Aspecte ale vieţii turco-tătarilor din România. Mirajul emigrării

Impreuna cu prof.univ.dr. Ioan Scurtu am participat la Simpozionul The Ottoman Legacy in the Balkans and the Ottoman Tax Registers care a avut loc in Muntenegru, Podgorica in perioada 30 aprilie – 4 mai. Atasez mai jos comunicarea noastra:

2014-05-02 15.23.08

Relaţiile  româno-turce au cunoscut o dezvoltare perpetuă, au încercat să se sprijine reciproc prin prisma politicii asemănătoare în ceea ce priveşte viziunea de păstrare şi integritate a teritoriilor, de colaborare în baza principiilor adoptate la tratatele de pace de la Paris din 1919 – 1920. Având în vedere că în Dobrogea se găsea o minoritate însemnată de turco-tătari, statul turc s-a implicat în ajutorarea acestora, negociind cu statul român pentru a le fi facilitate anumite cerinţe, fie propunându-le emigrarea.

Construirea Moscheei Carol I şi înfiinţarea Seminarului de la Babadag/Medgidia

În ceea ce priveşte România, aceasta a acordat un statut de egalitate tuturor minorităţilor naţionale, în consecinţă şi minoritatea turco-tătară s-a bucurat de aceste drepturi. Ca urmare, la 13 mai 1913, are loc inaugurarea Moscheei Melik sau Regală[1], şi nu oricum ci în prezenţa suveranilor României, regele Carol I şi regina Elisabeta, a lui Take Ionescu, ministrul de interne şi ad interim la Culte şi Instrucţiune Publică în acel moment alături de care au participat oficialităţi locale*.

Este prima clădire construită în întregime din beton armat astfel ca evenimentul a fost reflectat foarte amplu în presa din Bucureşti şi nu numai, deoarece construirea acestei Moschei a creat premisele unei colaborări progresive între cele două state. De altfel statul român s-a implicat şi în sprijinirea Seminarului Musulman din Babadag, înfiinţat în 1892, dar şapte ani mai târziu din cauza nepopularităţii acestuia Spiru Haret muta seminarul la Medgidia, într-un local pus la dispoziţie de comunitatea musulmană locală în mod gratuit. Scopul acestui seminar era acela de a se implica în educarea copiilor oferindu-le ore de arabă şi de interpretare a Coranului, pe lângă celelalte materii adiacente. Absolvirea acestui seminar conferea dreptul de a fi numit în clerul musulman.[2]

Deportarea tătarilor În studiul lui Guner Acmola, Originea şi evoluţia problemei naţionale a tătarilor, autorul face referire la ordinul lui Stalin din 1941 în ceea ce priveşte depopularea totală de tătari a Crimeii, ca începând cu 1944 aceştia să fie acuzaţi că au fraternizat cu nemţii, motiv pentru care la 18 mai 1944 să fie deportat şi ultimul tătar din această regiune. Pentru că mulţi au încercat să rămână în România, Comunitatea tătara din Dobrogea a organizat un Comitet de ajutorare a refugiaţilor, trimiţând pe cei dornici fie în Turcia, fie în SUA[3].

Conform recensământului din 1930 reieşea că turcii reprezentau 0,9 % din populaţia ţării, marea majoritate a acestora găsindu-se în Dobrogea, unde reprezentau 18,5 % din totalul locuitorilor. Potrivit recensamantului din 1930, in Romania traiau 154 544 turci si 22 141 tatari. Cei mai multi locuiau in Dobrogea (150 723 turci si 22 092 tatari).  In Dobrogea, turcii si tatarii (erau socotiti impreuna) reprezentau 22, 4%, din populatie.  La nivelul intregii tari, turcii reprezentau o,9%  din populatia Romaniei, iar tatarii 0,1% . Potrivit aceluiasi recensamant, in Romania traiau 185 486  locuitori de religie mahomedana , dintre care 180 488 in Dobrogea   In procente,  populatia de religie mahomedana constituia 1 % din populatia Romaniei ( 22,1% n Dobrogea)

Începând cu 1919 începe fenomenul emigrării, marea majoritate a turco-tătarilor emigrând în Turcia. Acest fenomen a fost posibil, în urma Tratatului de la Laussane din 24 iulie 1923, după schimbul de populaţie efectuat între Turcia şi Grecia. Oficialităţile de la Ankara au adoptat o politică în sprijinul etniei turce implicându-se în procesul de ajutorare şi emigrare al acestora în Turcia. Aşa a apărut “Mirajul Anatoliei”, care în urma propagandei în presa s-a soldat cu multe cereri de emigrare[4].

Într-un articol intitulat “Să nu mai emigrăm” din “Revista musulmanilor dobrogeni”, se încearcă a avertiza etnia proprie a nu mai părăsi România în schimbul paradisului promis în Turcia: “după o muncă de decenii şi după ce generaţia de astăzi se află în epoca civilizaţiei de azi, nu ştiu ce-i îndeamnă de-şi vând avuturile şi plec pe alte meleaguri, unde nu-i aşteaptă decât vitregia oamenilor de prin partea locului, care, deşi coreligionari, dar de teamă să nu le ia locurile, se uită cu duşmănie la dânşii. Nici un neam, nici un cunoscut şi nici un sprijin”. Făcând apel la conştiinţă, autorul încearcă să ofere o variantă la ceea ce ar putea găsi în Turcia: “Aşadar, Musulmani, nu mai faceţi asemenea greşeli! Căci pâinea şi cuţitul este aci, unde v`au adus predecesorii voştrii strămoşi. Căci din ţinuturile câte le-au străbătut, aici au găsit mai nimerit de aşezământ pentru un plugar harnic şi să ştiţi că aşa este! Plecând din Dobrogea, unde vă duceţi? De ce să plecaţi spre necunoscut? Acolo unde vă duceţi, credeţi voi că vă aşteaptă miere şi unt? Nu! şi acolo ca şi aci, de munciţi aveţi, iar de nu, răbdaţi. Apoi dacă este aşa, la ce bun să vă lăsaţi gospodăria rămasă de la dragii voştri părinţi, la care aţi mai adăugat şi voi ceva din viaţa şi sufletul vostru? Vă duceţi acolo deci unde Dumnezeu ştie ce soartă vitregă vă va îmbrăţişa! De vi se va fi făcut vre-o nedreptate, aţi spus oare cuiva? V`aţi plâns acolo unde trebuie? Şi în caz că da, şi nu vi s`a făcut dreptate, drept răzbunare, plecaţi pentru a vă nenoroci pe veci atât pe voi cât şi întreaga famili!?”* Acest articol elocvent semnat de Plugarul Murat, exprima în primul rând dorinţa de a rămâne în România, de a dăinui în linişte, conchizând în încheiere că nu este nicio diferenţă între România şi Turcia, sau poate că acolo ar fi mai rău[5].

 

Mirajul Emigrării

În ceea ce privesc motivele pentru a pleca din ţară, aceştia invocă următoarele: sărăcia, lipsa de lucru, legea Dobrogei din 1921, biruri grele, reaua purtare a administraţiei[6]. Această stare cumulată cu promisiunile făgăduite ca în Turcia vor avea o viaţă uşoară şi prosperă, oamenii simpli, naivi, mulţi dintre ei neştiind unde se află Turcia Kemalista, au vândut totul (pe un preţ mic), şi s-au aventurat în pribegie. Totodată aflăm din Curentul, că înainte ca problema emigrării să fie rezolvată printr-un acord între statul turc şi cel român, emigranţii au fost înşelaţi de către funcţionarii români, luându-li-se pe un paşaport între 4 şi 5 mii lei. Interesant este faptul ca “bacşişul” funcţiona şi printre autorităţile turceşti, astfel cei care plăteau şi ultimii bani pentru a prinde un loc pe vaporul de Istanbul, de multe ori se vedeau nevoiţi să aştepte, câteodată, până la câteva luni bune, deoarece interveneau alţii care ofereau bacşişul cuvenit autorităţilor turceşti, aceştia din urmă luând locul celor care plătiseră tot ce era legal pentru a putea ajunge la Istanbul, dar omiseseră bacşişul. În privinţa tinerilor, pentru a putea pleca din ţară, aveau nevoie de un act administrativ, care legal costa 20 lei, la negru ajungând până la 1000 lei. Aces act era în fapt o scutire faţă de serviciul militar, fără de care nu putea părăsi ţara. În acelaşi cotidian, în 17 mai, se semnalează drama prin care trece minoritatea turcă, rămasă pe drumuri în iarna anului 1936/37. “La început au rămas zile şi nopţi întregi în port, în frig, în ploaie, în vecinătatea rigorilor mării. Şi nu numai fără adăpost, ci lipsiţi şi de pâinea zilnică. Au fost izgoniţi de aici. Rătăceau pe strazile Constanţei, jerpeliţi, rebegiţi, cerşind pomană. Ţi-era mai mare mila de ei”[7].

Într-un document din Arhiva Naţională a Republicii Turcia, fondul/Special – Direcţia Generală a Colonizării din cadrul Ministerului Sănătăţii (!) aflăm de modalitatea de preluare a sumelor de bani de pe urma proprietăţilor lăsate de emigranţii care s-au stabilit în Turcia. Astfel din acest document datat 1938 aflăm că au emigrat 311 familii însumând 1216 persoane, valoarea imobilelor lăsate în România ridicându-se la suma de 1316846 lei. În ceea ce priveşte procesul de emigrare, în urma transferării emigranţilor în Turcia suma imobilelor acestora se ridică la 16805892 din care până în prezent guvernului turc ia revenit 12000979 lei. Totodată reiese că la BNR s-a creat un cont în numele statului turc, depunându-se în această sumă de 16805892 lei.

De altfel se specifică că în urma înţelegerii ambelor state din 4 septembrie 1936 de aducere a turcilor din Dobrogea în Anatolia, în anii 1936/37 au rămas în România proprietăţi imobiliare în valoare de 12000979 lei. În Turcia, Ministerul Sănătăţii a fost cel care s-a implicat în această problemă şi ca urmare a intervenţiei acestuia în 2 februarie 1938 a apărut în Monitorul Oficial, capitolul 13 ,,modul prin care se vor aduce banii rezultaţi în urma vinderii către statul român a imobilelor emigranţilor turci. Făcând referire la înţelegerile dintre state se specifica faptul că banii nu pot fi luaţi cash. Aceştia pot fi luaţi astfel: 25% cherestea, 25% animale, 10% produse petroliere, restul de 40% fiind produse libere la export: cuie, geam, cărămizi.”

Ministerul turc de Finanţe, în acest caz nu a întreprins nici o măsură pentru aducerea acestor bani în ţară, motivul principal fiind faptul că această sumă a fost divizată sub forma unor produse[8].

Rezolvarea diferendelor

Turco-tatarii si-au infiintat diverse organizatii civice. Astfel „Asociatia Absolventilor Seminarului Musulman din Medgidia” ( 1929), isi propunea: „de a lupta pe toate caile legale pentru ridicarea nivelului moral, intelectual al populatiei musulmane”, organizand biblioteci, excursii, societati corale,reviste, ziare, tipografii, banci, conferinte publice, predici religioase etc”[9] Asociatia Preotilor Musulmani din Dobrogea” (1930) avea un obiectiv similar: ‘”de a lupta pe toate caile legale, pentru ridicarea nivelului moral si intelectual al populatiei musulmane”, accentul fiind pus pe educatia religioasa.    „Comunitatea Musulmana din orasul Medgidia” (1931) avea ca principal obiectiv „de a reprezenta populatiunea musulmana si a apara interesele ei in fata autoritatilor publice de stat[10]. O statistica din 1931 consemna faptul ca in Dobrogea existau 454 moschei, dintre care 38 in Muftiatul Tulcea, 140 in Constanta, 157 in Caliacra, 119 in Durostor.[11]

În data de 9 martie 1934, Hamdullah Suphi Tanriover, ministrul turc la Bucureşti, trimite o înştiinţare oficialităţilor de la Ankara privind situaţia turcilor din România. Conform acesteia starea minorităţii turce nu este nici pe departe cum s-ar dori. Din această “înştiinţare” aflăm că în zona de frontieră româno-bulgară există 36 de puncte de grăniceri, apa se găseşte la o distanţă de 15-20 km de graniţă iar săteanul turc este obligat de a căra apa acestora. La aceste “stări de spirit” guvernul a oferit 200000 lei pentru cumpărarea căruţelor, animalelor şi butoaielor, soldaţii fiind obligaţi să îşi transporte singuri apa. De altfel statul român s-a angajat să rezolve aceste probleme până la 18 aprilie.

O altă dispoziţie care s-a luat în această zonă, din cauza lipsei trenurilor, automobilelor şi tramvaielor – în cazul unei intervenţii – a fost că satul era obligat să pună la dispoziţie jandarmilor 2 căruţe care trebuiau să fie pregătite în orice moment. Oficialităţile locale au întocmit în acest sens o listă pe care au afişat-o la primărie, urmănd ca fiecare sătean să îşi “facă datoria” o dată la două luni. Totodată ţăranul îşi va primi retribuţia pentru transportul jandarmilor la locul evenimentelor, din fondurile locale.

O altă ilegalitate care era înfăptuită în aceeaşi zonă era tratamentul la care erau supuşi turco-tătarii, aceştia fiind nevoiţi să privească cum jandarmii când aveau nevoie intrau în curţile lor şi luând fără plată găini, brânză, pâine şi alte provizii. Tot din această notă informativă reieşea că autorităţile române au oferit asigurări că aceste fapte nu se vor mai repeta. “De acum înainte cu ajutorul primăriilor, prin primarii, persoane oficiale vor lua aceste produse. Ţăranii în fiecare săptămână îşi vor lua banii pentru produsele date. Soldaţilor li s-au interzis de a mai cumpăra de la ţărani. Ministrul de război, generalul Uica a dat un ordin prin care nevoile grănicerilor vor fi acoperite numai prin comisionari[12]”.

Tot din această înştiinţare reiese că în judeţul Silistra existau 52 de profesori care predau limba turcă plătiţi de la buget. În 1934 li s-au mai adăugat un număr de 30 profesori. Totodată a fost acceptată de către Ministerul Învăţământului mărirea salariului cu 30%, urmând a se negocia şi mărirea salariului imamilor. În ceea ce priveşte geamiile, acestora le fuseseră alocate 10 ha de pământ urmând a fructifica câştigurile de pe acest lot. Însă câştigurile nefiind folosite în folosul geamiilor, prefecturile au organizat licitaţii pentru alocarea acestor terenuri, câştigurile fiind depuse la secţiile financiare. Pentru folosirea acestor fonduri s-au ales doi reprezentanţi autorizaţi să decidă unde şi cum se vor face investiţiile. Un reprezentant era din partea muftiatului, celălalt din partea autorităţilor locale.[13] În ceea ce priveşte procesul de emigrare, se crease un curent în care marea majoritate declarau că şi-au vândut casele, exprimându-şi astfel dorinţa de emigrare. Prefectura s-a implicat astfel în verificarea acestor declaraţii urmând ca cei care aveau declaraţia corectă să fie sprijiniţi în a-şi obţine demersurile necesare pentru emigrare.[14]

În urma înţelegerii din 4 septembrie 1936 punctul IV, proprietăţile imobiliare ale emigranţilor turci au trecut în proprietatea statului român, acesta obligându-se să plătească contravaloarea acestora. Tot aici se specifică şi preţul unui hectar era în valoare de 6000 lei. La punctul VI din aceeaşi înţelegere se specifică cum vor fi plătiţi banii şi anume în rate anuale. Banii vor fi depuşi într-un cont la BNR. În 1937 numărul emigranţilor care au sosit în Turcia a fost de 3600.

 

Dorinţa musulmanilor dobrogeni de apartenenţă la statul român

Musulmanii au susţinut integritatea statului român. Astfel la Lucrările Congresului Dobrogenilor Musulmani din 21 iulie 1919 aceştia au adoptat o poziţie împotriva cedării Cadrilaterului. Odată cu ratificarea prin decrete-regale a unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei s-a acordat cetăţenia română tuturor locuitorilor, inclusiv evreilor care până în acest moment o obţineau prin cereri individuale.[15]

La 9 decembrie 1919 a fost adoptat Tratatul minorităţilor, în care drepturile cetăţenilor români de alte naţionalităţi fuseseră prevăzute deja în decretele Consiliului de Miniştri din 30 decembrie 1918, respectiv 28 mai 1919: libertatea cultului, autonomie locală în materie religioasă, drepturi la şcoli confesionale şi instituţii de caritate[16].

Statul român s-a implicat în susţinera minorităţilor şi conform Constituţiei din 1923, art. 5 prevedea: “Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei… de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi”. În 1938, odată cu dizolvarea partidelor politice şi a Constituţiei din 1923, la cea din 1938, în ceea ce priveşte minorităţile, prevedea, formal: “toţi cetăţenii români, fără deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă, sunt egali înaintea legii, datorându-i respect şi supunere” art. 4 si 5.

 

 

Organizarea vieţii spirituale

În ceea ce priveşte Dobrogea, aici s-au remarcat dintotdeauna diversitatea populaţiei a limbii, a culturii şi a religiei. Comunitatea musulmană a poposit pentru prima dată în zona Babadagului, urmând ca apoi în timpul Imperiului Otoman aceasta să cunoască o dezvoltare perpetuă. Turco-tătarii din Dobrogea au trăit paşnic, au reuşit să se integreze în zonă, per general nu s-au consemnat probleme ale acestei minorităţi cu autorităţile locale, mai mult chiar, fapt arătat mai sus aceştia au considerat dintotdeauna cetăţeni români şi Dobrogea pământ românesc.

În 1904 la Cernavodă, regina Elisabeta se întâlneşte la bordul vasului cu câteva femei de origine turcă. Regina relatează că acestea înainte de a se urca la bordul vasului au pus o condiţie şi anume să nu fie nici un bărbat pe aproape. După ce au intrat în salon, “acestea şi-au lepădat vălul şi stăteau înaintea mea în hainele cele mai frumoase. Erau îmbracate în catifea roşie cusută cu mult aur şi în mătase de culoare verde şi albastră să te minunez; erau cu giuvaere bogate, mai ales cu salbe de aur, de bani frumoşi şi poate foarte vechi. Coadele lor vopsite cu henna atârnau pe spate şi erau legate la cap cu tulpane fine, de care atârnau cusături drăgălaşe şi firfirici”

În privinţa musulmanilor, autorităţile române nu interveneau în problemele de ordin religios cum ar fi numirea clerului, întreţinerea şi repararea lăcaşurilor de cult, salarizarea personalului: hatipi, imami, muezini, vaizi. În România s-au păstrat din vremea Imperiului Otoman patru muftiate: Constanţa, Tulcea, Silistra şi Bazargic. Personalul acestora era retribuit de la bugetul de stat. Muftii erau numiţi şi demişi de către Ministerul Cultelor. Marele Muftiu era conducătorul Cultului islamic, având şi atribuţii judecătoreşti pe lângă cele de ordin religios. Pe lângă acestea, alături de conducerea supremă a clerului musulman, se implicau în soluţionarea problemelor religioase ale comunităţii turco-tătare, colaborarea cu autorităţile române, pentru promovarea intereselor credinciosilor musulmani. Sura-09oI Islam* este organismul unde se soluţionează problemele cultului, aceasta este compusă din 33 membri, în cazul de faţă, majoritatea imami absolvenţi ai Seminarului din Medgidia.[17] Se păstrează mărturii ca şi în acest domeniu, funcţiile de muftiu şi ierarh inferior nu de puţine ori s-au ocupat pe criterii politice. Se consemnează de asemenea demiteri de imami, fără consultarea muftiului care în mod normal este persoana care poate hotărâ în acest caz. De altfel sunt situaţii în care unii dintre imami aveau studii teologice corespunzătoare, dar nu cunoşteau limba română, astfel din doi hogi cu studii identice, unul ocupa funcţia de imam celălalt pe cea de hatip. Diferenţa constă în faptul că funcţia de hatip era mai bine plătită decât cea de imam. Conform Constituţiei din 1923, art. 72 reprezentantul cultului musulman avea dreptul de a ocupa funcţia de senator, însă din cauza neînţelegerilor interne cauzate de diferenţe de opinii şi orgolii, nici un coducător religios musulman nu avut acces în Senat.[18] În anul 1928 cultul musulman numără 419 lăcaşuri de rugăciune, 243 de hatipi, 194 de imami, 139 de muezini şi 576 de hogi.

În ceea ce priveşte islamul acesta se bazează pe cinci principii generale pe care oricare musulman trebuie să le respecte. Acestea sunt:

I. Mărturisirea credinţei – acesta se referă la unicitatea lui Allah iar Muhammed este mesagerul (ultimul) lui Allah. Acest principiu reprezintă şi esenţa religiei islamice.

II. Efectuarea celor cinci rugăciuni zilnice obligatorii (în intervalul anumitor ore) pe care trebuie să le îndeplinească orice musulman.

III. Zekah – sau donarea unei sume din avutul propriu de 2,5% care poate însemna bani gheaţă, economii etc.

IV. Postul – acesta trebuie ţinut în a noua lună a calendarului islamic, din zorii zilei până la apusul soarelui. Acesta constă în abstinenţa de la mâncare, băutură, fumat şi relaţii conjugale.

V. Pelerinajul la Mecca, condiţie obligatorie pentru cel care are o situaţie financiară care îi permite această călătorie.

Odată cu instaurarea regimului socialist-totalitar în România, acesta nu s-a mai implicat în sprijinirea minorităţilor, mai mult chiar pe alocuri le-a pus piedici. Mai mult chiar în 1965 Seminarul de la Medgidia, singura instituţie care se ocupă cu pregătirea acestei etnii, cu învăţarea limbi turce şi citirii Coranului în arabă, cu pregătirea clerului pentru a deveni imami a fost nevoit a-şi încheia activitatea.

Turco-tatarii nu si-au constituit un partid propriu (etnic), optiunile lor politice fiind multiple. Pe listele electorale ale principalelor partide, Partidul National-Taranesc si Partidul National-Liberal, au candidat etnici turci si tatari, cativa fiind alesi in parlamentul Romaniei. Guvernele Romaniei nu au incurajat emigrarea turco-tatarilor, deoarece plecarea lor modifica echilibrul etnic in favoarea bulgarilor,  folositi de guvernele de la Sofia in campania lor vizind reviziuirea granitei dobrogene.



[1] Coord. Marian Cojoc, Tatarii în istoria RomânilorI, Constanţa, Ed. Muntenia, 2004, p.13

* Pe lângă aceştia au mai participat: primarul Constanţei, Mircea Solacolu, muftiul judeţului Constanţa, Hafuz Rifat, Hagim Halil, ajutor de primar la Anadalchioi, Abdul Hamid Osman, consilier comunal la Constanţa, ministrul otoman al Cadastrului, Mamut Esad Efendi, ministrul Imperiului Otoman la Bucureşti, Seffa Bey respectiv Cadri Bey, consulul general la Constanţa.

[2] Idem p. 26

[3] Guner Acmola, Originea şi evoluţia problemei naţionale a tătarilor, în Istoria Tătarilor în România, coord. Marian Cojoc, p. 44

[4] Valentin Ciorbea, Turco-tătarii în Dobrogea interbelică, în Istoria Tătarilor în România, coord. Marian Cojoc, p. 56

[5] Revista Musulmanilor Dobrogeni, anul I, nr. 2, Constanţa, 16 noiembrie 1928

[6] Curentul, din 16 mai 1936

[7] Curentul din 17 mai 1936

[8] T. C. Sahhat ve Ictimai Muavenet Vekaleti nr. 123 880 2

[9] Minoritatile nationale din Romania. 1925-1931. Coordonatori Ioan Scurtu si Ioan Dordea, Iasi, Tipo Moldova, 2011, pp. 349-350

[10] Ibidem, pp. 542-543

[11] ibidem, p. 554

[12] T. C. Hariciye Vekealeti, nr. 2476686 din 9 aprilie 1934

[13] Ibidem

[14] Ibidem

[15] Coord. Ioan Scurtu, Liviu Boar Minorităţile Naţionale din România 1918 -1925, Bucureşti, 1995, p. 8

[16] Cultul musulman din România 1945 – 1989 în Dosarele Istoriei an VIII nr. 9 din 2003, p. 56

* Pe lângă acest organism mai activau 5 – 7 membri ai conducerii comunităţii musulmane, aleşi pe 4 ani şi confirmaţi de catre muftiu.

[17] Idem

[18] Ibidem