile de cult ortodoxe au ajuns să fie păzite cu armata. Tot azi putem consemna că nicio moschee din Kosovo nu este păzită nici cu un simplu post de poliție.
La întoarcerea spre București, la aeroport, colegului meu care avea ștampilă de Kosovo pe pașaport i s-a pus normal ștampila cu Serbia dar și o ștampilă cu DELETE peste cea cu Kosovo.
Kosovo, 1996 – 1999. Conflictul a avut loc între forțele sârbe și iugoslave și o grupare paramilitară de gherilă a etnicilor albanezi, susținută de NATO. Inițial această grupare era pusă de guvernul american pe lista grupărilor teroriste! Chiar când NATO a atacat Iugoslavia, martie – iunie 1999, etnicii albanezi au continuat conflictul lor.
Pentru prima dată în istoria sa, NATO se implica într-un conflict extern. O mai face de atunci în Iraq, Afganistan, Libia și pe unde va mai prinde ocazia. Nu și împotriva Statului Islamic.
În 20 de ani, Iugoslavia a intrat în istorie! Pe locul ei au apărut șapte state. Unii dintre locuitorii ei spun că o duc mai bine astăzi, alții că era mai bine înainte. Toti vorbesc o singură limbă! Catolici, creștini și musulmani, obiceiuri diferite, mentalități diferite au arătat că pot trăi pașnic până când…. până când interese (interesele altora?) au distrus această țară făcând-o parcele. Cu cât mai multe cu atât mai bine…și toate sub sintagma….”drepturile omului”.