Cererea lui Albert Einstein de a se muta în Turcia

Nu este niciun secret că ideologia nazistă nu îi accepta pe evrei. Ca urmare a metodelor promovate de regimul nazist, cetățenii germani de origine evreiască s-au văzut în imposibilitatea de a mai avea siguranța unei vieți normale. Printre ei, și Albert Einstein, profesor la Universitatea din Berlin.

De ce Albert Einstein a ales Turcia? Care să fi fost motivele acestuia de a dori să se stabilizeze în acest stat, reînființat sub alt nume și sub alte principii? Să fii ținut cont germanul Albert Einstein că în procesul de consolidare al statului turc s-au folosit planurile și ideile acestei nații sau să fi recurs la istorie și la relațiile foarte mult timp pozitive dintre cele două state? Să-l fii convins personalitatea liderului turc, unicul lider care a reușit să pună capăt unui Imperiu și să construiască o Republică după model occidental?

În procesul de reconstrucție Mustafa Kemal Atatürk a făcut apel la intelectuali, în special la cei occidentali pentru a veni și a pune bazele noului stat. S-au adus profesori din Europa, pe cât posibil cu participarea tuturor puterilor, pentru a elimina suspiciunile. Reorganizarea marinei a fost încredințată Marii Britanii; jandarmeria care juca un rol mult mai important în Turcia decât în Europa cât și administrația financiară a revenit Franței. Armata a fost reorganizată după modelul german, venind în acest scop o misiune militară în Turcia.

Îngrijorările lui Mustafa Kemal sunt întărite și din ceea ce reiese din raportul lui Vasile M. Anastasiu, consul la Istanbul, adresat lui Con­stan­tin I. Argetoianu[1], ministru a. i. al Afacerilor Străine al României. Aflăm că o dată cu reforma schimbării alfabetului arab cu cel latin a ieșit în evidență un procent înspăimântător al neștiutorilor de carte: o altă problemă ce-i preocupa serios pe conducătorii Republicii este numărul colosal de analfabeţi din această ţară. Însuşi Mustafa Kemal a fost nevoit să constate, în public, că în acest secol de lumină şi civilizaţie este „ruşine pentru o ţară ca Turcia, unde procentul ştiutorilor de carte este d-abia 10%”.

Paralel cu sforţările începute acum pentru introducerea caracterelor latine, guvernanţii turci par hotărâţi să lucreze cu mare stăruinţă pentru luminarea poporului, înfiinţând şcoli numeroase şi silind chiar pe adulţi să înveţe carte. Toate aceste năzuinţe spre cultură şi civilizaţie sunt lăudabile şi dovedesc dorinţa adâncă a turcilor de a o rupe cu trecutul.

O campanie unică şi o mobilizare nemaiîntâlnită au dus la schimbarea unui alfabet cu un altul şi la apariţia unei limbi, într-o perioadă foarte scurtă. Parcursul trecerii de la o etapă la alta este bine descris de către consulul nostru la Constantinopol: Îndată ce Preşedintele Republicii a proclamat în public necesitatea adoptării caracterelor latine pentru scrierea limbii turceşti, o activitatea febrilă şi demnă de elogii s-a manifestat imediat şi în întreaga ţară pentru propagarea noului alfabet.

Proclamaţia Ghaziului a fost un semnal al cărui ecou a fost auzit de toţi şi de la care au pornit iniţiative de tot felul, publice şi private, tinzând la învăţarea cât mai grab­nică a noilor caractere. Preşedintele Republicii în persoană ia o parte activă la răspândirea lor. Sub îndemnul şi înalta sa direcţie, tot anturajul prezidenţial a învăţat noul alfabet cu noile reguli. Comportamentul şi grija sa de a-i vedea pe toţi imitând acest exemplu merge până în a-i supune la un examen pe toţi demnitarii statului care îl vizitează.

Presa, la rândul ei, nu conteneşte să arate zilnic utilitatea ce reprezintă pentru turci înlocuirea caracterelor arabe cu cele latine. Această reformă va face din limba lor o limbă clară şi înţeleasă de toţi, accesibilă nu numai străinilor şi minorităţilor din această ţară, dar şi analfabeţilor, al căror număr, atât de mare astăzi, va scădea progresiv. Ea va asigura poporului progresul său intelectual, lucru imposibil de obţinut cu vechile caractere[2].

Albert Einstein îi scrie președintelui Consiliului de Miniștrii, İsmet İnönü o scrisoare în care îi destăinuie condițiile la care este supusă comunitatea evreiască și că în aceste condiții se vede nevoit să ceară ajutorul unui stat neutru. Ajutorul constă în acceptarea unui grup de 40 de profesori, medici, cercetători care nu își doresc altceva decât să-și continue cercetările și să-şi exercite profesiile.

Acesta îi scrie la 17 septembrie 1933 de la Paris, în numele grupului OZE, șefului guvernului de la Ankara, İsmet İnönü. Abilul politician, după ce a primit scrisoarea a trimis-o ministrului educației dr. Reșit Galip însă surprinzător tot șeful guvernului îi scrie la 14 noiembrie 1933. Președintele Consiliului de Miniștri al Turciei îi trimite acestuia un răspuns prin care îi spune că nu poate da curs cererii grupului OZE:

Excelența Voastră,

În calitate de Președinte Onorific al Organizației Mondiale “OZE”, îndrăznesc să mă adresez Excelenței Voastre pentru a permite unui grup de patruzeci de profesori și doctori din Germania să își continue activitatea stiințifică și medicală în Turcia. Cei sus-mentionați nu își mai pot practica meseria în Germania datorită legilor în vigoare acolo în acest moment. Majoritatea au experiență vastă, cunostințe și merite științifice și se pot dovedi foarte utili dacă se stabilesc într-o nouă țară.

            Dintr-un mare număr de aplicanți, Organizația noastră a ales patruzeci de specialiști cu experiență și savanti de prim rang, iar prin prezenta ne adresăm Excelenței Voastre pentru a permite acestora să se stabilească în țara dumneavoastră. Acești oameni de știință sunt dispusi să muncească timp de un an fără nici un fel de remunerație, în orice instituție, în funcție de ordinele Guvernului dumneavoastră.

            Pentru a susține această cerere, îndrăznesc să îmi exprim speranța că prin aprobarea acestei solicitări Guvernul dumneavoastră nu numai că va întreprinde un act de mare umanitate, dar de asemenea va aduce un profit țării dumneavoastră.

Am onoarea de a fi,

                                   Umilul servitor al Excelenţei Dumneavoastră

                                                                                                                 (Prof. Albert Einstein)

Excelenței Sale

Președintele Cabinetului de Miniștrii

al Republicii Turce.

Răspunsul președintelui Turciei, İsmet İnönü nu a fost cel așteptat de către Albert Einstein. Acesta a preferat să nu primească un grup de evrei, motivând că Turcia vrea să se mențină neutră față de ideologia de extremă dreapta care promova printre altele și accente puternic xenofobe.

Turcia a preferat să se țină departe de această minoritate „hulită” de multe state în acea perioadă.

O dovedește un document găsit la Arhivele Naționale ale Turciei din Ankara:

În Europa occidentală, evreii au fost supuşi unor situaţii dure şi de către autorităţile turce. Oficia­lităţile de la Bucureşti au primit o notă informativă din partea autorităţilor turce cu privire la minoritatea în cauză. În conformitate cu principiul reciprocităţii dintre România şi Turcia, partea turcă a dus o politică foarte dură în ceea ce îi priveşte pe emigranţi. Astfel în 1938, Sukru Saracioglu, ministrul de externe al Turciei primeşte de la locţiitorul ministrului de interne Sukru Kaya, o notă pe care a transmis-o apoi ambasadei turce din România. Conform acesteia, cetăţenii români nu pot sta mai mult de două luni în Turcia. Singura excepţie o reprezenta minoritatea evreiască, care era supusă la reguli speciale. Orice evreu care venea în Turcia era obligat să aibă asupra sa viza următoarei ţări în care se va duce, nu avea voie să rămână mai mult de o lună în Turcia, orice familie evreiască care va dori să stea la Istanbul, va trebui să deţină o sumă de bani care se specifică în document, “va acoperi chel­tu­ie­lile”, suma trebuia arătată la locul de îmbarcare consulului, iar la sosirea în Turcia, poliţiei. Suma era pentru prima persoana de 300 lire, iar pentru fiecare membru al familiei câte 150 lire în plus.

Statul turc preciza că stabilirea familiilor evreieşti în Turcia nu este dorită, men­ţio­nând totodată că numărul evreilor care urmează să treacă prin Strâmtori, tre­buie prezentat mai înainte Ministerului de Interne, iar cu toate acestea de­bar­ca­rea lor rămâne la latitudinea poliției. Numărul evreilor care veneau în Turcia nu trebuie să depăşească 200 lunar, dar putea să crească în următorul fel: să vină un număr de evrei care poate să fie mai mic sau egal cu numărul de evrei care părăsea Turcia în acelaşi timp.

Guvernul Republicii Turcia, declara în această problemă că rămâne la latitudinea lui și îi poate expulza când doreşte. Mai mult, oficialităţile din Turcia îşi atenţionau propria legaţie din România să nu producă anumite mişcări greşite în numele umanităţii.

În ceea ce-i privea pe cetăţenii români care au depăşit termenul de două luni, aceştia urmau a fi atenţionaţi, statul turc dorind să ştie câţi cetăţeni români sunt în Turcia și câţi au depăşit termenul.[3]

Se pare că între Mustafa Kemal și İsmet İnönü această situație nu a fost discutată. Începând cu 1929 liderul turc a oferit condiții privilegiate tuturor academicienilor, profesorilor universitari, inginerilor, arhitecților etc. care ar fi dispuși să se mute în Turcia. Așa s-a deschis la Ankara în 1933 Școala de Agronomie și Medicină Veterinară iar rectorul acesteia a fost numit Falke Friedrich, la Istanbul. Vechea Universitate (înființată în 1453) a fost desființată și înlocuită printr-o universitate modernă. În primii ani s-a recurs la profesori europeni. Peste 30 de profesori europeni germani, unii de renume mondial au ținut cursuri la Istanbul alături de numai 5 francezi. Statul turc a cumpărat în masă biblioteci din Occident. S-a hotărât de asemenea înființarea altor două universități, una în partea de est a țării în speranța devenirii de noi centre culturale și spirituale ale popoarelor din Orient.

Dincolo de schimbul de scrisori dintre Einstein și İsmet İnönü rămâne întrebarea de ce acesta a ales Turcia? O țară în progres dar încă neconsolidată, o țară în care reformele copiate după model occidental nu se încheiaseră. Turcia trecuse până în 1933 printr-o serie de schimbări nesperate cu un deceniu în urmă dar era totuși departe de un statut al unui stat consolidat.