România şi cel de-al doilea Rǎzboi Balcanic. Participarea unor viitori prim-miniştri

Ioan Scurtu

  Ionuţ Cojocaru

La începutul secolului al XX-lea, Balcanii erau socotiţi ” butoiul cu pulbere” al Europei. Dupǎ secole de dominaţie otomanǎ, popoarele din aceastǎ zonǎ vizau constituirea de state naţionale independente.In perioada martie-octombrie 1912, prin tratate bilaterale, Bulgaria, Grecia, Muntenegru şi Serbia au realizat alianţa Balcanicǎ . La 25 septembrie/8 octombrie 1912 , Muntenegrul a  declanşat primul Rǎzboi Balcanic, atacând Imperiul Otoman. In ziua de 4/17 octombrie  au intrat în luptǎ Bulgaria şi Serbia, iar Grecia la 5/ 18 octombrie alǎturi de Muntenegru. În acea atmosferǎ, mulţi oameni politici români au s-au prezentat la unitǎţile militare, iar alţii s-au înrolat ca voluntari. Între aceştia, Constantin Argetoianu şi N. Iorga.                                                                               

 

La începutul secolului al XX-lea, Balcanii erau socotiţi ” butoiul cu pulbere” al Europei. Dupǎ secole de dominaţie otomanǎ, popoarele din aceastǎ zonǎ vizau constituirea de state naţionale independente.

Procesul a început din primele decenii ale secolului al XIX-lea. În 1829, prin Tratatul de la Adrianopol, Imperiul Otoman a recunoscut independenţa Greciei şi  garanta autonomia internǎ a Serbiei, se desfiinţa monopolul otoman asupra comerţului Ţǎrii Româneşti (Valahiei) şi Moldovei.

 Dupǎ rǎzboiul ruso-româno-turc din 1877-1878, încheiat cu înfrângerea Imperiului Otoman, a avut loc Congresul de la Berlin şi semnarea Tratatului de pace din iulie 1878, prin care s-a recunoscut independenţa de stat al României, a Serbiei şi Muntenegrului, constituirea principatului Bulgariei (vasal Turciei), a regiunii autonome Rumelia Orientalǎ în cadrul Imperiului Otoman, dreptul Austro-Ungariei de a ocupa Bosnia şi Herţegovina[1].

La 5  octombrie 1908, Bulgaria şi-a proclamat independenţa de stat, iar Ferdinand I de Saxa-Coburg  şi-a luat titlul de ţar. Acest act a fost recunoscut de Imperiul Otoman la 6  aprilie 1909.

În aceaşi zi, de 5 octombrie 1908, Austro-Ungaria a ocupat efectiv Bosnia şi Herţegovina, acceptatǎ oficial de Imperiul Otoman la 26 februarie 1909. Acest fapt a nemulţumit profund Serbia, care urmǎrea unirea popoarelor de origine slavǎ din Peninsula Balcanicǎ, dar şi Rusia care nu vedea cu ochi buni creşterea influenţei Imperiului Habsburgic în aceastǎ zonǎ. Ca urmare, Rusia a încurajat constituirea unei alianţe a statelor ortodoxe din zonǎ.

 In perioada martie-octombrie 1912, prin tratate bilaterale, Bulgaria, Grecia, Muntenegru şi Serbia au realizat alianţa Balcanicǎ[2].

La 25 septembrie/8 octombrie 1912[3], Muntenegrul a  declanşat primul Rǎzboi Balcanic, atacând Imperiul Otoman. In ziua de 4/17 octombrie  au intrat în luptǎ Bulgaria şi Serbia, iar Grecia la 5/ 18 octombrie alǎturi de Muntenegru.

Fiecare din cele patru state urmǎrea ocuparea unor teritorii aflate sub stǎpânirea Imperiului Otaman: Bulgaria viza  Macedonia şi Tracia, Grecia – Salonicul şi Ianina, o parte cât mai mare din Macedonia şi Epirul de Nord, Muntenegrul – sangeacul Novi Pazar şi nordul Albaniei.

La 16/29 octombrie, Titu Maiorescu, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, îi declara ministrului Bulgariei la Bucureşti: “dacǎ în Balcani se vor produce schimbǎri teritoriale, România va avea cuvântul sǎu de spus”[4].

Prin lupte susţinute, coaliţia au ocupat oraşul Adrianopol, ameninţând capitala Constantinopol. Au intervenit marile Puteri, care au debarcat trupe la Constantinopol sub pretextul protejǎrii cetǎţenilor strǎini. Imperiul Otoman a fost de acord cu aceastǎ acţiune, iar trupele balcanice au acceptat armistiţiul la 2o noiembrie/ 3 decembrie.

Tratativele de pace au început la Londra în ziua de 3/16  decembrie 1912 cu negocieri între cele patru state Balcanice şi Turcia, iar a doua zi s-a deschis conferinţa ambasadorilor Germaniei, Austro-Ungariei, Italiei, Rusiei, Franţei şi Marii Britanii.
Guvernul  condus de Titu Maiorescu a cerut ca la conferinţǎ sǎ se ia în discuţie şi rectificarea a graniţei dintre România şi Bulgaria, în Dobrogea, cea trasatǎ de marile Puteri în 1878, la Congresul de la Berlin, nefiind convenabilǎ din punct de vedere strategic. Exista şi un argument de ordin istoric. Mircea cel Bǎtrân, domnitorul Tǎrii Româneşti, stǎpânise întreaga Dobroge,  drept care într-un document din 1406  se intitula “despot al ţǎrii lui Dobrotici şi singur stǎpânitor al cetǎţii Dârstor”[5]. Numele Dârstor deriva din Durostorum, folosit de romani, care în timpul stǎpânirii otomane a primit numele de Silistra.

 Aceastǎ solicitare a României a fost admisǎ, conferinţa fiind de acord ca oraşul Silistra şi un teritoriu de circa 3 km în jurul acestuia sǎ revinǎ României. La Londra au avut loc negocieri între reprezentanţii României şi Bulgariei. Nu s-a ajuns la o înţelegere privind problemele teritoriale, dar a fost semnat, 16/29 ianuarie 1913, un protocol prin care Bulgaria se angaja sǎ acorde autonomie şcolilor şi bisericilor româneşti din Macedonia care se vor afla în viitoarele posesiuni bulgǎreşti.

La 18/31 martie – 26 aprilie/9 mai s-a desfǎşurat la Petersburg conferinţa ambasadorilor marilor Puteri (Rusia, Germania, Austro-Ungaria, Marea Britanie, Italia şi Franţa) în cadrul cǎreia a fost semnat un protocol prin care Bulgaria ceda României oraşul Silistra şi împrejurimile acesteia.

Prin pacea semnatǎ la 17/3o mai 1913 s-a pus capǎt primului rǎzboi balcanic. Imperiul Otoman ceda aliaţilor teritoriile situate la Vest de linia Enos-Midia şi Creta.

Bulgaria s-a considerat nemulţumitǎ de hotǎrârile Conferinţei de la Londra şi la 16/29  iunie a atacat prin surprindere Serbia, declanşând cel de-al doilea Rǎzboi Balcanic. Cu  Serbia s-au aliat Grecia, Muntenegru şi apoi Imperiul Otoman.

În ziua de 27 iunie/10 iulie, România a transmis Bulgariei o notǎ în care se aprecia: “guvernul român a prevenit din timp guvernul bulgar cǎ dacǎ aliaţii balcanici s-ar afla în stare de rǎzboi, România nu va putea sǎ pǎstreze rezerva ce-şi impusese pânǎ acum în interesul pǎcii şi s-ar vedea silitǎ sǎ intre în acţiune”. Cum guvernul bulgar  “n-a crezut necesar sǎ rǎspundǎ acestei note”, iar trupele sale au atacat Serbia, fǎrǎ vreo prealabilǎ notificare, “armata românǎ a primit ordin de a interveni”[6].

Vestea a fost primitǎ cu entuziasm de opinia publicǎ din România. În Bucureşti şi în alte localitǎţi au avut loc mari manifestaţii în cadrul cǎrora se cerea intrarea grabnicǎ în rǎzboi. Acţiunea Bulgariei era privitǎ ca o manevrǎ a Austro-Ungariei, care urmǎrea înghenuncherea Serbiei. Pentru popoarele sud-slave Serbia era un simbol al independenţei, la care aspirau şi ele. Serbia încuraja aceastǎ aspiraţie, drept care era privitǎ la Viena ca un duşman al Imperiului Habsburgic.

Situaţia era oarecum similarǎ pentru România. În 1867, cu prilejul constituirii Austro-Ungariei, Transilvania, locuitǎ în majoritate de români, fusese integratǎ în Ungaria, care a deslǎnţuit o politicǎ foarte durǎ de desnaţionalizare a acestora. Ca urmare, lupta de eliberare a românilor de sub dominaţia Austro-Ungariei s-a intensificat. In replicǎ, regimul de la Budapesta şi-a amplificat persecuţiile, mulţi dintre fruntaşii politici ai românilor din Transilvania fiind arestaţi.  Deşi exista din 1883 un tratat de alianţǎ între România şi Austro-Ungaria, starea de tensiune dintre cele douǎ state a devenit tot mai evidentǎ.

Pe acest fond a avut loc mobilizarea armatei române. Alexandru Marghiloman, viitor preşedinte al Consiliului de Miniştri (în 1918) al României, nota: “Manifestaţie la Palat. Unii poartǎ banderole cu <Jos Austria>” [7]. În drumul de la Bucureşti la Buzǎu, Marghiloman a întâlnit: “Pâlcuri de oameni ducându-se la regimente, voioşi şi cu urale”[8].

Faptul cǎ Bulgaria era sprijinitǎ de Austro-Ungaria, ambele urmǎrind înfrângerea Serbiei, a generat dorinţa românilor de a replica guvernanţilor de la Viena şi Budapesta. În fond, manifestanţii vizau eliberarea fraţilor de peste Munţii Carpaţi  şi unirea lor cu România.

Camille Blondel, ministrul Franţei la Bucureşti, scria: “dacǎ cineva n-ar fi cunoscut obiectul principal al mobilizǎrii, ar fi putut crede cǎ România pleacǎ la rǎzboi împotriva Austriei”. N. Iorga scria: “mobilizarea româneascǎ se produse, în strigǎte entuziaste contra Austro-Ungariei” [9]. Exista convingerea cǎ o victorie în sudul Dunǎrii va evidenţia capacitatea armatei române, fapt ce va  creşte încrederea în forţele proprii, în succesul luptei  pentru eliberarea românilor din Transilvania.

Cu o jumǎtate de an în urmǎ, la 8 decembrie 1912, poetul Ștefan O. Iosif publicase poezia La arme!, devenitǎ un adevǎrat imn naţional, care începea cu aceste versuri: “Veniţi, viteji apǎrǎtori ai ţǎrii! /  Veniţi, cǎ sfânta zi a rǎsǎrit /  E ziua mare a reînǎlţǎrii /  Drapelului de gloanţe zdrenţuit! / Veniţi din toate unghiurile zǎrii/  Sǎ cu- cerim ce-avem de cucerit!”.

Ca urmare, pe baza deciziei din 27 iunie/10 iulie trupele române au trecut la acţiune, înaintând pe douǎ direcţii: una în Dobrogea şi alta în sudul Dunǎrii. Trupele comandate de generalul Culcer au ocupat Silistra şi litoralul bulgǎresc al Mǎrii Negre.  Principala grupare, condusǎ de generalul Alexandru Averescu, şeful Marelui Stat Major, a trecut  Dunǎrea pe la Corabia şi Bechet în prezenţa lui Carol I. Deoarece regele era bǎtrân, avea 73 de ani, comanda supremǎ a trupelor a fost încredinţatǎ principelui moştenitor Ferdinand[10].

În acea atmosferǎ, mulţi oameni politici români au s-au prezentat la unitǎţile militare, iar alţii s-au înrolat ca voluntari. Între aceştia, Constantin Argetoianu şi N. Iorga.

 Constantin Argetoianu, viitorul preşedinte al Consiliului de Miniştri din 1939,  avea în 1913 gradul de cǎpitan. Fiind medic, a fost încadrat la o ambulanţǎ a Diviziei a III-a de Infanterie, comandatǎ de generalul Tǎnǎsescu. În memoriile sale, Argetoianu a descris pe larg participarea sa la campania din Bulgaria.

 A trecut Dunǎrea pe la Bechet şi a ajuns în oraşul Racova, care era pǎrǎsit de populaţia civilǎ. A vǎzut  “pe ici pe colo la o uşǎ sau la o fereastrǎ câte un bǎtrân sau câte o babǎ, rǎmaşi acasǎ fiindcǎ probabil nu putuserǎ pleca”[11].

De la Racova a plecat la Salanovice, unde a întâlnit primul convoi de prizonieri. Aceştia se predaserǎ unei coloane de cavalerişti români.  A ajuns la Altemir, constatând cǎ satul era “aproape pǎrǎsit”. Și-a continuat drumul spre Vraţa [Vraca], o localitate cu ”case scunde şi proaste, cu ferestre mici, cu acoperişul de paie sau ici colea de ţiglǎ sau de tablǎ”. În  schimb, şcoala era mare, curatǎ şi modernǎ. În piaţa mare a oraşului se afla statuia lui Hristo Botev, patriot bulgar, care a desfǎşurat o bogatǎ activitate în cadrul emigraţiei bulgare din România (1867-1876), a organizat şi a participat la rǎscoala antiotomanǎ izbucnitǎ în aprilie 1876, în timpul cǎreia a fost ucis.

La Vraţa, Constantin Argetoianu a întâlnit primul caz de holerǎ. În ziua de 11 iulie, mergea pe stradǎ împreunǎ cu colegul sǎu medic Laugier, “când o fetiţǎ, care ne pândea, ne cheamǎ într-o casǎ micǎ, peste drum, în fundul unei curţi mari în care soldaţii  Regimentului 3 Olt, bivucaţi [cartiruiţi] alǎturi, îşi spǎlau rufele la fântânǎ. Intrarǎm într-un locaş de mizerie; în fundul unicei şi întunecoasei încǎperi zǎcea pe o laviţǎ o femeie bǎtrânǎ. Ne apropiarǎm de ea şi Laugier începu sǎ o examineze; dupǎ câteva minute se uitǎ lung la mine şi-mi spuse un singur cuvânt: holerǎ! Nu vǎzusem în viaţa mea un caz de holerǎ, dar aveam o desǎvârşitǎ încredere în diagnoza lui Laugier”[12].  În aceeaşi zi, bǎtrâna a murit.

Unitatea din care fǎcea parte Argetoianu şi-a continuat înaintarea pe teritoriul Bulgariei, ajungând în localitatea Ohranie.  Aici, în ziua de 13 iulie, au început sǎ curgǎ veştile despre rǎspândirea holerei, atât în rândul locuitorilor şi militarilor bulgari, cât şi al românilor. În Ohrane s-au amenajat  spitale ad-hoc în şcolile din localitate. Timp de opt zile, a fost un adevǎrat dezastru: “Mureau oamenii ca muştile şi seara se înşirau câteva camioane la poarta fiecǎrui spital, ca sǎ ia şi sǎ îngroape morţii din timpul nopţii. Îi încǎrcau cum se gǎseau şi, purtându-i unii peste alţii, îi duceau la gropi mari comune pline cu var, unde îi îngropau fǎrǎ sicriu şi fǎrǎ Dumnezeu”[13]. Aceastǎ dramǎ a durat opt zile, pânǎ când a venit de la Bucureşti echipa de medici condusǎ de doctorul Ioan Cantacuzino, care a început acţiunea de vaccinare cu ser antiholeric, de izolare şi tratare a bolnavilor. Dupǎ încheierea ostilitǎţilor, bolnavii au fost transportaţi în România, unde pe malul stâng al Dunǎrii, se amenajaserǎ mai multe spitale de primire.

In Ohranie, C. Argetoianu l-a vǎzut pe Ion I.C. Brǎtianu, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în anii 1909 – 1910, şi viitor şef al guvernului României în anii 1914-1918, 1918-1919, 1922-1926 şi 1927), în uniformǎ de cǎpitan, ataşat pe lângǎ Marele Stat Major al generalului Crǎiniceanu, comandantul Corpului II Armatǎ.

De asemenea, în Orhanie, Argetoianu s-a întâlnit cu N. Iorga, viitorul preşedinte al Consiliului de Miniştri (în 1931-1932), îmbrǎcat în uniformǎ de sergent.

            In memoriile sale, C. Argetoianu menţioneazǎ cǎ se afla în localitatea Baniţa, când a aflat cǎ rǎzboiul s-a încheiat prin capitularea Bulgariei. Ca urmare, maiorul Argetoianu s-a întors în România.

N. Iorga, care cu un an în urmǎ ţinuse la Sorbona (Paris) un curs intitulat  Istoria statelor Balcanice în epoca modernǎ, a apǎrut apoi în douǎ ediţii în limba francezǎ[14], era interesat sǎ constate la faţa locului: desfǎşurarea ostilitǎţilor militare,  modul cum bulgarii receptau cultura româneascǎ şi priveau România în general, situaţia elementului latin din sudul Dunǎrii.

În cǎrţile sale memorialistice, N. Iorga a evocat participarea  la cel de-al doilea Rǎzboi Balcanic, iar ca istoric a analizat, în mai multe lucrǎri, acest eveniment.                                    

În momentul izbucnirii celui de-al doilea Rǎzboi Balcanic, N. Iorga era profesor la Universitatea din Bucureşri, precum şi la Școala Superioarǎ de Rǎzboi.  S-a oferit voluntar sǎ însoţeascǎ armata românǎ, drept care, deoarece  nu satisfǎcuse stagiul militar, s-a îmbrǎcat în uniformǎ de soldat. A fost încadat, cu gradul de sergent,  la biroul presei de pe lângǎ Marele Stat Major. A auzit cu urechile sale pe ostaşii români care treceau Dunǎrea strigând “În Ardeal!”.  În opinia sa, acest strigǎt “corespundea unui imperativ categoric pe care-l simţea oricine avea ochi limpezi şi larg deschişi înainte”.  Era clar  cǎ rǎzboiul  “începea împotriva voinţei austriece”[15].

  N. Iorga a trecut Dunǎrea pe la Bechet, pǎşind pe teritoriul Bulgariei, iar  unitatea sa militarǎ  nu a întâmpinat nici o rezistenţǎ din partea bulgarilor. Acţiunea “seamǎnǎ mai mult cu o excursie”[16],  nota N. Iorga.  A ajuns la Biela Slatina, unde “lumea se îmbulzea, mai mult curioasǎ decât plinǎ de duşmǎnie, ca sǎ ne vadǎ”.  A fost gǎzduit la un avocat, care cunoştea limba românǎ şi au discutat despre istoria şi cultura românilor.

La Ohranie, Iorga a fost întâmpinat la intrarea în oraş de un bǎtrân, cu numele Racovski, care “mi-a vorbit frumos româneşte de sentimentele recunoscǎtoare pe care generaţia lui le are faţǎ de România”[17]. În oraş s-a întâlnit cu oameni care veniserǎ deseori în România “ca zarzavagii şi salahori”, astfel cǎ în 1913 “inamicii”, aflaţi în rǎzboi,  “s-au înţeles şi s-au împǎcat repede” [18]. A fost gǎzduit în casa unui intelectual, unde a fost servit cu lapte cald, borş de gǎinǎ şi ouǎ proaspete. Aceastǎ atitudine prieteneascǎ era determinatǎ de faptul cǎ mulţi intelectuali bulgari fuseserǎ primiţi în România, unde au editat ziare şi cǎrţi, au organizat societǎţi patriotice contribuind decisiv la stimularea conştiinţei naţionale a concetǎţenilor lor aflaţi în sudul Dunǎrii

În lucrarea O viaţǎ de om. Aşa cum a fost, N. Iorga menţioneazǎ cǎ l-a vǎzut pe front pe Ion I.C. Brǎtianu, îmbrǎcat în uniformǎ de maior de artilerie, “înconjurat de o întreagǎ curte politicǎ şi culegea elementele unei ofensive de partid care nu trebuia sǎ întârzie, cu un program de reforme economice şi sociale ca legitimare pentru revenirea  la putere”[19] .  Iorga se referea la faptul cǎ Ion I. C. Brǎtianu demisionase din funcţia de preşedinte al Partidului Naţiona-Liberal şi condiţiona revenirea sa în fruntea acestui partid de acceptarea programului sǎu vizând înfǎptuirea reformei electorale, prin extinderea dreptului de vot, şi a reformei agrare, prin exproprierea unei pǎrţi din marile proprietǎţi agrare şi împroprietǎrirea ţǎranilor fǎrǎ pǎmânt sau cu pǎmânt puţin.

 La revenirea de pe front, Brǎtianu a reuşit sǎ-şi impunǎ punctul de vedere, folosind ca argument şi faptul cǎ în Bulgaria nu existau mari proprietǎţi agricole, întregul teren arabil aparţinând ţǎranilor.

N. Iorga, ca şi Argetoianu, a consemnat lipsa de dorinţǎ a militarilor bulgari de a lupta: “Impresia pe care o lǎsa aceastǎ ţarǎ nouǎ pentru români era, de altfel, dintre cele mai paşnice”, iar bulgarii “nu voiau, era vǎdit, sǎ se batǎ”[20]. Militarii voiau sǎ se întoarcǎ în satele lor şi sǎ strângǎ recolta de grâu, dupǎ ce o pierduserǎ pe cea din 1912.

Istoricul – voluntar de rǎzboi – a ajuns la Plevna, unde a “strǎbǎtut strǎzile, pline pentru mine, de umbrele chinuite de la 1877”[21], referire, evidentǎ la luptele purtate aici în timpul  rǎzboiului pentru independenţa de stat a României.

Practic, N. Iorga nu a asistat la nici o confruntare militarǎ între români şi bulgari. El a gǎsit şi o explicaţie: “soldaţii ţǎrani ai regelui bulgar, sǎtui de o lungǎ campanie, se desfǎceau de la sine, spre disperarea ofiţerilor, ca sǎ se întoarcǎ pentru recoltǎ la vetrele lor”[22] .

Ca urmare, N. Iorga şi unitatea sa militarǎ de la Plevna  au fǎcut drumul de întoarcere în ţarǎ, prin Nicopole, dupǎ care au trecut Dunǎrea, revenind în Bucureşti. Aici “muzicile de varǎ cântau în grǎdinile [publice] pline de vuite şi de ciocǎnitul halbelor [de bere]”, ca şi cum ţara nu s-ar  afla în rǎzboi[23].

Armata românǎ a ajuns, fǎrǎ a întâmpina o rezistenţǎ din partea trupelor bulgare, la 20 de km de Sofia. La 6/19 iulie, regele Ferdinand a telegrafiat regelui Carol I, propunându-i încetarea ostilitǎţilor şi încheierea pǎcii. Acesta a acceptat şi a ordonat  armatei sǎ-şi opreascǎ înaintarea. Prin aceastǎ decizie regele României a urmǎrit sǎ evite unilirea omologului sǎu bulgar.  Principesa Maria (viitoarea reginǎ) avea sǎ scrie:

“cavaleria noastrǎ ajunsese dinaintea Sofiei, însǎ Unchiul, dintr-un sentiment de cavalerism faţǎ de regele Ferdinand, nu permise ca oastea noastrǎ sǎ intre în capitala Bulgariei”, act ce a generat  “o mare dezamǎgire pentru soldaţi şi ofiţeri”[24].

La 10/23 iulie, Titu Maiorescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, a propus lui Ghenadiev, şeful guvernului bulgar, ca negocierile de pace sǎ se desfǎşoare în Bucureşti.

La rândul sǎu,  Carol I a telegrafiat, în ziua de 11/24 iulie, regilor Serbiei, Greciei şi Muntenegrului, cerându-le sǎ punǎ capǎt ostilitǎţilor militare cu Bulgaria în vederea începerii negocierilor de pace.

La Conferinţa de pace, desfǎşuratǎ la Bucureşti în zilele de 16/29 iulie – 28 iulie/10 august 1913, sub preşedinţia lui Titu Maiorescu, au participat reprezentanţii României, Bulgariei, Serbiei, Greciei şi Muntenegrului. Pentru prima datǎ în istorie statele balcanice negociau între ele, fǎrǎ implicarea marilor puteri. Imperiul Otoman nu a fost invitat, sub motiv cǎ tratativele priveau numai schimbǎrile teritoriale între statele creştine.

Tratatul de pace a fost semnat de cele cinci state la 28 iulie/10 august 1913. A urmat tratatul de pace între Bulgaria şi Imperiul Otoman, iscǎlit la Constantinopol în ziua de 29 septembrie 1913.

Prin aceste tratate se stabilea noua ordine teritorialǎ în Balcani: Bulgaria ceda Serbiei sudul Macedoniei, Greciei –  sudul Macedoniei şi o parte din Tracia Apuseanǎ, României –  Cadrilaterul (Dobrogea de sud,  în suprafaţǎ de 7 726 km patraţi) pânǎ la linia Turtucaia-Ecrene, Imperiului Otoman –  partea rǎsǎriteanǎ a Traciei, cu oraşul Adrianopol.

În urma  rǎzboaielor din 1912-1913,  în Balcani au survenit importante mutaţii, fapt dovedit de evoluţia populaţiei în cele cinci state[25]:

Ţara                  Inainte                 Dupǎ

România          7 500 000            350 000

Bulgaria           5 000 000         1 200 000

Serbia               4 000 000         1 200 000

Grecia               4 500 000         1 600 000

Muntenegru          500 000           150 000

Grecia a fost ţara cea mai câştigatǎ, teritoriul sǎu crescând cu 51 300 km patraţi şi cu 1,6 milioane locuitori. La rândul sǎu, Serbia a obţinut frontierǎ comunǎ cu Muntenegru, locuit de populaţie de origine slavǎ, fǎcând o breşǎ în graniţa impusǎ de Austro-Ungariei care ocupase Bosnia şi Herţegovina.

Dupǎ cel de-al doilea rǎzboi Balcanic, Imperiul Otoman a recuperat o parte din Tracia, asigurându-şi securitatea capitaliei Constantinopol şi a Strâmtorilor Mǎrii Negre.

Pe lângǎ micul câştig teritorial obţinut, România a reuşit sǎ-i determine pe reprezentanţii Greciei (Venizelos), Serbiei (Pasici) şi Bulgariei (Toncev) sǎ semneze o scrisoare cu conţinut identic prin care se angajau sǎ acorde autonomoe şcolilor şi bisericilor aparţinând românilor din peninsula Balcanicǎ, respectiv din noile teritorii ce le reveneau prin tratat, sǎ accepte ca statul român sǎ subvenţioneze aceste instituţii, sub supravegherea guvernelor din statele respective. Aceste scrisori au fost considerate ca fiind o anexǎ la Tratatul din 28 iulie/10 august 1913[26].

Austro-Ungaria a insistat ca Tratatul de la Bucureşti sǎ fie pus în discuţia şi decizia marilor puteri, prin organizarea unui congres european, aşa cum se procedase pânǎ atunci când  era vorba de statele balcanice. Demersurile sale nu au avut succes, astfel cǎ cele hotârâte au rǎmas la nivelul statelor din zonǎ.

Poziţia Austro-Ungariei în timpul rǎzboaielor balcanice a contribuit decisiv la reorientarea politicii externe a României în perioada imediat urmǎtoare. În iulie 1914, când Austro-Ungaria a atacat Serbia – declanşând astfel primul Rǎzboi Mondial – guvernul de la Bucureşti nu a dat curs solicitǎrii de a i se alǎtura, în conformitate cu tratatul din 1883, reînnoit succesiv, apreciind cǎ nu Serbia atacase Austro-Ungaria, ci invers, Austro-Ungaria pornise rǎzboiul împotriva Sebiei.

 Graniţele stabilitǎ în 1913 prin Tratatul de la Bucureşti şi-au dovedit viabilitatea de-a lungul timpului. Au survenit unele mici rectificǎri teritoriale, între care şi cedarea Cadrilaterului cǎtre Bulgaria în septembrie 1940.

Semnificative rǎmân eforturile vizând  apropierea între toate statele balcanice, printr-o mai bunǎ cunoaştere reciprocǎ. În acest cadru se înscrie iniţiativa istoricului român N. Iorga, care în toamna anului 1913 a înfiinţat Institutul pentru Studiul Europei Sud-Orientale,  care şi-a început activitatea în 1914,  cu participarea oamenilor de ştiinţǎ din toate statele din zonǎ.