"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2013 / 27 martie

Bessarabia – from the Struggle for Independence to the Union with Romania

Carnet de istoric

Astăzi se împlinesc 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. O zi memorabilă, o zi care nu trebuie uitată, o zi şi o etapă importantă din istoria noastră naţională.  Nu trebuie să uităm evenimentele prin care au trecut, nu trebuie să-i uităm pe românii din Basarabia, nu trebuie să-i tratăm ca şi vecini ci ca români pur şi simplu. Postez mai jos un studiu despre acele evenimente:

This province withstood defying the hard times under the Ottomans, Tsarists, Soviets, during the different periods of her history, when she was compelled to accept her suzerain. Historical realities prove that the Bessarabians preserved their Romanian language, customs, and traditions under the occupation, and this was not an easy thing to do, if we take into account that the invaders of this province were the Tsarist Empire and then the Soviet Union. Bessarabia was the first province to unite with Romania, in March 1918, after more than a hundred years of Russian occupation.

In the session of March 27, 1918, the Council of the Country adopted the historical Declaration of the Union of Bessarabia with Romania in the presence of Romania’s prime minister, Alexandru Marghiloman.

 

Keywords: Bessarabia, Tsarist Empire, Council of the Country, Constantin Stere, Declaration of Union, Moldavian National Party, Council of Directors.

 

A scrie despre Basarabia este o obligaţie în primul rând a istoricilor români. Dacă din punct de vedere politic lucrurile în privinţa acestei zone se mişcă greu în ceea ce priveşte domeniul ştiinţific, cercetătorii se pot pronunţa în urma demersurilor efectuate obiectiv fără teama de altădată. Această provincie a rezistat vremurilor deloc blânde sub otomani, ţarişti, sovietici în diferitele etape ale istoriei când era nevoită să-şi accepte suzeranul. Realitatea istorică dovedeşte că basarabenii şi-au păstrat limba, obiceiurile şi tradiţiile româneşti sub ocupaţie, lucru greu de realizat ţinând cont că ocupatorul acestei provincii s-a numit Imperiul Ţarist şi mai apoi Uniunea Sovietică.

95-de-ani-de-la-unirea-basarabiei-cu-romania

Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România, în martie 1918, după mai bine de o sută de ani de ocupaţie rusească. În perioada următoare unirii, despre Basarabia s-au publicat numeroase studii de certă valoare ale unor reputaţi istorici: Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Ion Nistor, Alexandru Boldur dar şi memoriile unora dintre participanţii la evenimente: Constantin Stere, Ion Pelivan, Ion Inculeţ, Onisifor Ghibu. Aceste studii şi memorii au abordat Basarabia dintr-o perspectivă naţională şi ştiinţifică, fundamentându-şi concluziile şi judecăţile de valoare pe date istorice incontestabile.

Istoricul Alexandru Boldur publica la Chişinău în 1928 un studiu: Unirea. Analiza psihologică a evenimentelor 1918-1928 în care arată că se desprind trei concluzii în ceea ce priveşte opiniile unirii Basarabiei cu România: a) rolul principal în Unire l-au jucat factorii din Regat şi anume armata, şi cei care reprezentau Regatul ca Stere, Marghiloman, etc.b) propaganda dusă de ardeleni a accelerat procesul şi c) unirea se datorează basarabenilor.[2]

Prima concluzie este susţinută de adversarii Unirii, adăugând fiecare în parte diferite nuanţe funcţie de interesul propriu. Cea de-a doua părere este susţinută de Onisifor Ghibu, participant la evenimente, care în cartea sa De la Basarabia rusească la Basarabia românească – Cluj, 1926 afirma: “Dacă în Basarabia n-ar fi acţionat în aceste vremuri extrem de critice şi alţi factori decât cei basarabeni, întreaga mişcare naţională de până aici ar fi rămas o simplă aventură naivă…Sfatul Ţării n-a avut norocul să se poată constitui pe baze pur naţionale….şi aceasta din cauza amestecului revoluţionarilor basarabeni veniţi de la Petrograd sub conducerea lui Inculeţ”[3]. Ultima concluzie formulată este susţinută de Ion Nistor care scria în 1923, în Istoria Basarabiei – carte apărută la Cernăuţi: “De formă Basarabia este un stat independent, în realitate însă noua republică n-avea nici organizarea cuvenită şi nici condiţiile de dezvoltare necesare pentru propăşirea unui stat. Fiecare om cu judecată îşi putea da seama că proclamarea republicii nu era decât un expedient vremelnic…Gândul acesta nemărturisit, trăia ascuns în cutele cele mai lăuntrice ale sufletului fiecărui moldovean adevărat….la privirea steagurilor biruitoare şi a ostaşilor eroici grupaţi sub adumbrirea lor, precum şi în urma propagandei de trezire şi deşteptare a conştiinţei naţionale, ce se făcea pe o scară foarte întinsă, de o pleiadă întreagă de intelectuali români din vechiul Regat, din Ardeal şi din Bucovina, se trezi în sufletul moldovenilor dintre Prut şi Nistru şi îndeosebi ale conducătorilor lor ideea consolidarităţii naţionale şi dorul de a se întoarce în sânul patriei mame”.[4]

Starea de fapt în Basarabia ieşită de sub dominaţia Imperiului Ţarist era cu totul pozitivă şi de o apropiere cât mai trainică cu vechiul regat. Rolul principal în Unirea Basarabiei cu România l-a jucat o generaţie întreagă, rol asumat în totalitate de actorii principali ai unirii, în special de Constantin Stere. Conştiinţa unităţii româneşti n-a putut fi distrusă cu toate persecuţiile la care românii au fost supusi. Revoluţia din februarie din Rusia a adus speranţe popoarelor asuprite de la periferiile imperiului ceea ce a făcut ca finlandezii, polonezii, letonienii, lituanienii, estonienii să lupte şi să-şi creeze state independente[5]. Pe fondul acestui context a apărut şi mişcarea de eliberare a românilor basarabeni. O parte dintre tinerii intelectuali basarabeni care se aflau la studii în principalele oraşe ruseşti au fost marcaţi de flacăra revoluţionară, susţinând dreptul basarabenilor la autodereminare. Ion Inculeţ, reprezentant al generaţiei Unirii afirma: “noi, fireşte, doream izbânda revoluţiei. Problema la început era cu atât mai uşoară, cu cât în lupta pentru dezrobirea politică, socială şi economică, noi cei din neamuri străine, aveam alături majoritatea poporului rus, dornic de a răsturna autocratismul. Ceva mai tarziu căile s-au despărţit, când naţionalităţile au prins a reclama drepturile lor. Unele au învins, ca polonezii, finlandezii, românii din Basarabia. Altele ca ucrainienii, georgienii au căzut sub un jug şi mai greu”[6].

Grupările din Basarabia s-au constituit şi sub formă de partid, militarii basarabeni s-au întrunit la Odessa la 2 martie 1917 şi au înfiinţat Partidul Progresist Moldovenesc iar la 2 aprilie a apărut Partidul Naţional Moldovenesc care în aceeaşi primăvară a anului 1917 au fuzionat cu scopul obţinerii autonomiei şi independenţei. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Republica Democrată Moldovenească (Basarabia), stat autonom în cadrul Federaţiei Ruse. Două zile mai târziu au fost validate mandatele deputaţilor aleşi în Sfatul Ţării.

Contextul istoric al acelei perioade a favorizat trecerea de la faza de  autonomie la cea de independenţă după ce Rada de la Kiev a proclamat independenţa Ucrainei, stat care a manifestat pretenţii teritoriale asupra Basarabiei coroborată cu imixtiunea trupelor bolşevice în Republica Moldovenească şi ameninţări din partea Petrogradului. Pe fondul acestor tensiuni Consiliul Directorilor (o parte a acestuia era arestat de bolşevici) a făcut apel la guvernul român, aflat la Iaşi pentru a trimite armata să restabilească ordinea consfiinţită de Sfatul Ţării prin proclamarea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti la 24 ianuarie 1918. Tot la această dată, istorică, un grup de intelectuali au lansat o Declaraţie prin care îşi manifestau dorinţa de unire a tuturor românilor: “Ţara de mâine a românilor trebuie să cuprindă întreg pământul locuit de ei, de la Tisa şi până la Nistru, şi încă dincolo de acest râu, până unde se întinde graiul românesc”[7].A fost practic prima declaraţie de unire care a anunţat idealul poporului român: unirea tuturor românilor într-un stat unic.

În şedinţa din 27 martie 1918 Sfatul Ţării a adoptat istorica Declaraţie de Unire a Basarabiei cu România în prezenţa primului ministru al României, Alexandru  Marghiloman. Cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 de abţineri deputaţii basarabeni au votat pentru unire. După Unire în Basarabia s-a restabilit autoritatea statului român în toate domeniile iar dominaţia rusă a fost înlăturată. La 27 noiembrie/10 decembrie 1918, după ce s-a votat Legea privind reforma agrară în Basarabia, majoritatea deputaţilor Sfatului Ţării au acceptat anularea condiţiilor conţinute în actul de la 27 martie/ 9 aprilie 1918 referitor la unirea Basarabiei cu România. Prin adoptarea Declaraţiei de unire necondiţionată, Sfatul Ţării, în calitatea sa de for legislativ al Basarabiei, îşi duce la bun sfârşit misiunea istorică, autodizolvându-se. La 28 octombrie 1920, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, patru din principalele puteri aliate au hotărât să recunoască unirea Basarabiei. Tratatul pentru această recunoaştere a fost depus la Paris la 19 mai 1922[8].

*

După primul război mondial şi pentru prima dată în istorie graniţele statului aproape s-au suprapus peste cele etnice. România a devenit un stat de mărime medie în Europa, atât ca suprafaţă, cât şi ca teritoriu. Acest lucru a fost posibil prin unirea Basarabiei (27 martie), a Bucovinei (28 noiembrie) şi a Transilvaniei (1 decembrie) 1918 cu România.

Acest ideal al românilor de pretutindeni nu s-a produs întâmplător. Mai mulţi factori activi au creionat acest context favorabil. Pe lângă dorinţa firească a românilor, atât cei din provinciile istorice cât şi cei din regat coroborat cu activitatea politico-diplomatică a guvernului şi a cercurilor din jurul acestuia.

Intrarea târzie a României în război cu condiţia de a-şi recupera teritoriile au făcut ca românii să nu mai aştepte terminarea acestui conflict şi să acţioneze în cauză. Ieşirea Imperiului Ţarist i-a oferit prilejul Basarabiei să se declare independentă şi să-şi hotărască singură apartenenţa la România. Intrarea trupelor române în Basarabia, cu acordul acesteia, la începutul anului 1918 a fost percepută la Moscova ca o intervenţie a Antantei împotriva sa. Mai mult, prin nota din 26 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului rupea legăturile diplomatice cu România. Unirea Basarabiei cu România a fost privită în continuare de către ruşi ca un act ilegal al guvernului de la Bucureşti şi a privit această provincie ca un teritoriu sovietic.

La Conferinţa de la Paris, problema Basarabiei a constituit un semn de întrebare deoarece teritoriul acesteia nu  aparţinuse unui stat inamic Antantei cum era cazul cu Transilvania, Bucovina şi Banatul[9].

În timpul Conferinţei de Pace, cazul Basarabiei a ridicat două probleme:

1) valorile permanente de ordin istoric, geografic şi etnic, oprimate în secolul al XIX-lea, reapărute odată cu revoluţia rusă, valori recunoscute de civilizaţia europeană;

2) consideraţiile de oportunitate politică legate de apartenenţa Basarabiei la problema rusă si relaţiile României cu Marile Puteri care au tratat această problemă în funcţie de interesele proprii[10].

Urmărind aceste aspecte putem constata că la începutul deschiderii Conferinţei de Pace, alipirea Basarabiei la România nu reprezenta nicio îndoiala Marilor Puteri însă ulterior pe parcursul desfăşurării lucrărilor, această provincie a devenit un caz special.

Şedinţa din 12 ianuarie 1919 a Consiliului celor zece s-a pronunţat împotriva prezenţei Rusiei la Conferinţa de Pace însă pe măsură ce planul intervenţiei aliate în Rusia întrevedea posibilitatea constituirii unui guvern rus, această posibilitate a fost neglijată. Cu toate că nu a recunoscut Rusia sovietică, la Paris era constituită „Conferinţa Politică Rusă” cu scopul de a apăra interesele Rusiei absente[11].

Conferinţa şi-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, iar România se prezenta ca un stat naţional unitar în componenţa căreia se aflau teritoriile locuite de românii dintotdeauna. Documente fundamentale cu valoare de lege care legitimau acest statut erau hotărârile plebiscitare din martie, noiembrie şi decembrie 1918 ca şi convenţiile încheiate în 1916 cu Antanta pe baza careia România intrase în primul război mondial.

Principalele Puteri la Conferinţa de Pace şi-au exprimat acordul ca unirea Basarabiei cu România să fie recunoscută. George Clemenceau afirma: „s-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ţinem cont şi faptul că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României constituie un element care nu poate fi neglijat”.[12]

S.U.A., la 21 ianuarie 1919, la rândul lor reiterau ideea Franţei: „se recomandă ca întreaga Basarabie să fie alipită statului român. Basarabia a aparţinut în trecut României şi este predominant românească după caracterul ei etnic”, iar Foreign Office-ul relua la 19 februarie 1919 propunera celor două: „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”.

Motivele expunerii britanice constau în faptul că provincia făcuse parte până în 1812 din componenţa Moldovei, Sfatul Ţării, că instanţa aleasă democratic declarase independenţa şi stabilise condiţiile de unire cu România iar românii constituiau 60-65 % din populaţia provinciei.

Problema Basarabiei părea rezolvată după aceste declaraţii, însă, atitudinea duplicitară în politică a Marilor Aliaţi coroborată cu demisia din 2 iulie 1919 a lui Ion I. C. Brătianu, prim ministrul României şi părăsirea Conferinţei, chestiunea Basarabiei era pusă în dependenţă de soluţionarea generală a problemei româneşti fiind transformată într-un mijloc de presiune asupra guvernului de la Bucureşti.

Chiar dacă nu s-au implicat în revoluţia rusă, aceasta a devenit o problemă serioasă pe arena politicii internaţionale. Marile Puteri îşi propuseseră anihilarea bolşevismului, readucerea Rusiei în echilibrul european şi împiedicarea influenţei germane asupra fostelor zone ale Imperiului Ţarist.

Prăbuşirea Imperiului Ţarist a generat alţi factori care au adus noi probleme politicii promovate de Marile Puteri. Una dintre acestea a fost cea a naţionalităţilor neruse care s-au separat primele de haosul anarhiei ruse. Pe lânga Basarabia care s-a alipit prin liber consimţământ la România, în baza dreptului la autodeterminare, Polonia, Finlanda, Estonia, Lituania, Letonia şi Georgia s-au constituit state independente. Aceste teritorii s-au transformat în realităţi statale, dispuneau de armate disciplinare, dispuneau de o administraţie proprie şi de resurse materiale şi umane.

Toate aceste fapte au creat disensiuni în randul Aliaţilor în ce priveşte atitudinea care să fie adoptată în problema rusă. W. Wilson, preşedintele american şi premierul britanic D. Lloyd George erau de părere că Rusia  a fost cheia situaţiei mondiale şi în consecinţă o pace nu poate fi durabilă dacă 150 milioane de locuitori ai săi vor fi într-o stare de confuzie şi haos[13].

S.U.A., cât şi Marea Britanie, au suspendat relaţiile cu Moscova şi au căutat să-i limiteze influenţa în zonele fostului Imperiu. Raţiunea britanică era practică, a sprijinit politica lui W. Wilson dar în acelaşi timp căuta un mijloc de a-şi relua legăturile cu Kremlinul în care vedea o modalitate de a se reface economic după război. Franţa avea o atitudine divergentă faţă de aliatele sale care vedeau în bolşevismul rusesc duşmanul principal al civilizaţiei mondiale.

La 22 ianuarie 1919, preşedintele american W. Wilson citea „Declaraţia către grupările politice ruse” în care invita toate grupările organizate din Siberia până în Rusia europeană, să-şi trimită reprezentanţii pe insula Prinkipo pentru tratative. La această Conferinţă a fost abordată şi problema Basarabiei. În şedinţa Consiliului celor zece din 27 ianuarie 1919, G. Clemenceau citea telegrama trimisă de I.I.C. Brătianu în care prim ministrul român arată că Basarabia s-a unit cu România şi în concluzie invitaţia la Conferinţă nu viza România.[14]

Franţa considera la rândul său Basarabia ca parte a României iar acest lucru însemna că problema putea fi discutata la Conferinţa de Pace. Conferinţa nu a mai avut loc din cauza divergentelor franco-ţariste care au refuzat să discute cu bolşevicii.

La 13 ianuarie 1919, delegaţia României, condusă de I.I.C. Bratianu sosea la Conferinţa de Pace de la Paris. În expunerea sa din 31 ianuarie primul ministru român demonstra în faţa Consiliului Suprem poziţia României şi revendicările din tratatul de alianţă din 1916. Cum Puterile Aliate declaraseră acest tratat caduc, şeful delegaţiei române a trebuit să caute alte motive pentru a-şi susţine cauza. În cea de-a doua intervenţie a sa,  la 1 februarie 1919, Ion I. C Brătianu prezenta memoriul: „România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările teritoriale” în care se baza pe principiul dreptului la autodeterminare, pe drepturile istorice şi etnice. La finalul expunerii, Lloyd George a propus ca revendicările române să fie analizate de o comisie teritorială care să examineze argumentele de oridin istoric, etnografic, strategic dar nu şi cele de ordin politic[15].

Comisia pentru studierea chestiunilor teritoriale române a luat în dezbatere, pentru prima dată, problema Basarabiei la 8 februarie 1919. În cadrul discuţiilor din această Comisie, E. Crowe, delegatul britanic a propus să se ţină cont de relaţiile Basarabiei cu Rusia pentru a se evita pe viitor acuzaţii că Aliaţii au profitat de situaţia guvernului rus pentru a o lipsi de unele teritorii.

În opinia oficialului englez, România ar fi putut obţine mai mult din ceea ce revendica numai că, pentru aceasta, considerentele etnice şi naţionale, trebuiau să fie prioritare în faţa celor militare sau bazate pe ocuparea provizorie a Basarabiei. Laroche, reprezentantul francez în comisie s-a declarat de acord cu omologul său britanic ce corespundea hotărârii Conferinţei de a nu ţine cont de ocupaţiile militare în cadrul frontierelor delimitate. Oficialul francez a completat că nu se poate ignora elementul istoric şi etnic românesc în această zonă. Comitetul s-a pronunţat provizoriu în favoarea unirii Basarabiei cu România, urmând să se ia o hotărâre finală după examinarea tuturor revendicărilor româneşti.

La 5 martie 1919, Laroche, cu acordul reprezentanţilor britanici şi americani dădea citire în faţa Consiliului Suprem deciziei luate: „Comisia, luând în considerare aspiraţiile generale ale populaţiei Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii, din punct de vedere geografic şi etnic, cât şi argumentele istorice şi economice, se pronunţă pentru reataşarea Basarabiei la România[16].

Cu toate că decizia era favorabilă pe fond României, reprezentanţii români au fost iritaţi de formularea folosită deoarece Comisia a evitat să arate că Basarabia a fost de două ori rapită României şi în loc să folosească termenul de unire sau alipire a folosit reataşare care lasă loc de multe interpretări.

Comisia pentru afacerile române şi iugoslave afirma la 11 martie 1919: „Luând în consideraţie aspiraţiile generale ale populaţiei Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii, argumentele geografice şi etnice, ca şi cele economice, comisia susţine alipirea Basarabiei la România. E de sperat că această atribuire să se facă sub forma care va apăra interesele generale ale Basarabiei, în special, în ce priveşte relaţiile ei cu ţările vecine şi care va garanta drepturile minorităţilor în conformitate cu prevederile Ligii Naţiunilor[17].

La 6 aprilie 1919 raportul pentru Consiliul Suprem Aliat efectuat de către Comitetul pentru studierea problemelor teritoriale s-a pronunţat pentru Unirea Basarabiei cu România dar cu precizarea că din punct de vedere juridic separarea acesteia de Rusia era imposibilă fără consimţămantul său.

Europenii sperau că amiralul Kolceak va reuşi o schimbare de regim politic în Rusia sovietică. În acest sens are loc la 26 mai 1919 un acord între Puterile Aliate şi Kolceak privind condiţiile ca să-i fie recunoscut guvernul:

1) recunoaşterea independenţei Finlandei şi Poloniei,

2) soluţionarea problemelor referitoare la Estonia, Letonia, zona Caucazului şi regiunea Trancaspică cu consultarea Societăţii Naţiunilor,

3) Basarabia – dreptul Conferinţei de Pace de a hotărî soarta părţilor româneşti ale Basarabiei va fi recunoscut.[18]

La 12 iunie 1919 Puterile Aliate au recunoscut guvernul Kolceak şi odată cu aceasta oamenii politici ruşi, au pledat cauza rusă în faţa Conferinţei. Printre statele participante la Conferinţă, în special cele care ieşiseră de sub influenţa rusă deziluzia era mare. Înainte de a se retrage de la Conferinţa de Pace, Ion I. C. Brătianu afirma că în partea Nistrului, România are regretul să constate că atitudinea Puterilor Aliate îngreunaseră sarcina de pacificare a Basarabiei.

Atitudinea Aliaţilor, în opinia şefului guvernului român a trezit speranţe agitatorilor pentru a împiedica sau anula unirea înfăptuită. În şedinţa Consiliului Suprem din 1 – 2 iulie 1919 s-a discutat problema frontierelor estice ale României.

La acestă şedinţă, A. Tardieu, preşedintele Comisiei Teritoriale a citit Raportul Comitetului pentru Problemele Teritoriale etnice şi geografice prin care se recunoştea alipirea Basarabiei la România. În cadrul acestei şedinţe delegaţia română a protestat nemulţumită de prezenţa unei delegaţii ruse care a primit cuvântul înaintea prim ministrului român.  Maklalov, reprezentantul rus a abordat punctul de vedere rus cu privire la Basarabia.

În discursul său, Brătianu a reiterat punctul de vedere al României arătând şi demonstrând că în alipirea Basarabiei la România nu a existat niciun fel de presiune. Iritat de atitudinea ostilă, I. I. C. Brătianu părăsea Parisul: „Sunt constrâns a părăsi puterea nu din cauza Banatului şi Basarabiei, care sunt încă chestiuni nerezolvate. Dar plec pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele cu privire la minorităţi, care vor limita suveranitatea ei şi care se vor introduce în tratatul cu Austria[19].

După revenirea în ţară a lui Ionel Brătianu, România a adoptat o linie intransigentă  faţă de hotărârile Conferinţei. De cealaltă parte, Membrii Consiliului Suprem s-au pronunţat sub diferite forme împotriva guvernului român cerând evacuarea trupelor române din Ungaria şi continuând pregătirile pentru semnarea Tratatului de Pace cu Austria şi a Tratatului Minorităţilor.



[1]  Lecturer, Ph.D., the University of South-East Europe – Lumina, General Secretary of the Romanian-Turkish Friendship Association

[2] Iurie Colesnic, Generaţia Unirii, Chişinău, Editura Museum, 2004, p.8

[3] Iurie Colesnic, p. 8

[4] Ibidem, p. 9

[5] Ludmila Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 34

[6] Ibidem, p. 35

[7] Ibidem, p. 37

[8] Marin C. Stănescu, Armata română şi unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România 1917-1919, Editura  Ex Ponto, Constanţa, 1999, p.98

[9] Octavian Tacu, Problema Basarabiei si relatiile sovieto-romane in perioada interbelica (1919 – 1939), Chisinau, Editura Prut International, 2004, p. 20

[10] Gh. I. Bratianu, La Bessarabie.Droits nationaux et historiques, Bucuresti, 1943, p. 154

[11] Octavian Tacu, p. 28

[12] Octavian Tacu, p. 21

[13] Octavian Tacu, p. 23

[14] Ibidem, p. 25

[15] Ibidem, p.26

[16] Ibidem, p. 27

[17] Ibidem, p.28

[18] Ibidem, p. 32

[19] Ibidem, p. 36

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT