"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2013 / 2 noiembrie

Rolul şi locul Înţelegerii Balcanice în spaţiul european. Negocieri. Cooperarea româno-turcă


Atasez mai jos un studiu publicat in volumul omagial dedicat profesorului universitar dr. Corneliu Mihail Lungu. Unul dintre putinii si adevaratii istorici dintre cei care mai sunt si care-si iubesc tara. Volumul Permanentele Istoriei – Profesorul Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani, a aparut la Editura Cetatea de Scaun, 880 pagini.

CorneliuMihailLungu

Imperiul Otoman a reprezentant una dintre Marile Puteri ale lumii. Odată tricontinental acesta a influenţat echilibrul de forte din diferite zone. Apropierea dintre cele două state de azi, România şi Turcia a lăsat o moştenire fructuoasă pentru istorici, cercetători ai spaţiului balcanic. Desigur Imperiul Otoman a fost prezent în spaţiul carpato-danubiano-pontic, lăsând în urma sa o diversitate etnoculturală prezentă şi azi. De la conflictre, la relaţii pozitive, de la alianţe la momente tensionate, noile state, Turcia şi România şi-au ales un drum nou de colaborare, de conservare a deciziilor Tratatelor de Pace de la Paris 1919-1920 cât şi către cooperare economică. Un exemplu îl constituie colaborarea în cadrul Înţelegerii Balcanice.

Pentru România, Alianţa Balcanică reprezenta o soluţie la asigurarea zonei estice. La 9 februarie 1934 miniştrii de externe ai Greciei, României, Iugoslaviei şi Turciei au semnat la Atena Pactul Înţelegerii Balcanice. Pe lângă intenţia de a-şi asigura frontiera estică, oficialii români sperau ca prin relaţiile bune turco-ruse să se poată apropia de sovietici. Se miza şi pe faptul că ruşii – conform acordului cu turcii, trebuiau să-i consulte în cazul în care aderau la o alianţă – s-au dovedit binevoitori faţă de Ankara şi nu au protestat faţă de aderarea acesteia la Pact.
Primele două articole din Pact sunt edificatoare pentru intenţiile statelor semnatare: “România, Turcia, Iugoslavia şi Grecia îşi garantează mutual securitatea tuturor frontierelor balcanice” (art.1), “Înaltele Părţi Contractante se angajează a se concerta asupra măsurilor de luat faţă de eventualităţi ce ar putea afecta interesele lor aşa cum sunt definite prin prezentul acord. Ele se angajează a nu întreprinde nicio acţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică nesemnatară a prezentului acord, fără aviz mutual prealabil şi a nu lua nicio obligaţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică, fără consimţământul celorlalte Părţi Contractante” (art.2).
Înţelegerea Balcanică s-a constituit şi datorită politicii precare a statelor vest-europene care în loc de soluţii viabile de a stopa extinderea revizionismului au demarat proiecte ca Pactul Briand-Kellog sau Convenţia de la Londra (3-4 iulie 1933). Cum o parte a zonei balcanice privea cu reticenţă aceste acorduri, s-au văzut nevoite de a-şi uni eforturile într-o alianţă balcanică. Istoricul Mihai Retegan, împarte activitatea Înţelegerii Balcanice în două perioade: prima, până la mijlocul anului 1936, şi cea de-a doua până la sfârşitul anului 1938. În opinia istoricului, prima perioadă s-a caracterizat prin definirea poziţiilor fiecărui membru şi prin exprimarea unor rezerve faţă de unele prevederi, iar cea de-a doua etapă este caracterizată ca etapa colaborării militare efective.
Rezervele ridicate de unele dintre statele membre erau capitale pentru colaborarea în cadrul Alianţei. Paşii spre colaborare se efectuaseră dacă luăm în considerare că, după ce Grecia şi Turcia luptaseră într-un lung război de uzură peste un deceniu, ajunseseră aliaţi în Pactul Balcanic, însă aveau interese separate în zona mediteraneană. Mai mult, pe baza acordurilor turco-ruse, Tevfik Rustu Aras a avertizat Alianţa Balcanică: “Turcia, în nici un caz nu va admite a se considera angajată să ia parte la niciun fel de acte îndreptate împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste” . Tot la rezerve, Grecia a anunţat la 4 mai 1936: “nu poate, în niciun caz, în executarea angajamentelor asumate prin Pact, să declare război uneia dintre Marile Puteri”. Pactul, în aceste condiţii era şubred, pentru că Turcia nu se implica într-un conflict cu Uniunea Sovietica şi era ţara cea mai îndepărtată de marile puteri, iar Grecia nu îşi dorea periclitate relaţiile cu Occidentul. În această situaţie, punctul 4 din protocolul-anexă prevedea: “Înaltele Părţi Contractante se angajează să încheie Convenţiuni apropiate scopurilor urmărite prin Pactul de Înţelegere Balcanică”. La 5 iunie 1934 s-a ajuns la semnarea unei Convenţii militare secrete între România şi Turcia: “dacă unul dintre statele semnatare devine, în orice împrejurare ar fi, obiectul unei agresiuni din partea unui stat balcanic, acţionând singur sau împreună cu alt stat balcanic sau nebalcanic, cealaltă Putere contractantă se va considera ca atacată ea însăşi şi va trece imediat la acţiune militară contra statului sau statelor balcanice agresoare, ale căror teritorii au atingere cu ale sale. În cazul când una din Părţile Contractante devine pe timpul execuţiei obligaţiei prevăzută de articolul precedent, obiectul unei acţiuni de război din partea unui stat nebalcanic, cealaltă putere contractantă va trebui, de asemenea, să intre în război contra acestuia” . Românii au apreciat această colaborare şi din cauză că traficul maritim prin strâmtori era asigurat de turci.
Mass-media bulgară a analizat în linişte evenimentele; cotidianul Sofia referitor la Înţelegerea Balcanică, pretindea că angajamentul asumat de semnatarii Pactului de a nu încheia cu un terţ stat balcanic acorduri politice, nu era absolut, Iugoslavia rezervându-şi dreptul de a semna, dacă este cazul, un acord politic cu Bulgaria dacă aceasta din urmă consimte să recunoască definirea agresorului conform formulei adoptate în Pactul de la Londra. Sofia afirma că anumite medii politice bulgare erau înclinate să creadă că recunoaşterea acestei formule de către Bulgaria nu reprezintă niciun pericol exterior şi că ar fi de depăşit numai unele rezistenţe interne. Dezvoltarea paşnică a popoarelor balcanice avea drept primă condiţie înţelegerea frăţească şi sinceră între cele 20 de milioane de slavi. Ziarul spera că cele două popoare nu vor permite ca drumul lor spre prosperitate să fie barat de nişte hârtii oarecare.
Acelaşi ziar cita faptul că, elementul cel mai delicat a fost situaţia Turciei, dată fiind prietenia ei cu URSS, pentru că trebuia să fie atentă ca toate clauzele pactului să nu fie în contradicţie cu exigenţele acestei prietenii. Ziarul adaugă că ceea ce Rustu Bey, Maximos şi Titulescu susţineau sus şi tare, că statele balcanice încep să se emancipeze, să ducă o politică balcanică independentă nu se va efectua decât cu acceptul statelor puternice. Curând, una câte una, alte cărţi ale acestui joc se vor deschide .
Venizelos, referitor la Pactul Balcanic, afirma: “Grecia care, prin acordurile ei separate cu Turcia, România şi Iugoslavia, îşi asigurase pacea, nu avea deloc nevoie să adere la un pact balcanic semnat fără Bulgaria, cu atât mai mult cu cât poate că îi era posibil să încheie un acord separat cu această ţară. Mai mult, Grecia trebuia să-şi asigure buna legătură cu Italia. Astfel, Grecia, putea desemna ţara pe care ar urma-o în caz de necesitate, şi şi-a limitat atitudinea contractând anumite obligaţii“ .
Oricât de ciudat ar părea, Italia nu vroia să creadă că va fi posibilă o asemenea derulare a lucrurilor. În Italia se credea că vechile animozităţi sunt prea puternice pentru a permite o schimbare în atmosfera balcanică. Deşi apropierea ţărilor balcanice este un fapt real, Italia declara că Pactul Balcanic este în acord cu intenţiile italiene, ideea fundamentală fiind apropierea greco-turcă, iar ideea acestei apropieri i-a aparţinut lui Mussolini (ceea ce nu corespunde în totalitate adevărului, căci iniţiativa lui Mussolini viza să atragă Grecia şi Turcia în sfera intereselor italiene, în timp ce Pactul Balcanic avea un scop clar: de a exclude Italia şi alte mari puteri din politica balcanică). Totul ne face să credem că Maximos a primit încuviinţarea lui Mussolini pentru Pactul Balcanic. Bulgaria trebuia să aleagă acum între aderarea la Pactul Balcanic şi dezavantajele care vor rezulta pentru situaţia sa externă dacă refuza să adere. În ceea ce priveşte consimţământul Franţei şi al Marii Britanii, acesta îi este garantat.

Între 10-13 mai 1935 s-au desfăşurat la Bucureşti lucrările Conferinţei Balcanice în cadrul cărora miniştrii de externe român şi turc au convenit ca Marile State Majore să lucreze la stabilirea unei convenţii militare pentru asigurarea colaborării între cele două armate şi luarea în calcul a tuturor ipotezelor posibile. În cadrul Consfătuirii de la Ankara (4-9 iunie 1935) s-a urmărit să se ajungă la o soluţie în ceea ce priveşte Bulgaria, interpretarea articolelor 1 şi 2 din anexa secretă şi modalităţile rezolvării unor aspecte rezultate din acest document. În cadrul discuţiilor turco-româno-iugoslave s-a ajuns la acordul scoaterii Bulgariei din cauză cât mai rapid, ceea ce ducea la degajarea Strâmtorilor, asigurarea spatelui forţelor româno-iugoslave care s-ar putea concentra spre Europa Centrală, protecţia zonei petrolifere române şi crearea unei rezerve comune .
Gheorghe Rozin, şeful delegaţiei române în Turcia şi-a expus intenţiile şi a cerut ca forţele de intervenţie să se determine pentru fiecare aliat, funcţie de ipotezele în cauză întrucât: “România şi Iugoslavia trebuie să întrebuinţeze majoritatea forţelor lor iniţial pentru rezolvarea problemelor puse în cadrul Micii Înţelegeri” . Ismet Inonu a ţinut să cunoască planurile expuse de reprezentanţii la Convenţie (10 iunie 1935) şi a promis că va acţiona pentru semnarea unui acord cât mai complet. Fevzi Cakmak a ţinut să întărească spusele premierului: “Turcia, în ziua în care va avea certitudinea asupra Strâmtorilor, va putea să mărească considerabil aportul său de forţe în alianţă” . În fapt, Turcia îşi urmărea asigurarea securităţii în vest, dar nu dorea să-şi mute efectiv trupele în partea europeană de teama de a nu fi atacată în sud de Italia. Tot în cadrul discuţiilor de la Ankara s-a luat hotărârea să se reflecteze asupra unui plan, iar la următoarea întâlnire, la Belgrad să se ajungă la un consens.
La Belgrad, Asim Gunduz, locţiitorul mareşalului Fevzi Cakmak, a fost trimis să facă cunoscute propunerile turce, fără a avea drept de a hotărî şi angaja armata turcă. Din cele două propuneri turce, una viza dislocarea forţelor turce în afara spaţiului balcanic, păstrând doar necesarul apărării frontierei cu Bulgaria, iar cea de-a doua se referea ca în cazul angajării României şi Iugoslaviei în alte variante de conflict, Turcia să ofere maximul de forţe posibil. Evident, aceste variante oferite de turci nu au fost pe placul românilor şi ale aliaţilor lor, pragmatic însă exista o deosebire majoră între concepţia românească şi cea turcească referitoare la colaborarea în cadrul Alianţei. Românii considerau Alianţa Balcanică o prelungire şi o consolidare firească a sistemului de alianţă din Europa Centrală, cât şi o asigurare a spatelui Micii Înţelegeri, în timp ce pentru turci Înţelegerea Balcanică reprezenta un factor susceptibil să preia asigurarea securităţii în platforma balcanică în timp ce forţele lor ar fi fost angajate în altă zonă a teritoriului lor . În urma Convenţiei de la Belgrad rezervele nu au putut fi înlăturate, rezervele române la planurile militare rămânând nelămurite. Cum Şefii de Stat Major român şi iugoslav erau prezenţi, iar cel turc îşi trimisese locţiitorul era evident că nu se putea ajunge la o concluzie. Totuşi, Convenţia prevedea condiţiile de intervenţie asupra Bulgariei şi modalitatea de intervenţie dacă aceasta ataca un stat membru. Faptul că au căzut de acord asupra Bulgariei nu surprinde, în mod normal în caz de conflict unu la unu Bulgaria nu reprezenta o forţă nici pentru un singur stat cu atât mai mult pentru Alianţa Balcanică. Evident problema era ca Bulgaria să nu atragă asupra ei statele Înţelegerii Balcanice, iar aliaţii săi să atace un stat din zona sa. La Bucureşti, ministrul Apărării, generalul Gheorghe Angelescu se referea la tărăgănarea turcească: “trebuie să fim circumspecţi şi să căutăm, în special, a ne da seama dacă pretenţiile nestrămutate ale Marelui Stat Major turc, în privinţa zonei de concentrarea trupelor noastre, nu sunt în legătură cu sugestiile ce le poate primi de la o altă putere militară, sugestii care să aducă anumite avantaje pentru acea putere prin concentrarea forţelor noastre acolo unde se cere cu insistenţă”. Chiar dacă nu a precizat clar, trimiterea la relaţiile turco-sovietice era evidentă. Remilitarizarea Renaniei, 1936 a produs efecte până la Ankara care a devenit îngrijorată faţă de modificările Tratatelor de Pace de la Paris (1919-1920).

Conform ataşatului militar român în Turcia, locotenentul-colonel Gheorghe Ion: “interesul lor (turcilor) este să aducă în Tracia maximum de forţe, păstrarea acestei provincii fiind de o importanţă capitală pentru siguranţa Strâmtorilor. Ori, mai mult decât ar fi în stare să facă, cum le dictează chiar interesele lor, nu vor putea să facă.”
Înţelegerea dintre Titulescu şi Numan Menemencioglu de la Bucureşti şi aprobată verbal de Tevfik Rustu Aras, era dezminţită de către Marele Stat Major Turc, care într-un comunicat preciza: “Statul Major turc nu are nicio cunoştinţă despre aranjamentele luate de Numan la Bucureşti, Tevfi la Belgrad în chestiunea rezervelor înscrise în Convenţia Militară”. Din raportul colonelului Rozin, ataşatul militar la Ankara, reiese că Statul Major l-a consultat pe primul-ministru în această chestiune, pentru a afla dacă angajamentele respective au fost luate cu acordul guvernului. Prim ministrul turc a afirmat că nu avea cunoştinţă despre acest acord. În concluzie, Marele Stat Major turc, conchide: “MSMT nu poate renunţa la punctul de vedere expus la Belgrad”
După prezentarea răspunsului României la Nota guvernului turc, în ceea ce priveşte remilitarizarea Strâmtorilor, Uniunea Sovietică a protestat pe lângă guvernul de la Ankara: “ambasadorul sovietic, Karakan, a protestat faţă de guvernul turc contra angajamentelor ce şi-a luat acesta prin notificarea primirii răspunsului guvernului român”. În cuprinsul răspunsului guvernului român la Nota turcă, se specifica: “Turcia nu a pus şi nu va pune vreodată în discuţie frontierele actuale ale României” . Turcia declara că este de acord cu conţinutul răspunsului românesc. Oficialul sovietic a vazut in această poziţie: “un amestec al Turciei în vechiul litigiu dintre România şi Rusia, relativ la Basarabia.”

Ministrul de externe român, Nicolae Titulescu, într-o telegrama către ataşatului militar român în Turcia, colonelul Rozin, îi comunica să nu se angajeze în nicio discuţie cu MSM turc, înainte de a reveni în ţară ministrul turc de externe Rustu Aras: “Din moment ce a acceptat noile propuneri Fevzi Pasa, şeful MST turc, nu se va întoarce din drum. Şansa noastră constă în confruntarea Colonelului Rozin înarmat cu telegramele mele şi nota de serviciu a lui Savel Rădescu cu Rustu Aras.”

Asupra situaţiei politico-militare dintre Turcia şi România planau multe suspiciuni, deoarece Ministrul de Externe şi secretarul general din cadrul Ministerului de Externe turc au fost de acord cu cerinţele ministrului român de Externe, în timp ce MSM turc şi şeful guvernului de la Ankara declarau că nu au cunoştinţă de ceea ce declaraseră oficialii turci la Bucureşti. În ceea ce priveşte partea română, ambasadorul Filotti, într-o telegramă din 27 mai informa Bucureşti-ul că ataşatul militar, colonelul Rozin nu a acceptat nicio propunere în afara cadrului instrucţiunilor primite, însă a încercat să arate turcilor contrazicerea flagrantă între situaţia găsită la Ankara şi situaţia de la Bucureşti în care T. Rustu Aras îşi luase angajamente faţă de ministrul de Externe român. Mai mult, ataşatul militar, afirma că a venit la Ankara în baza angajamentelor asumate la Bucureşti şi refuza orice propunere de schimbare a acestora. În încheierea notei, ministrul român în Turcia, afirma că ataşatul militar român a plecat din Ankara numai după ce a epuizat toate argumentele de ordin militar în susţinerea tezei noastre şi numai după ce Statul Major Turc şi preşedintele Consiliului de Miniştri au declarat că nu recunosc valabilitatea angajamentelor luate de T. Rustu Aras.
Unul dintre obiectivele majore ale politicii interne turceşti, care nu se putea rezolva decât cu sprijin extern era păstrarea Strâmtorilor. Prin prisma alianţelor regionale, oficiali din cadrul ministerului de Apărare al Turciei, cel mai periculos inamic pentru Turcia era Bulgaria: “O acţiune italiană asupra Dardanelelor nu poate duce la succes decât numai în unire cu Bulgaria” Această ţară devenea pilonul cel mai important şi în ipoteza următoare: “deci şi în cazul când Turcia s-ar teme de Italia, tot Bulgaria este aceea care, prin vecinătatea ei imediată cu Strâmtorile, va provoca deciziunea în Tracia şi în regiunea Strâmtorilor. Ca urmare, apărarea Strâmtorilor se realizează numai ţinând pe bulgari cât mai departe de ele. Aproape niciun kilometru nu trebuie cedat lor spre Sud-Est.
Strategii militari din Pactul Balcanic plănuiau că Turcia trebuia să aibă contra bulgarilor atâtea forţe câte îi sunt necesare pentru a-i ţine în loc, până ce acţiunea forţelor româno-iugoslave contra Bulgariei îşi va produce efectul său. După ce operaţiunea contra Bulgariei va fi încheiată, rezultând stăpânirea Strâmtorilor şi a părţii de Nord Vest, abia atunci Turcia• îşi putea duce contra Italiei sau în orice altă parte a teritoriului său toate forţele orientate iniţial contra Bulgariei

La întâlnirea de la Belgrad, a statelor membre ale Înţelegerii Balcanice s-a discutat despre problemele de pe ordinea de zi, în special despre demersul guvernului turc cu privire la Nota pe care o trimisese statelor participante la conferinţa de la Lausanne. În cele din urmă oficialii de la Ankara au convins pe omologii lor de necesitatea trimiterii Notei şi demersul necesar de schimbare a acelui acord din iulie 1923. De partea cealaltă, oficialii din MSM român şi turc au parafat o convenţie militară din care rezulta câteva idei strategice pentru Turcia în cazul în care va fi atacată de Italia şi Bulgaria. Conform MSM turc, teatrul de operaţii cel mai important pentru turci este Tracia şi Strâmtorile, deoarece pierderea acestora înseamnă pentru turci “aruncarea” lor în pustiul Anatoliei şi implicit scoaterea lor din sfera intereselor europene, la care Turcia ţine atât de mult. Referitor la Italia, oficiali din cadrul Ministerului Apărării afirmau că o pătrundere italiană în Anatolia de vest sau sud-vest nu putea duce la un rezultat atât de important ca o cucerire a Turciei şi implicit a Strâmtorilor, deoarece, apreciau aceştia, o asemenea acţiune italiană nu putea fi dusă decât cu forţe multe şi într-un timp foarte lung•. În ipoteza colaborării Italiei cu Bulgaria împotriva Turciei se creau serioase probleme Turciei; se avea în vedere o acţiune bulgară în Tracia conjugată cu o acţiune italiană asupra Traciei de sud••. Conform acestor ipoteze, MSM turc era dator să considere Tracia şi Strâmtorile ca teatrul de operaţiuni cel mai important. Având în vedere situaţia politică premergătoare izbucnirii celei de-a doua conflagraţii mondiale, relaţiile Turciei cu Italia şi Bulgaria, apartenenţa acestora la politica germană, MSM turc era îndreptăţit să îşi facă griji în privinţa politicii revizioniste ale acestor state.
La întâlnirea din capitala Iugoslavă, MSM român a cerut celui turc o mărire a efectivelor militare în cazul în care Iugoslavia şi România s-ar afla angajate în conflict împotriva Bulgariei. Turcii au motivat că nu pot mării efectivul forţelor cerute de români, deoarece sunt obligaţi să repartizeze o cantitate mai mare de forţe pentru apărarea imediată a Strâmtorilor, care erau demilitarizate, însă în cazul militarizării acestora, Turcia va putea să ia în considerare o mărire a efectivelor sale de intervenţie contra Bulgariei.

Relaţiile Turciei cu România se pot caracteriza pozitiv, scopul ambelor state fiind acela de a-şi conserva teritoriile şi de păstrare a suveranităţii statale. În Balcani, politica externă a Turciei a fost de a căuta liante cu statele care nu foarte de mult erau partea Imperiului Otoman într-un fel sau altul. Au fost semnate acorduri şi tratate bilaterale, cu caracter economic, militar dar întotdeauna cu caracter defensiv cu ţările care urmăreau aceleaşi scopuri. Acordul istoric cu Grecia poate fi considerat atuul pe care s-a întemeiat Înţelegerea Balcanică în 1934. Două ţări care s-au aflat într-un război total în deceniul al II-lea au lăsat la o parte neînţelegerile iar în deceniul al III-lea şi-au dat mâna în vederea colaborării. Acordurile cu România, Iugoslavia au întărit unitatea Balcanică cu toate că la un moment dat a existat un dezacord între bulgari şi turci datorită Cadrilaterului aflat în posesia României.

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT