"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2013 / 12 august

Poziţia Turciei în raport cu Uniunea Sovietică/Federaţia Rusă

Carnet de istoric

Within geo-political relations, in time the Russian-Turkish relations played an important part chiefly in the Eastern region of Turkey, where the two states have major interests. The vicinity relations of the Soviet giant with Turkey, and their planned cooperation for security and collaboration in this region spanned over several stages. The relations of the two states evolved rapidly. The political and diplomatic situation at the beginning of the interwar period brought near two states which in the past had spoken on the battle field rather than in diplomatic saloons.

borna-de-frontiera-urss

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a reprezentat unul dintre cele mai interesante proiecte politice. Cu o importanţă primordială în toate spectrele semnificative, această Uniune a jucat un rol deosebit în schimbările şi fluctuaţiile geopolitice şi geostrategice. Numărul statelor componente a variat de-a lungul timpului; la data dezmembrării, URSS număra 15 republici componente. În cadrul URSS, Rusia era de departe, cea mai mare republică, dominând în aproape toate domeniile: suprafaţă, populaţie, economie şi influenţă politică. Cu o suprafaţă de 22.402.200 km2 şi o populaţie de aprox. 300 milioane de locuitori, URSS s-a situat în prim-planul vieţii politice mondiale. În cadrul relaţiilor geopolitice, raporturile ruso-turce au jucat de-a lungul vremii un rol important mai ales în zona estică a Turciei unde cele două state aveau interese majore. Relaţiile de vecinătate ale colosului sovietic cu Turcia, dar şi de planificare a colaborării pentru securitate şi cooperare în zonă au cunoscut câteva etape.

Conexiunile dintre cele două state s-au dezvoltat într-un ritm alert. Situaţia politico-diplomatică de la începutul perioadei interbelice a apropiat două state care în trecut vorbiseră mai mult pe câmpul de război decât în saloanele diplomatice. Tratatul încheiat la Moscova, la 16 martie 1921, între guvernul sovietic şi guvernul revoluţionar de la Ankara, prin delegatul său Yusuf Kemal, a aşezat pentru prima dată pe baze solide relaţiile dintre cele două state, cel sovietic şi cel kemalist. Acest tratat a fost încheiat într-un moment când Sovietele se găseau în conflict cu Marile Puteri apusene, iar Turcia naţionalistă lupta împotriva Marii Britanii şi a aliaţilor ei pentru cucerirea independenţei. Practic acest tratat a creat bazele psihologice ale colaborării şi prieteniei ulterioare. Două regimuri revoluţionare nerecunoscute încă de străinătate şi chiar combătute îşi întindeau mâna spre a-şi declara reciproc respectul drepturilor şi intereselor, pe baza deplinei egalităţi. Ţinta Sovietelor era mai ales de a-şi asigura colaborarea şi sprijinul Turciei la stabilirea regimului Strâmtorilor şi de a obstrucţiona căderea acestora sub influenţa celorlalte state puternice. Scopul Turciei era de a-şi asigura „spatele” dinspre Rusia[1].

 

Acest tratat atrage atenţia şi datorită faptului că nu a fost semnat pe o anumită perioadă de timp, neavând un termen, nu face obiectul unor prelungiri ulterioare ceea ce rezultă că restabileşte formal pacea şi proclamă amiciţia şi fraternitatea celor două state. Din tratat mai reiese că fiecare parte se obliga să nu recunoască niciun tratat impus prin forţă celeilalte părţi (Sevres). Tratatul stabilea frontiera turco-rusă, ambele state angajându-se să nu tolereze pe teritoriul unuia acţiuni îndreptate împotriva teritoriului sau guvernului celuilalt. Interesant este că Rusia renunţa la capitulaţii şi declara nule toate convenţiile turco-ruse anterioare[2].

USSR_Republics_Numbered_Alphabetically

În privinţa Strâmtorilor, tratatul prevedea că: “În scopul asigurării deschiderii şi libertăţii trecerii prin Strâmtori pentru tranzacţiile comerciale ale tuturor popoarelor”, Turcia şi Uniunea Sovietică sunt de acord să încredinţeze elaborarea statutului definitiv al Mării Negre şi al Strâmtorilor unei conferinţe ulterioare, compusă din delegaţii statelor riverane, “fără ca deciziile ce ar decurge să poată atinge suveranitatea absolută a Turciei şi securitatea Turciei şi Constantinopolului”[3]. De aici se poate subînţelege ipoteza rusă de a închide şi a controla Marea Neagră, deoarece diplomaţii ruşi se referiseră în dese cazuri la închiderea Strâmtorilor pentru vasele de război străine şi încredinţarea pazei acestora în mâinile Turciei.

Această teză a fost susţinută şi la Lausanne, dar nefiind admisă în Convenţia Strâmtorilor, a determinat URSS să nu ratifice această convenţie. De partea cealaltă, Turcia a fost silită să accepte regimul stabilit la Lausanne, dar în momentul de faţă evoluează spre aspiraţiile concretizate în tratatul de la Moscova, datorită semnalelor pozitive venite de la Kremlin pe această chestiune[4]. Acest tratat, încheiat pe o perioadă nedeterminantă de timp, arată în primul rând intenţia de apropiere şi colaborare dintre cele două regimuri. Tratatul încheiat la 16 martie 1921 a avut repercusiuni şi asupra statelor din Orientul apropiat. Articolul 4 din Tratat prevedea: “cele două părţi contractante, constatând continuitatea ce există între mişcările naţionale şi liberatoare ale popoarelor din Orient şi lupta muncitorilor din Rusia pentru o nouă ordine socială, afirmă formal dreptul acelor popoare la libertate şi independenţă, precum şi dreptul lor de a se guverna după forma de guvernământ dorită de ele”[5]. Cu alte cuvinte, ambele state sprijineau mişcările socialiste din Orient şi se solidarizau cu o anumită pătură socială din acele state.

images

În ceea ce priveşte demersul nostru de a analiza tratatele de amiciţie şi colaborare semnate între Turcia şi Uniunea Sovietică, plecând de la Tratatul din martie 1921, pentru a se consolida colaborarea dintre regimul comunist şi cel kemalist s-au mai încheiat trei acorduri asupra cărora ne vom opri:

1. Tratatul de amiciţie şi neutralitate, semnat la 17 decembrie 1925, la Paris, încheiat pe trei ani, de către Cicerin şi Rustu Aras, a intervenit după răceala produsă în relaţiile turco-ruse în urma semnării Tratatului de la Lausanne şi în momentul când Turcia se găsea angajată în diferendul cu Marea Britanie asupra frontierei Irakului (Mossul). Tratatul se referea la întărirea legăturilor de prietenie prin obligaţii de neutralitate, de neagresiune, de neparticipare la acţiuni întreprinse de alte state împotriva uneia din părţi şi de conciliaţiune. Tratatul avea şi două anexe în care se stipula libertatea de acţiune în relaţiile cu alte state, dar să nu participe la acorduri politice împotriva uneia dintre părţi, nici să încheie acorduri economice şi financiare. Intenţia Rusiei era ca prin acest Tratat să împiedice Turcia să adere la Societatea Naţiunilor. (În acel moment Rusia considera Societatea Naţiunilor ca o grupare îndreptată împotriva ei). Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie 1926[6].

 

2. Protocolul din 17 decembrie 1929, semnat de ministrul de externe turc, Tevfik Rustu Aras şi ambasadorul rus în Turcia, Karakhan. Tratatul din 1925 este prelungit pe încă doi ani, include o clauză tacită de prelungire cu încă un an. Noutatea adusă de acest acord este că: “…între ele şi alte state vecine cu cealaltă parte nu exista niciun angajament în afară de actele deja publicate, ele se obligă să nu intre în negocieri şi să nu semneze acorduri politice cu asemenea state fără consimţământul celorlalte părţi”[7]. Excepţie făcând acordurile care se referă la menţinerea relaţiilor normale cu statele vecine, acorduri publice. Includerea acestei fraze în acord de către sovietici avea un scop bine definit şi anume de a împiedica Turcia să încheie un acord politic cu Polonia sau România. Conform acestui amendament, Turcia nu a putut să negocieze şi să încheie tratatul de amiciţie cu România sau să adere la Pactul Balcanic fără a informa în prealabil guvernul sovietic şi a obţine consimţământul lui.

O problemă delicată între guvernul turc şi cel sovietic a fost cea în care Turcia trebuia să înştiinţeze şi să obţină consimţământul sovietic pentru a putea face parte din Alianţa Balcanică. Filotti, ambasadorul român în Turcia, într-o telegramă comunica guvernului român întâlnirea pe care acesta a avut-o cu ministrul de externe turc. Acesta i-a arătat diplomatului român textul scrisorilor confidenţiale schimbate între oficialul turc şi ambasadorul rus, Karakhan. Din acestea reieşea că Turcia a comunicat URSS-ului să ia act de existenţa Convenţiei militare dintre Turcia şi România din cadrul Înţelegerii Balcanice. Conform lui Filotti, Rustu Aras a ţinut să verifice atitudinea sovietelor faţă de alianţa turco-română. Faptul că ambasadorul Karakhan s-a grăbit să consimtă fără obiecţii, l-a satisfăcut pe deplin pe ministrul turc de externe şi i-a dovedit că Sovietele situează relaţiile lor cordiale cu România pe acelaşi plan ca relaţiile lor cu Turcia[8]. La 30 octombrie 1931, tratatul de amiciţie şi neutralitate din 1925 şi protocolul din 1929 au fost prelungite pe o perioadă de cinci ani începând de la data expirării lor, adică până la 1 iulie 1936. Prin acelaşi protocol a fost prelungit pe acea perioadă şi acordul naval din 7 martie 1931. Protocolul de la 7 noiembrie 1935 prevedea prelungirea acestor trei acorduri cu zece ani de la data protocolului, adică până la 7 noiembrie 1934, fapt care echivalează cu fuzionarea lor.

 

  1. Acordul naval din 7 martie 1931 a fost semnat la Ankara de ministrul de externe turc, Rustu Aras şi de ambasadorul sovietic, Suritz. Conţinutul acordului prevedea că fiecare parte are obligaţia de a nu-şi spori flota din Marea Neagră şi Mările învecinate fără a preveni cealaltă parte cu 6 luni înainte[9].

 

După cum se poate observa, relaţiile dintre cele două state se dezvoltau progresiv. Interesele comune au constituit baza apropierii şi colaborării dintre cele două state. Cei 30 de milioane de musulmani aflaţi pe teritoriul Uniunii Sovietice au constituit încă un motiv pentru Turcia de a căuta să colaboreze cu o parte dintre cei care în trecut se aflau pe teritoriul Imperiului Otoman. În momentul destrămării URSS, la 26 decembrie 1991, multe dintre acordurile semnate anterior între cele două state erau în derulare.

Primul contact între cele două state a fost făcut de către ministrul turc de Externe, Hikmet Cetin, în 1992, la invitaţia omologului său Andrei Kozîrev. Tot în acelaşi an, Andrei Kozîrev a efectuat o vizită la Ankara, unde i-a adresat premierului turc Suleyman Demirel invitaţia de a vizita Moscova. Cu această ocazie prim-ministrul turc declara: Tratatul privind relaţiile dintre Turcia şi Federaţia Rusă a fost semnat. Acesta constituie baza pentru o nouă perioadă în relaţiile noastre. Tratatul constituie un document de bază şi garantează independenţa politică, suveranitatea, neamestecul în treburile interne. Tratatul este semnat în scopul egalităţii şi beneficiilor reciproce şi cu posibilitatea de noi deschideri economice[10].

Dr. Fatih Özbay, referindu-se la schimbările din Federaţia Rusă, aprecia: “…ţara noastră, în relaţiile pe termen scurt cu Federaţia Rusă, în ceea ce priveşte semnele de abordare, începe să se schimbe. Rusia, după prăbuşirea Uniunii Sovietice va încerca de a reveni din nou, de a-şi recâştiga influenţa în zonă. Turcia nu vede în Rusia un adversar sau o ameninţare. În lumea islamică, relaţiile ruso-turce sunt de o importanţă capitală”[11].

Federaţia Rusă şi Turcia joacă un rol important în zonă. Împreună trebuie, pe calea diplomaţiei, să rezolve „problema nucleară” cu Iranul, să rezolve diferendul turco-armean, conflictele din Caucaz, pacea dintre Siria şi Liban, cât şi normalizarea din zona Afganistan şi Irak. Pentru toate acestea, cooperarea ruso-turcă trebuie să funcţioneze. Factorul islamic din Orient, economia din zona Mării Negre, oferă posibilităţi de cooperare economică în interesul ambelor state. Există şi zone unde cele două state au viziuni diferite cum ar fi Cipru,  Kosovo şi Cecenia[12].

Turcia, ca tânară Republică cu caracter antiimperialist, a înţeles schimbările din Uniunea Sovietică şi le-a susţinut. Relaţiile dintre cele două state cuprinse între sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi sfârşitul războiului rece au căutat să revină la perioada de dinainte. Stalin a considerat Turcia o ţară prietenă şi datorită Strâmtorilor pe care a dorit să le folosească în interesul Rusiei. Turcia a intrat în NATO şi de teama sovietică, la acea vreme. A căutat să se apropie de instituţiile vestice, sa colaboreze si să-şi modernizeze instituţiile după modelul occidental început de Mustafa Kemal. Cu toate că în est colaborează cu Federaţia Rusă cu care are demarate proiecte importante, tratate în derulare cât si interesul păstrării Convenţiei semnate la Montreux, putem aprecia că dincolo de declaraţiile oficiale pozitive ale oficialilor celor două state, interesele comune de ordin geostrategic cât si economic vor constitui factorul care va duce la o colaborare apropiată şi pe viitor. Desigur, Turcia nu va renunţat la procesul integrării în Uniunea Europeană



[1] Arhivele Militare Romane, fond nr. 5418, dosar nr. 1151, f. 29

[2] idem

[3] ibidem, f. 31

[4] idem

[5] idem

[6] ibidem f. 32

[7] ibidem f. 33

[8] AMR, fond. Nr. 5418, Telegrama nr. 64969 din 11 noiembrie 1935, f. 35-37

[9] idem

[10] http://www.mfa.gov.tr/turkiye-rusya-federasyonu-siyasi-iliskileri.tr.mfa

[11]  http://www.bilgesam.org/tr/index.php?option=com_content&view=article&id=1009:turkiye-rusya-iliskileri-vizesiz-donem-basliyor&catid=104:analizler-rusya&Itemid=136

[12] http://www.bilgesam.org/tr/index.php?option=com_content&view=article&id=677:turkiye-rusya-iliskilerinde-ucuncu-donem&catid=104:analizler-rusya&Itemid=136

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT