Postez mai jos un studiu publicat în „Analele Universitatii din Craiova. Seria Istorie”, anul XVI, nr. 2(20)/2011, Craiova, Editura Universitaria
Lector univ. dr. Teodora Stănescu-Stanciu
Asist. univ. dr Ionuţ Cojocaru
Abstract
Analiza elitelor politice pentru Europa central-estică poate oferi perspective diferite, dar şi modele posibile de comportamente sau rezultate. Perspectivele teoretice sunt dublate de analiza a două cazuri concrete – Eleftherios Venizelos şi Kemal Ataturk, a căror evoluţie politică poate fi considerată şi ca un tip de imagine în oglindă, deseori chiar în contradicţie ideologică sau de susţinere a unei cauze naţionale sau a alteia.
Keywords: political elite; East Central Europe; interwar; modern Greece; modern Turkey; Eleftherios Venizelos; Kemal Ataturk.
Cuvinte cheie: elite politice; spaţiul est-central european; perioada interbelică; Grecia modernă; Turcia modernă; Eleftherios Venizelos, Kemal Ataturk.
În spaţiul est-central european, imitarea a reprezentat unul dintre procesele definitorii ale democratizărilor caracteristice, în mare parte, primilor ani de după terminarea Primului Război Mondial. După cum sublinia şi Stelian Tănase[1], imitarea instituţiilor, metodelor sau criteriilor occidentale s-a făcut plecând de la societăţi total diferite. Max Weber este cel care a introdus departajarea certă între aşa-numita „class-society” şi, respectiv, „status-society”[2]. Iar, situaţia, în cazul acestei zone, este cu totul diferită, deoarece, după cum arată într-un foarte interesant studiu şi Daniel Chirot – „Europa răsăriteană a alcătuit o zonă de tranziţie între tradiţia occidentală a împărţirii puterii şi tradiţia orientală a concentrării ei.”[3]
„Cât de eficiente au fost elitele politice în încercarea lor de a produce societăţi moderne? Care este relaţia dintre puterea politică şi modernizare? Care va fi efectul modernizării asupra sistemelor politice din societăţile ajunse la modernitate?” (Trond Gilberg[4]) – reprezintă tot atâtea întrebări la care vom încerca să răspundem în analiza de faţă, focalizându-ne atenţia pe studiul unor personaje emblematice pentru transformarea democratică a Balcanilor şi, în special, pe prima etapă a evoluţiei carierei lor politice: pe de o parte, cazul Greciei interbelice şi personalitatea lui Eleftherios Venizelos, iar, pe de alta, situaţia noii Turcii, creaţie aproape exclusivă a lui Mustafa Kemal.
Departajări conceptuale.
Tocmai datorită complexităţii conceptului de elită politică în sine, în literatura de specialitate s-au impus diferite moduri de definire şi prezentare. Unii dintre autori au insistat pe importanţa rolurilor jucate fie de individualităţi, fie, din contra, pe clasa structurală, în sine. Astfel, în opinia lui Giddens[5], elitele pot fi considerate a fi formate tocmai din acele individualităţi aflate în fruntea organizaţiilor sociale sau a instituţiilor importante ale statului. De partea cealaltă, teoreticienii, deveniţi de acum clasici ai fenomenului, asemenea lui Pareto, au insistat asupra rolului deţinut de elită, privită ca şi „clasă conducătoare”[6]. Pentru aceştia din urmă, elita deţine şi o importantă coordonată de „clasă politică”, unde recrutarea se face mai ales pe baza principiilor ereditare sau de identitate socială.
Rapidele, şi de-a dreptul bulversantele (am adăuga noi!), transformări, prin care au trecut membrii elitei politice din spaţiul Europei central-estice, după terminarea primei conflagraţii mondiale, face ca unele dintre cele mai comune definiţii şi abordări ale subiectului în sine să nu fie tocmai aplicabile în cazul nostru.
Este de la sine înţeles că elita politică nu poate acţiona într-o atmosferă de vacuum politic. În configurarea şi transformarea sistemului, un rol aparte este deţinut tocmai de inter-relaţionarea dintre elite şi instituţiile politice. „Liderii politici acţionează mereu într-un context complex care le modelează opţiunile” – sublinia şi analistul român Cătălin Zamfir.[7] Sau, chiar, după cum se va vedea în partea secundă a studiului nostru, aplicat pe cazul Greciei contemporane sau al republicii Turcia, de multe ori, în spaţiul est-central european, tocmai elitele au fost cele care, fie au contribuit, fie chiar au deschis drumul în configurarea noilor structuri politice·.
Diferenţierile intervenite au fost dictate de tipul de modernitate al societăţii generatoare, de heterogenitatea claselor sociale sau de specializarea însăşi a elitelor. Pentru perioadele de tranziţie de la un regim la altul, prezentând, cel puţin la nivelul macro-coordonatelor – aspecte democratice, sunt reprezentative aşa-numitele „elite consensuale”.
“Tranziţia este o perioadă centrată pe elite, independent dacă schimbările de regim au fost iniţiate de sus, de către elita politică sau de jos, de către mase, căci termenul de Tranziţie se bazează pe implicarea elitelor, nu a publicului” – concluziona un studiu aparţinând unor cunoscuţi analişti americani, Michael G. Burton şi John Highley – “Elite Settlements”[8]. “Europa Centrală şi Estică, cu lunga sa istorie de intelectuali şi politicieni disidenţi” – M. Burton, R. Gunther şi J. Highley[9] – a reprezentat spaţiul propice pentru analizarea situaţiei elitei în momentele de tranziţie, de schimbare de regim. Situaţia, poziţia şi importanţa acestora pe noua scenă politică în formare…
În literatura de specialitate s-au impus mai multe tipuri de clasificare a conceputului de elite. Astfel, International Encyclopedia of Social Science, în opinia lui S. Keller[10], consideră că se poate vorbi, indiferent de epoca istorică analizată, de patru mari categorii de elite, strategice şi segmentale. Astfel, putem decela:
1) obişnuita elită politică;
2) elita economică, militară şi ştiinţifică;
3) elita ce a exercitat autoritate morală (exemple ar putea fi preoţii sau filosofii militanţi);
4) elite ce păstrează societatea unită, alcătuite din personalităţi cu rol de ghidare culturală.
Mult mai departe merge cu investigaţia studiul lui Timothy Garton Ash – The Use of Adversity: Essay on the Fate of Central Europe[11]. Acesta consideră că, din punct de vedere taxonomic, există trei tipuri de elite:
– nouă;
– veche;
– “holdover” – alcătuită din membrii fostei meritocraţii de centru a vechiului regim (funcţionabilă încă).
Reluând discuţia din perspectivă terminologică, conceptul în sine apare extrem de complex şi, tocmai această complexitate îngreunează demersul investigativ al analizatorului unei societăţi în continuă schimbare. După cum subliniau şi Guillermo o’Donnell şi Ph. Schmitter[12]: “În timpul perioadei de tranziţie, în multe cazuri şi în jurul multor teme, este aproape imposibil a se specifica ce clasă, sector, instituţie sau alt tip de grup va obţine ce rol, pentru ce va opta sau pe cine va susţine. Într-adevăr, aproape tot ce se poate spune pentru aceste momente cruciale şi tranzitorii, este că aceşti actori “standard” par a fi divizaţi şi ezitanţi funcţie de interesele personale, incapabili, marea majoritate, de acţiuni colective coerente. Totuşi, ceea ce este extrem de interesant, este că aceşti actori pot răspunde la schimbările de context, susţinând, unii dintre ei, liberalizarea şi democratizarea”[13].
În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm traiectoria politică a două dintre cele mai interesante personalităţi reprezentative ale spaţiului est-central european interbelic: Elefterios Venizelos şi, respectiv, Kemal Ataturk – doi făuritori de state moderne, ale căror destine s-au şi întâlnit nu de puţine ori ori în istorie. Unul dintre obiective, rămâne, de asemenea, sublinierea unor posibile modele, traiecte şi acţiuni, recognoscibile şi în cazul altor personalităţi contemporane.
A. Un om politic atipic (?!): Eleftherios Venizelos
Eleftherios Venizelos s-a născut în anul 1864, în micuţa localitate Mournies, situată la doar câţiva kilometri de Chania (cel mai mare oraş al Cretei, vechea capitală din perioada veneţiană), în familia lui Styliani[14] şi a lui Kyriakos Venizelos, în prima parte a lunii noiembrie. Din păcate, atât data exactă de naştere, cât şi alegerea numelui au generat, mai târziu, controverse istoriografice, preluate şi amplificate (adesea!) de marea majoritate a biografilor·. Unul dintre cele mai vechi, dar şi populare variante îi aparţine britanicului S. M Chester (Life of Venizelos, with a letter from His Excellency M. Venizelos, Viaţa lui Venizelos, cu o scrisoare a însuşi Excelenţei Sale, Constable, Londra, 1921). Chester merge pe varianta conform căreia Styliani a recurs la un vechi obicei creştin··: pentru a fi sigură că va da naştere unui băiat sănătos, i-a cerut ajutor Sfintei Fecioare Maria, promiţând că îl va aduce pe lume, asemenea ei, într-un staul, în fân.
Conform unui alt biograf, de astă dată de origine greacă, Kostas Kairophilas (Eleftherios Venizelos, his life and work, Eleftherios Venizelos, viaţa şi opera, John Murray, 1915), insistă pe prezentarea unei alte variante, în care se observă însă acelaşi iz religios pronunţat – pentru a avea o naştere uşoară şi pentru sănătatea pruncului s-au rugat doi preoţi ortodoxi, alături de doi hogea, în limbi diferite. Conform uneia dintre cele mai recente biografii, aparţinând lui Paschalis M. Kitromilides (Eleftherios Venizelos: the trials of statesmanship, Eleftherios Venizelos: încercările puterii, Institute for Neohellenic Research, National Hellenic Research Fondation, 2006), însuşi părintele, Kyriakos, pentru a obţine protecţia divină, i-a cerut hogeau-ului localităţii să se roage pentru a-l îmbuna pe Mahomet. Zvonurile, care mai de care mai mirobolizante – cum că o lumină albă ar fi apărut pe cer, la naşterea băiatului – au ajuns, mai târziu, şi la urechile lui Eleftherios. Ironic, viitorul om politic ar fi replicat, într-un interviu acordat ziarului New York Times, la 30 octombrie 1921: „Nu mai susţineţi asemenea poveşti… Oamenii vor ajunge să creadă că sunt Dumnezeu!“. Şi, pentru a da şi mai mare greutate spuselor sale, a venit chiar şi cu o variantă proprie[15]. Conform acesteia, disperaţi că ar fi pierdut până atunci numai puţin decât trei copiii, părinţii au aplecat urechea la un vechi eres popular, conform căruia numai un copil înfiat ar reprezenta o soluţie sigură. Şi, pentru a urma obiceiul, după ce a născut, mama a fost despărţită de prunc. Micuţul a fost pus într-un coş de nuiele şi, pe ascuns, nişte prieteni ai familiei l-au adus, ca şi cum l-ar fi găsit din întâmplare. I-au întrebat, apoi, urmând ritualul, pe cei doi părinţi îndureraţi, Styliani şi Kyriakos, dacă nu doresc să îl crească ei, ca pe… propriul prunc! Pentru o lume de-a dreptul înnecată în eresuri, o asemenea poveste pare cea mai apropiată de adevăr; dar, în acelaşi timp, poate fi utilă şi pentru viitoarea carieră politică a lui Eleftherios, deoarece trimite de-a dreptul flagrant cu gândul la miturile biblice ale pruncului Moise (cu rădăcini însă şi mai îndepărtate şi pentru alte culturi).
Şi originea prenumelui, Eleftherios, a prezentat, la rândul ei, mai multe versiuni. Cea mai simplă, o leagă de biserica la care băiatul a primit taina botezlui – Sfântul Elefterie din Mournies. O alta – o aduce în prim plan, din nou, pe mamă, Styliani, care s-ar fi rugat fierbinte la patronul aceleaşi biserici, pentru a-i da o naştere uşoară şi un copil sănătos, iar, în semn de mulţumire, şi-a botezat pruncul după numele sfântului. Unul dintre biografi (Chester) a oferit şi o altă variantă, mai… revoluţionară·. Cel care a ales numele a fost însuşi preotul, care a proorocit că nou născutul, Eleftherios, va ajunge să elibereze insula de tirania otomană!
Primii ani de viaţă au fost unii cu adevărat încărcaţi de evenimente pentru locuitorii micii insule[16]. Când Eleftherios avea numai doi ani, cretanii s-au ridicat, din nou, la luptă împotriva ocupaţiei otomane. Mişcarea, ce a durat trei ani, a rămas în istorie mai ales prin eroismul celor care, după ce se adăpostiseră, alături de revoluţionari, între zidurile mănăstirii Arkadi, în noiembrie 1866, asediaţi de trupele otomane, au preferat să moară, decât să devină prizonieri. Nici până astăzi, din păcate, istoricii nu s-au pronunţat definitiv asupra rolului jucat de Kyriakos Venizelos în mersul evenimentelor. După unele surse, el ar fi făcut parte din tabăra revoluţionară, neacceptând să se supună sultanului (Chester). După altele, şi-ar fi îndemnat conaţionalii la păstrarea calmului, iar decizia de a părăsi insula a fost generată tocmai de îngrijorarea că acea atitudine nonactivistă şi împăciuitoare să nu fie considerată de ceilalţi ca o trădare. Cert este că despre masacrul de la mănăstirea Arkadia, familia Venizelos a aflat pe meleaguri străine. La sfârşitul lunii august 1866, alături de câţiva prieteni apropiaţi, negustorul de sticlărie şi-a luat odraslele şi soţia şi au plecat spre insula Kythira. Trei ani mai târziu, au plecat şi de acolo, şi s-au îndreptat spre mai bogata insulă Syros, la Ermoupoli, pe atunci unul dintre cele mai înfloritoare oraşe ale Greciei. De abia în 1872, după acordarea amnistiei generale de către sultanul Abdulaziz (1861-1876), s-au putut întoarce din nou în Chania, unde Kyriakos şi-a deschis o prăvălie în partea veche a oraşului; iar, în 1876, a reuşit să cumpere o bucată de pământ, în jur de 2.000 mp, în suburbii, unde a şi început să îşi ridice o vilă, înconjurată de o frumoasă grădină şi o vie.
Convins că viitorul pentru Eleftherios este afacerea familiei, Kyriakos nu prea i-a încurajat aplecarea spre studiu. Insistenţele consului general grec din Chania, George Zigomalas, i-au schimbat, se pare, optica „E o mare greşală să îţi condamni fiul la o obscură existenţă comercială, îi furi ţării tale, astfel, un mare apărător. Crede-mă, lasă-l să înveţe. Are tot ce îi trebuie ca să se transforme într-un avocat strălucit“[17]. Şi, astfel, tânărul Venizelos a ajuns într-o Atenă marcată de importante transformări[18]. În capitala elenă a fost atras, încă de la început, de politică[19] şi, mai ales, de personalităţile vremii, ce şi-au lăsat amprente vizibile asupra spiritului său în formare. Alexandros Koumoundouros (1817-1883) şi Charilaos Trikoupis (1832-1896) au devenit, astfel, demne exemple de urmat, mai ales că ambii au ocupat de mai multe ori prima poziţie în stat (Koumoundouros – de 10 ori, între 1865-1882; Trikoupis – de 7 ori, între 1875-1895).
După ce s-a înscris la Universitatea naţională capodistriană de la Atena, pentru a studia dreptul, în 1883, pe când era aproape gata să absolve şi cel de-al doilea an, Eleftherios a fost chemat de urgenţă acasă. Kyriakos era grav bolnav şi, în scurt timp, s-a şi stins din viaţă. Susţinerea familiei i-a revenit tânărului Venizelos. În 1885, convins că făcuse tot ceea ce era necesar pentru familie, s-a hotărât să se reîntoarcă la Atena, pentru a-şi termina studiile. A fost momentul în care a reuşit să se facă, pentru prima dată remarcat şi în cercurile politice. În noiembrie 1885, Joseph Chamberlain (1836-1914), deja debarcat de la conducerea ministerului Comerţului britanic (iulie 1885), aflat la Atena, a declarat presei că este convins că locuitorii insulei Creta nu doreau unirea cu Grecia. O delegaţie formată din cinci studenţi cretani a obţinut permisiunea de a se întâlni cu influentul afacerist şi om politic britanic. Eleftherios Venizelos a devenit, rapid, purtătorul lor de cuvânt. Întrevederea a durat puţin peste o oră, tinerii încercând să îi prezinte lui Chamberlain mai ales aspectele legate de proasta administrare a insulei de către otomani. Venizelos a insistat, subliniind că refuzul Marilor Puteri, reprezentate de diplomaţii lor din Chania, de a ţine seama de aşteptările exprimate de Adunarea Naţională a Cretei, însemna, în fond, o susţinere, deghizată, a politicii otomane. Impresionat, Chamberlaine i-ar fi declarat mai târziu guvernatorului Băncii Greciei (el însuşi de origine cretană): „Cu asemenea oameni, precum cei cu care m-am întâlnit ieri, nu ar trebui să vă mai faceţi griji cu privire la siguranţa eliberării de sub turci!“[20]
În 1887, proaspăt posesor al unei diplome de avocat, Eleftherios s-a reîntors pe insula natală, devenind partener al unui important cabinet de avocatură (aparţinând lui Spyros Moatsos, apoi s-a asociat cu unul dintre viitori săi colaboratori politici, Yagos Iliakis), situat chiar în centrul Chaniei. Puţinul timp liber rămas şi l-a ocupat cu jurnalismul. Mai ales că devenise, deja, un fel de expert în probleme cretane, mulţi dintre autorii vemii ajunseseră să îi ceară opinia, înainte de a publica un articol legat de istoria şi problematica cretană.
Un an mai târziu, în 1888, a şi devenit unul dintre fondatorii publicaţiei Lefka ori (Munţii albi), tribună a ideilor progresiste şi a criticii acerbe a inerţiei administraţiei otomane. Din păcate, apariţia gazetei a fost întreruptă în vara anului 1889.
Dar Eleftherios Venizelos nu s-a dat bătut. Era doar începtul unei fulminante cariere! În amintirea unui contemporan, viitorul ambasador grec la Londra, Caclamanos, figura sa fermă a rămas bine întipărită: „Întreaga fizionomie, expresia remarcabililor săi ochi şi, mai ales zâmbetul – acel misterios zâmbet pe care jurnaliştii greci, cu umor, l-au comparat, mai târziu, cu cel al Giocondei lui Leonardo – toate m-au surprins. Dar, a început să vorbească… Mi-am lăsat jos tocul şi l-am ascultat de-a dreptul fascinat“[21]. La sfârşitul anului 1891, şi viaţa de familie părea că intrase pe un făgaş de împliniri: dragostea pentru Maria Kateluzu[22] l-a adus în faţa altarului. Peste un an a venit şi primul fiu – Kyriakos, iar, în 1894 – Sophocle. Dar, din păcate, soţia i s-a stins, după ce i-a dat naştere celui de-al doilea copil. Părea că totul se terminase pentru Eleftherios. A depăşit, cu greu, depresia (câteva luni nici măcar nu s-a mai dus la muncă) şi, în semn de doliu, pentru toată viaţa, a hotărât să îşi lase barbă şi mustaţă, schimbându-şi radical înfăţişarea…
Alte evenimente tragice – războiul greco-turc (1897), revolta cretană (1897-1898) –, dar şi fericite – instaurarea guvernului autonom al Cretei (1898)[23] – l-au readus în tumultul acţiunii. La 1 iulie 1898, reprezentanţii Marilor Puteri europene au autorizat formarea unui comitet executiv, însărcinat cu organizarea insulei până la sosirea noului numit Înalt Comisar, prinţul George al Greciei (1869-1957), fratele mai tânăr al regelui Constantin. Venizelos bineînţeles că nu putea fi omis.
Pentru Eleftherios începea un drum dificil. Din poziţia de deputat şi, mai apoi, de ministru al Justiţiei (1899-1901), a demarat principalele reforme· de care insula avea atât de mare nevoie: reorganizarea tribunalelor; modernizarea sistemului judiciar; organizarea jandarmeriei; crearea unei Bănci Naţionale; instituirea unei monede naţionale – drahma. Destul de repede au apărut însă şi primele disensiuni dintre noul conducător al Cretei, tânărul şi impetuosul deloc experimentat prinţ George şi mult mai chibzuitul cretan Venizelos. Una dintre primele probleme au fost generate de dorinţa Înaltului Comisar de a-şi ridica un palat, demn de însemnătatea funcţiei ocupate. În ochii lui Venizelos o asemenea construcţie nu dădea deloc bine – ar fi reprezentat un simbol al permanentizării situaţiei; iar el nu militase deloc pentru aşa ceva. Cuvântul decisiv i-a aparţinut, iar George s-a văzut nevoit să renunţe la măreţul plan… Însă punctul principal al dezacordului dintre cei doi a fost reprezentat de maniera de conducere a insulei. Cu toate că actul constituţional – la care Venizelos îşi adusese din plin contribuţia – îi acorda puteri largi prinţului George, situaţia nu era deloc pe placul cretanului, care dorea modificarea acelor prerogative şi lărgirea atribuţiunilor decisive atât pentru parlament, cât şi miniştrilor[24].
Nemulţumirile s-au acumulat şi, în primăvara anului 1905, în fruntea unei insurecţii, Venizelos a reuşit debarcarea Înaltului Comisar. Reputaţia cretanului ajunsese să depăşească graniţele insulei. Acelaşi Caclamanos ar fi povestit, conform însemnărilor făcute de autorul unei interesante galerii de personaje politice (Eminent Europeans. Studies in continental Reality), Eugene S. Bagger[25], că, însuşi Clemenceau, în 1899, reîntors dintr-o vizită făcută în Grecia, cu ocazia unei petreceri, i-a spus contesei de Noilles că a fost impresionat în special de un tânăr – Venizelos. „Cine e Venizelos?“, ar fi întrebat contesa… „În curând, întreaga Europă îi va cunoaşte numele!“ ar fi replicat Clemenceau. Iar povestea impresionantei aprecieri este prezentată şi, anterior, de Chester, care, în plus, arată că la respectiva întâlnire a fost martor şi scriitorul socialist Maurice Barrès (1862-1923).
Şi, din Creta până la Atena nu mai rămăsese decât un singur pas! Contextul loviturii militare din vara anului 1909, intrate în istorie ca lovitura militară de la cazarmele de la Goudi[26] (o periferie a Atenei), i-a oferit momentul prielnic. În 1910, Eleftherios Venizelos devenea, astfel, prim ministrul nu al Cretei, ci al întregii Grecii. Şi, astfel, începea o tumultuoasă carieră politică[27]. „A găsit o Grecie mică – sublinia unul dintre cei mai cunoscuţi biografi ai săi, S.M. Chester –, neînţeleasă de restul lumii, umilită; a făcut-o mare, de două ori victorioasă, a acoperit-o cu glorie şi i-a dat încrederea în viitor. Oare ce altă recompensă ar fi putut avea un mare om politic“[28].
De la vârsta de 46 de ani până la 56, istoria vieţii lui Venizelos a reprezentat, în fond, istoria Greciei. Întrebat care ar fi fost cheia succesului său, conform unei însemnări a lui Take Ionescu, cretanul ar fi răspuns: „Le-am spus întotdeauna celor din jurul meu adevărul şi numai adevărul, şi am fost mereu pregătit să părăsesc puterea, fără niciun regret“[29].
Noul prim ministru s-a înconjurat de colaboratori proveniţi din tabăra reformiştilor şi a şi început să aplice un program, de altfel, extrem de popular, inspirat şi din mişcarea revoluţionarilor din cazarmele de la Goudi. Câteva zile după numire (intervenită în prima parte a lunii octombrie 1910), la 28 octombrie, în ochii ambasadorului Austriei la Atena, Venizelos apărea ca „un gen atât de consul popular, cât şi de dictator al Greciei. Entuziasmul poporului, care îl aclamă peste tot, îi sare oricui în ochi, de la prima vedere“[30]. O notă aparte în creionarea portretului omului politic, de altfel unul dintre abili oratori ai vremii, o aduce şi o întâmplare, prezentată de toţi biografii importanţi: La puţin timp după sosirea la Atena, în 1910, Venizelos ar fi ţinut un celebru discurs, de la înălţimea balconului hotelului (Grand Hotel) unde locuia. În faţă, se afla o mulţime zgomotoasă şi deloc obişnuită cu genul de luare de cuvânt pe care o inaugura, astfel, şi pentru atenieni omul politic cretan. În cursul prezentării diverselor idei pentru care milita, Venizelos ar fi remarcat, în traecăt, fără să acorde o atenţie deosebită: „Adunarea pentru care milităm va fi un corp revizionist”. Din toate părţile, au venit riposte pline de nemulţumire: „Vrem o adunare constituantă!” – a strigat, la unison, mulţimea adunată în piaţa din faţa hotelului. Fără să ridice tonul, Venizelos ar fi repetat: „După cum am spus, Adunarea va fi un corp revizionist!” Mult mai puternic, din mulţime s-a auzit: „Jos cu revizionismul! Vrem Constituantă!”. Ceilalţi politicieni, atât cei de la balcon, cât şi cei care urmăreau scena din stradă, l-au privit atenţi. Era un moment crucial. Va ceda oare cretanul şi problema va fi soluţionată în defavoarea sa?! Dacă nu, totul se putea termina cu o revoltă, cu o revoluţie populară… Se putea instaura republica… Se putea întâmpla orice! Fără nicio emoţie vizibilă, Venizelos a replicat, din nou, pentru a treia oară: „Adunarea va fi revizionistă!” Mulţimea a amuţit. Nimeni nu se mai comportase astfel cu atenienii. A fost un gen de „lăsaţi vorba, ştiţi că nu aveţi dreptate”! Dar, după o tăcere de câteva momente, s-au auzit ovaţii – mulţimea începea să îl aclame pe Eleftherios Venizelos”[31]. Şi, Adunarea Naţională recent aleasă a funcţionat în această viziune.
De la prima înfăţişare, în noua postura, biografii au notat că Venizelos i-ar fi declarat, ferm, monarhului George I: „Dacă Majestatea voastră consimte să îmi încredinţeze întreaga putere, pentru a-mi pune în aplicare programul, vă promit să mă prezint în faţa Voastră, în cinci ani, cu o Grecie nouă, renovată, capabilă să inspire respect şi să îşi afirme şi susţină drepturile“[32]. Şi, astfel, începea o epocă de importante reforme pentru statul grec.
În primul rând, prin intermediul numeroaselor amendamente constituţionale – operă a unei fructuoase munci în echipă, coordonate de Stephanos Dragoumis (1842-1923, cel care a şi ocupat funcţia de premier în perioada ianuarie-octombrie 1910, părintele cunoscutului diplomat şi scriitor Ion Dragoumis) – şi intrate în vigoare în 1911 se poate considera chiar că Grecia acelor vremuri primise şi o nouă Constituţie. Printre altele, au fost reformate statutul proprietăţii (deschizându-se, astfel, perspectivele unei reforme agrare); pornind de la caracterul aproape totalmente agrar al ţării, au fost încurajate atât învâţământul agricol, cât şi organizarea într-aşa-numitele în acea perioadă, „cooperative agricole”, dar şi s-a dispus crearea unui Minister al Agriculturii, un specialist agronom fiind desemnat de către stat pentru a fi repartizat în fiecare regiune. O importantă transformare a cunoscut-o şi sistemul birocratic – fiind decretată inamovibilitatea funcţionarilor şi, în mare parte, ocuparea posturilor numai prin concurs. Considerându-se că justiţia reprezenta un alt stâlp de bază al viitorului stat modern, s-a hotărât înfiinţarea unui Consiliul Superior al magistraturii, care să le protejeze drepturile magistraţilor eleni. În plus, s-au făcut şi primii paşi în domeniul legislaţiei muncii: interzicerea muncii minorilor, a muncii pe timp de noapte pentru femei; introducerea obligativităţii repaosului duminical; înfiinţarea unui sistem de asigurări sociale[33]. De asemenea, şi dreptul la organizare sindicală a fost recunoscut. În plan fiscal, stabilizarea monetei naţionale, drahma, a permis noilor autorităţi să primească importante împrumuturi din exterior. S-a încercat, de asemenea, şi trasarea primilor măsuri împotriva evaziunii fiscale. Şi reformele au atins, după cum era şi firesc, şi sectorul apărării, Venizelos fiind conştient, asemenea colaboratorilor săi, că fără o armată puternică, nu se putea construi un stat pe măsură. Armata terestră a fost, astfel, reorganizată, cu ajutor francez[34], în timp ce marina a beneficiat de sprijinul modernizator al unei misiuni britanice, conduse de amiralul Tufnell.
Importanţa schimbării resimţită de statul grec a fost sesizată şi la Bucureşti. În cronica din 22 octombrie 1910 a Vieţii Româneşti, intitulată „Guvernul Venizelos“, I.G. Duca scria: „Omul politic grec a venit cu formula unei politici naţionale într-o ţară care se prăpădea căutându-şi în zadar salvarea într-o politică de partid. Domnul Venizelos se înfăţişează astăzi nu ca omul unui partid, ci ca reprezentantul unui curent naţional“[35].
Înainte de anul 1910, Grecia nu beneficiase de un sistem coerent şi modern de partide[36]. Formaţiunile existente încă din secolul trecut se luptau cu multe probleme organizatorice şi, mai ales, cu lipsa unor ideologii proprii clare. Pentru marea majoritate a analiştilor, „haosul” reprezenta cuvântul de ordine în viaţa politică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului al XX-lea. Mai mult chiar, relaţiile de tip clientelar, una dintre multele moşteniri provenite din spaţiul otoman, au jucat un rol decisiv în Grecia veacului al XIX-lea.
Înfiinţarea Partidului Liberal (Fileleftheron), în 1910, a reprezentat, astfel, un moment important, decisiv chiar, în restructurarea vieţii politice elene. Mai bine de două decenii şi jumătate, noul partid şi-a legat existenţa de numele şi ideile lui Venizelos. „Un partid nu trebuie să se bazeze numai pe o putere numerică, ci are nevoie de principii morale solide, fără de care nu se pot întreprinde acţiuni serioase, şi care să inspire încredere“ – declara liderul cretan adesea[37].
Venizelismul[38] a devenit, din acel moment, o adevărată marcă politică. Ideile sale centrale – opoziţia faţă de monarhie, suportul Megali Idea (visul frumos al transformării Greciei într-o mare putere, şi prin anexarea tuturor teritoriilor locuite, mai mult sau mai puţin, de populaţie de origine greacă), alianţa cu democraţiile occidentale, politici economice protecţioniste – au reuşit să cucerească şi să se impună pentru mai bine de jumătate de veac. Preluând o definiţie, devenită oarecum clasică, a reprezentat „istorica alianţă între burghezia antreprenorială şi baza populară, potenţial radicală”[39].
Şi nu numai datorită spiritului efectiv promovat de susţinătorii curentului, ci, mai ales, datorită personalităţii celui care le era port-drapel. Căci, Venizelos era un foarte bun orator, un abil diplomat, dublat de un caracter răbdător. Unul dintre biografi (Bagger), sublinia că şi-a adus cu el, la Atena, „un dar nemaipomenit – darul aşteptării. Dacă ar fi fost un jucător, ar fi fost unul bun, ştia să aştepte, să îşi calculeze atent fiecare mişcare. Era convins că numai Timpul este cel care poate lucra în favoarea sa şi a marilor realizări. E o calitate a lunetiştilor şi a marilor personalităţi, care au făcut istoria“[40].
„Clasica diferenţă propusă de studiile lui Max Weber se aplică în ceea ce îl priveşte pe Venizelos în două moduri – considera Paschalis M. Kitromilides[41] – a fost atât un om al pasiunilor, cât şi un personaj cu un pronunţat simţ al răspunderii. Pasiunea pentru politică a devenit vizibilă cu predilecţie prin încăpăţânarea cu care a luptat pentru impunerea unei strategii ce viza transformarea Greciei. Stilul său politic de conducere, bazat pe principiul responsabilităţii, s-a evidenţiat mai ales în domeniul relaţiilor externe şi al diplomaţiei“.
Cariera sa politică era doar la început[42]. Au urmat războaiele balcanice, din care Grecia a ieşit învingătoare[43], dar care i-au adus un conflict de proporţii cu comandantul şef al trupelor greceşti, moştenitorul tronului Constantin. Cele două personaje erau, după cum îşi amintesc contemporanii, ambele carismatice[44]. Nu puteai să le rezişti, nici unuia, nici altuia, mai ales când le erai prin preajmă. În special, ochii albaştrii ai lui Venizelos şi abilele luări de cuvânt, în dialect atenian, ale lui Constantin – făceau adevărate minuni! Numai unul nu era fascinat de celălalt! Disensiunile iniţiale s-au agravat mai ales după asasinatul regelui George, la 18 martie 1913, şi urcarea pe tron a lui Constantin I, cu predilecţie cu ocazia negocierilor păcii cu Bulgaria. Venizelos, adept al unei soluţii minimale în ceea ce privea chestiunea acordării bulgarilor de ieşire la Marea Egee, se vedea confruntându-se cu un monarh mult mai deschis cererilor de la Sofia. De multe ori, răbdătorul cretan ajungea la capătul puterilor. Un asemenea moment apare evocat şi în amintirile ministrului de afaceri externe român, Take Ionescu (de altfel, un apropiat al lui Venizelos[45]), diplomatul povestind cum a fost martor la o ieşire nervoasă a premierului grec[46].
În ochii occidentalilor, Venizelos devenise cu adevărat un personaj remarcabil. După cum îşi amintea unul dintre participanţii la negocieri, prinţul Karl Marx Lichnowsky (1860-1928), ambasadorul Germaniei în Marea Britanie, „Venizelos a fost, cu siguranţă, cea mai distinsă figură de la Conferinţa Balcanică“[47].
Cele două luni care s-au scurs între încheierea conflictelor balcanice şi izbucnirea Primului Război Mondial au reprezentat perioade extrem de intense de schimburi diplomatice: Marile Puteri încercau, din răsputeri să atragă noua Grecie în sfera lor de alianţe. Începutul conflagraţiei a găsit ţara însă pe picior de neutralitate. Dar, din nou, opiniile la vârf erau împărţite: Venizelos dorea o apropiere de puterile Antantei, în timp ce, logic, Constantin I·, vedea ca singură soluţie alianţa cu Puterile Centrale. Dacă, iniţial, ambii oameni politici au acceptat neimplicarea în conflict a ţării lor, începutul anului 1915 a condus, încetul cu încetul, spre ruptura definitivă, din 1916, intrată în istoria Greciei ca „Schisma naţională” – perioadă în care au fiinţat, paralel, două organisme de conducere ale ţării – cel oficial, avându-l în frunte pe regele Constantin I, respectiv, aşa-numitul Guvern provizoriu al apărării naţionale, cu sediul la Thessalonik (înfiinţat în august 1916)[48].
După un al doilea mandat de doar câteva luni (23 august-7 octombrie 1915), sub un nou monarh, Alexandru I, Venizelos s-a întors la cârma statului în iunie 1917··. Au urmat alţi trei ani importanţi, marcaţi, mai ales, atât de participarea la conflict, cât şi de semnarea tratatelor de pace, care au pus capăt primei conflagraţii mondiale.
Dacă pe plan intern, guvernul lui Venizelos a încercat să repună în funcţiune ţara, reorganizând, în special, sectorul financiar, dar acordând o atenţie specială şi celorlalte sectoare ale economiei, cu predilecţie turismul··· şi industria[49], pe plan extern s-au înregistrat cele mai mari succese.
După cum povesteşte Eugene Bagger, pentru oficialul american Robert Lansing[50], vestea despre abilităţile omului politic grec cu toate că părea de-a dreptul incredibilă, în acelaşi timp, considera că aproape ar fi fost o erezie să nu o şi creadă! Dar… a aşteptat să vadă cu proprii ochi. Şi, „ca înfăţişare, ca maniere şi, mai ales în temperament, era opusul total revoluţionarului tipic, în mod special revoluţionarului grec, pe care imaginaţia populară l-a reprezentat ca un brigand pasional, încărcat de arme”[51]. Din contră, Venizelos „avea înfăţişarea unui student. Sau, foarte bine, ar fi putut fi un profesor de la o renumită Universitate europeană, care îşi petrecea zilele interpretând comorile ne scoase la lumină încă ale civilizaţiei cretane sau citind manuscrise. De înălţime medie, cu o piele albă, cu părul şi barba albite, subţire, dând impresia unei persoane care a îmbătrânit prematur, dl V. nu ieşea cu nimic în evidenţă. … dar, când zâmbea, întreaga faţă i se lumina, radiind prietenie. Marele său şarm era zâmbetul, un şarm sporit şi de tonul cald al vocii. Totul îi radia bunătate.”[52]
Conform lui S.B. Chester, dar şi aceluiaşi E. Bagger, chiar şi preşedintele W. Wilson ajunsese să îl admire, enumerându-l printre personalităţile cele mai importante participante la Conferinţa Păcii. Şi asta se datora, se pare, mai ales primei întâlniri dintre cei doi. De abia ajuns la Paris, cu ocazia preperativelor pentru finalizarea războiului, Venizelos s-a şi dus să îl vadă pe preşedintele S.U.A., şi, contrar aşteptărilor tuturor, cei doi au petrecut o bună bucată de timp împreună. Curios, un coleg l-ar fi întrebat pe Venizelos „Ce aţi discutat atâta?! Cum ai reuşit să îl faci interesat pe preşedintele american de problemele ţării-zonei tale?” „OH, ar fi răspuns cretanul, nu am vorbit aproape deloc despre subiectul ăsta, i l-am prezentat doar pe scurt, în vreo două minute. În restul timpului l-am întrebat despre Societatea Naţiunilor şi am fost foarte atras de proiectul prezentat”[53]. Şi în amintirile diplomatului român Dimitrie Ghyka, personajul Venizelos pare la fel de puternic şi fascinant: „Cretanul stia atât de bine să seducă, încât Clemenceau îmi spunea: „Dracul ăsta de om degajă o aşa aură de simpatie, încât atunci când eşti obligat să-l refuzi, te străduieşti imediat să găseşti ceva ce i-ai putea oferi în compensaţie.” Apropos de problema Asiei Mici, vis al lui Venizelos şi al atâtor eleni stapâniţi de „Marea idee” a stăpânirii Bizanţului redevenit grec, îmi amintesc un dejun dat de Barré, la hotelul din San Remo. Pe terasa unde luam cafeaua, Venizelos, exultând victorios, ne tot explica faptul că această ocupare a Asiei Mici n-ar fi ceva prea greu pentru armata greacă. Îl revăd pe mareşalul Foch îndreptându-şi pipa scurtă ca pe un revolver ameninţător pentru a replica: „Am înţeles. Veţi lua Asia Mică. Cu ce o veţi păstra? Ştiţi bine că trupele dumneavoastră sunt mobilizate şi luptă din 1912. De mai bine de 10 ani stau departe de casele lor, tinereţea le-a fost distrusă, viitorul le este închis: ce meserii?, ce cariere? Soldaţii vor merge în Asia Mica, dar, la prima confruntare serioasă, riscaţi să iasă debandadă şi să dezerteze.” Venizelos protesta cu vocea sa sâsâită şi îşi făcea iluzii despre un imperiu grec, proclamat la Sfânta Sofia…”[54]
În 1920, de-acum ajuns la apogeul carierei, omul politic se bucura de o binemeritată vacanţă la Nisa. Trecuseră numai 10 ani de la primul său mandat. Dar ani care transformaseră radical Grecia. Profesorul Herbert Adams Gibbons (1880-1934), autorul unei alte interesante biografii contemporane dedicate omului politic cretan[55], a şi demonstrat-o, printr-o ironică analogie: „În 1910, Kaiserul Wilhelm ar fi putut să se întrebe: Oare cine este acest Venizelos? În 1920, Venizelos devenise unul dintre personajele cheie decidente în zona de Est a Europei, în timp ce Kaiserul îşi petrecea timpul într-o grădină daneză, admirându-i realizările…“.
La întoarcerea în ţară, după semnarea Tratatului de la Sevres, a fost primit cu onoruri demne de un adevărat erou naţional[56]. Mulţimea adunată în pieţe îi striga numele, considerându-l „Salvatorul” sau chiar „Părintele Patriei[57]”. Însuşi regele Alexandru, în timpul unei fastuoase ceremonii, l-a încoronat cu frunze de laur.
Dar, odată cu venizelismul, prindea contur, din ce în ce mai vizibil şi concepţia antagonistă. Criticile s-au înteţit, mai ales în interior·, promovate de susţinătorii ideii monarhice[58], cu predilecţie după moartea lui Alexandru şi revenirea, din exil, mai târziu, a lui Constantin, dar şi în exterior[59]. Încetul cu încetul şi visul Marii Idei, a Greciei care să se întindă pe două continente şi să aibă deschidere la cinci mări, devenea irealizabil. Cu toate că reuşise atât de multe, alegerile din 14 noiembrie 1920 i-au adus înfrângere lui Venizelos; nemaiputând suporta gândul eşecului, cretanul s-a decis să părăsească ţara, îndreptându-se spre Paris şi hotărând să se retragă, pentru ceva vreme, din viaţa politică·.
Cu toate că în 1923, pe un fundal evident de instabilitate, Venizelos a încercat să revină în fruntea statului, reuşita nu a fost decât de scurtă durată – 24 ianuarie-3 februarie 1924. Proclamarea republicii[60], la 25 martie 1924, l-a găsit din nou în exil[61].
După opt ani de exil voluntar, la 20 martie 1927, Venizelos s-a reîntors în Grecia, apărând, din nou, ca un personaj providenţial, ca un salvator al patriei. În 1928, după alegerile din 19 aprilie, într-un context intern marcat de convulsii sociale şi politice, preia, iarăşi, conducerea guvernului. Revenirea la putere a fost remarcată, imediat şi în principalele state europene. De pildă, un articol din The Time: „He announced that he intended returning to politics. Last week a sweeping election placed Parliamentary power in his able and practiced hands. His return was complete. He, as leader of the Liberal party, won 228 seats in the Chamber of Deputies. The Royalists losing 100 seats, kept only 15. Only one supporter of General Theodore Pangalos, onetime dictator and bitter foe of M. Venizelos, was elected. Observers saw in the election a blow to Italian influence in the Balkans, a restoration of French and English prestige. The Jugoslav press, delighted, prophesied peace in the Balkans, hoped for early ratification of the treaty which gives Jugoslavia a free harbor at Saloniki. M. Venizelos, quiet and busy, made no promises. The Greeks voted. But Athens reported a curious fever which was taking a daily toll of some 40 lives in the city. Telephone and telegraph communications were crippled because the personnel also was stricken. Premier Venizelos asked help of the League of Nations. Experts from France were despatched to Athens. M. Venizelos instructed his Ministry of Finance to grant all necessary credits to combat the fever. Known as dengue fever, it is an acute contagious tropical disease, accompanied by sharp pains in muscles and joints.”[62]
Alegerile din 25 septembrie 1932 nu i-au mai dat câştig de cauză. Poporul a amendat, de astă dată, din ce în ce mai evidenta înclinare spre dictatură[63]. Eşecul era aproape[64]… Cu toate că a încercat, prin orice mijloace[65] (chiar şi prin implicarea în punerea la cale a două lovituri de stat, militare, avându-l ca personaj central pe generalul Nikolaos Plastiras, 1933, 1935), să revină la putere, Eleftherios Venizelos, fostul creator al Greciei moderne, părintele partidului liberal, s-a stins din viaţă, în exil, la Paris, la 18 martie 1936.
B. Ataturk – un alt gen de lider politic atipic
“A reforma Turcia, înseamnă a o omorî”. Previziunea marchizului Salisbury din 1878 se pare că a fost corectă dacă, în locul Turciei, ne referim la Imperiul Otoman.
Trecerea de la Imperiu la Republică, perioadă mai puţin abordată de istoricii europeni[66], a fost una dintre cele mai complicate din istoria recentă a turcilor. Aceştia s-au confruntat cu separarea populaţiei în două tabere, cea pro-sultan şi cea adeptă a luptei pentru eliberare de sub Sultanat, condusă de Mustafa Kemal. Stările din Turcia, după căderea lui Abdul Hamid, erau asemănătoare cu stările din Roma înainte de Caesar. Războaiele civile şi luptele de partid erau carateristice epocii[67]. Mustafa Kemal, tânărul ambiţios ce avea o altă viziune pentru a putea reda demnitatea ţării sale, s-a remarcat prin cuvinte adresate celui care a făcut parte din Triumvirat: „Djemal Bey, nu te lăsa sedus de moda actuală de a voi să apari fiecărei secături într-o lumină frumoasă. Aplauzele celor mulţi n-au nicio importanţă. Dacă vei căuta mai departe să-ţi tragi forţa din aprobarea primului venit, atunci nu ştiu ce va fi cu tine în prezent, însă viitorul ţi-l distrugi cu siguranţă. Grandoarea constă în a nu vorbi pe placul fiecăruia, în a nu arunca praf în ochii nimănui, a nu vedea decât ceea ce este cu adevărat necesar pentru ţară şi a merge drept la ţintă. Fiecare îşi va da cu părerea, fiecare va voi să te abată din calea ta. Bine, tu nu te laşi influenţat şi-ţi urmezi drumul fără şovăire. Îţi vor pune piedici la fiecare pas. Convins că nu eşti mare, ci mic şi slab, că n-ai niciun sprijin, că nimeni nu te ajută, vei învinge, în cele din urmă, toate piedicile. Şi, dacă după aceea, îţi vor spune că eşti mare, să râzi pur şi simplu în nasul celor ce ţi-o vor spune”[68]. Nemulţumirea tânărului Mustafa reieşea şi din refuzul de a ocupa funcţii temporare, dar bine remunerate, scopul său fiind idealul de a putea schimba mentalitatea turcilor. Abil, a înteles că politicienii din jurul său, nu vedeau nici în ceasul al doisprezecelea că singura soluţie rămânea desfiinţarea Imperiului şi apariţia unui stat turc, independent, constituit în graniţele sale fireşti.
Mustafa Kemal s-a născut la Salonic, în 1881, într-o familie de mijloc. După şcoala primară, a urmat cursurile secundare, militare, în aceeaşi localitate, iar, în anul 1895, s-a înscris la Liceul militar din Manastir. Perioada studiilor a coincis cu desfăşurarea revoltelor grecesti, bulgare, macedonene, de ieşire de sub dominaţia Otomană, evenimentel înflăcărîndu-l pe Mustafa Kemal, spiritul său patriotic fiind destul de pronunţat încă din acea perioadă. După absolvirea liceului, s-a înscris la Şcoala de Război de la Istanbul. Preocupat de soarta Imperiului, Mustafa a încălcat ordinul sultanului Abdul Hamid, ce interzisese orice fel de discuţii şi opinii politice despre starea actuală a Imperiului. Mai mult, tânărul student a organizat întruniri secrete, la care se discuta despre libertate şi căile de obţinere. În 1902, dupa finalizarea cursurilor, a fost admis în clasa de pregătire a cadrelor pentru Statul major. Avea gradul de locotenent.
Conştient de situaţia din Imperiu, i-a prevăzut declinul. În 1905, a obţinut gradul de căpitan de Stat major, dar, în urma unui denunţ, cum că ar fi editat un ziar pentru a-şi informa colegii cu privire la situaţia armatei Imperiului, a fost trimis în cadrul Armatei a 5-a din Damasc. Ajuns acolo, a înfiinţat o asociaţie, cu scopul de a organiza o revoluţie împotriva Imperiului şi a ideilor religioase. Negăsindu-şi adepţi, a rămas dezamăgit, însă nu a renunţat. S-a deplasat la Salonic, unde, în urma întrevederilor secrete cu foştii camarazi, a pus bazele “Vatan ve Hurriyet Cemiyeti” (Asociaţia “Patrie şi Libertate”). Doi ani mai târziu, s-a reîntors la Damasc, fiind trimis în misiune la Statul major al armatei a 3-a. Tânărul Mustafa nu era împăcat cu ideea ca, în loc să fie în mijlocul evenimentelor, era trimis în diverse locaţii ale Imperiului, ca Macedonia sau Tripoli. În bătălia asupra Tripolitaniei, din 1911, datorită meritelor în strategia de luptă, Mustafa Kemal a fost înnaintat la gradul de maior. Anul următor, a fost numit coordonator director la Secţia de Manevre a Forţelor Speciale din Marea Mediterană.
Anul 1913 a adus în Imperiu schimbări importante. La 23 ianuarie, liderii asociaţiei “Uniune şi Progres” au obligat guvernul să-şi înainteze demisa. Acţiunea nu a fost pe placul tânărului maior, considerând, în acel moment, că mai importantă ar fi apărarea oraşului Adrianopole, atacat de bulgarii, care l-au şi ocupat. Mai mult, primul ministru Mahmut Sevket Paşa a fost ucis într-un atentat. Începutul celui de-al doilea război balcanic a adus schimbări importante. Mustafa Kemal, în fruntea Corpului de armată Balayir, cu ajutorul lui Enver Bey, ce conducea armata adusă din Istanbul, au resusit să elibereze oraşul Adrianopol. Ca urmare, Enver Bey a fost numit Paşă, Mustafa Kemal neprimind însă nicio distincţie! Pentru a-l îndepărta din Istanbul, l-au numit ataşat militar… la Sofia.
Începutul Primului Război Mondial l-a găsit pe Mustafa Kemal la Sofia, în calitate de ataşat militar. Fire energică, era nemulţumit de funcţie. Mai mult, era împotriva unei alianţe cu Germania, pe care o vedea ca fiind catastrofală pentru ţara sa. De altfel, intrarea Imperiului Otoman în război a însemnat sfârşitul politicii de expansiune în Orient. În acel moment, hotarele Imperiului ajunseseră până la graniţele cu Afganistanul şi Egiptul.
În Balcani, statele din Sudul Dunări s-au înţeles pentru prima dată în istorie şi au încheiat o alianţă împotriva otomanilor. Scopul era acela de a izgoni Turcia din Europa.
După câştigarea Adrianopolului, Mustafa Kemal a fost înaintat la gradul de locotent-colonel. Fiind contra politicii lui Enver şi, mai ales, împotriva unei alianţe cu Germania, perturbând cercurile militaro-politice din Capitală cu proriile idei, a fost trimis ataşat militar în Capitala bulgară. Printre motivele de nemulţumire, cel mai pregnant s-a putut considera numirea generalului Liman von Sanders în capul armatei turce, jignire de neconceput în concepţia locotenent-colonelului Mustafa Kemal.
Ostilităţile ruso-turce din Marea Neagră au condus la declaraţia de război din partea Antantei împotriva Turciei, din noiembrie 1914. Sultanul, pentru a crea o stare de spirit favorabilă, printr-un decret, a anulat unilateral capitulaţiile, considerate de otomani o discriminare. Documentele vremii arătau că Mustafa Kemal a avertizat guvernul că mergea pe o cale greşită, că ţara se va îndrepta către dezastru, dacă va continua alături de Germania. Cum, în acel moment, germanii mărşăluiau spre Paris, nu a fost luat în considerare. După îndelungi stăruinţe ale ofiţerului Mustafa Kemal de a lupta, în 1915 a fost numit comandantul diviziei 19 turce la Gallipoli. Generalul Liman von Sanders avea conducerea supremă.
Mustafa Kemal a reuşit să se afirme în bătălia de la Canakkale, din 1915. Era ultimul bastion în calea cuceririi Constantinopolului. Războiul a unit forţele Marii Britanii şi ale Franţei împotriva Imperiului. Prin calităţile proprii, locotenent-colonelul Mustafa Kemal a reuşit să preia toate atribuţiile de pe front, convingându-i pe tinerii ofiţeri să îi dea ascultare. Miza era enormă pentru otomani. Dacă pierdeau la Canakkale, pierdeau Constantinopolul, ceea ce era de neconceput. Dupa şase luni de luptă, Imperiul Otoman a reuşit să respingă atacurile aliaţilor şi să îşi păstreze teritoriile. Mustafa Kemal a fost înnaintat la gradul de colonel (5 mai 1915). Nou numitul colonel i-a trimis o scrisoare superiorului, Enver Paşa, transmiţându-i că numirea unui general german în fruntea armatei nu reprezenta o soluţie. Generalul Liman von Sanders, opina Mustafa Kemal, nu cunoştea armata otomana, deci nu avea rost să se insiste în acea direcţie! Din păcate, nu a fost ascultat de superiorii, care l-au şi transferat în altă parte. Astfel, a fost numit comandantul corpului de Armata 16 din Anatolia Orientală. La 1 aprilie 1916 a primit titlul de paşă. Protestele împrotriva continuării războiului alături de Germania s-au înteţit însă fără succes. Mustafa Kemal a fost numit comandant la diverse comandamente, toate departe de teatrele principale de luptă. În semn de protest, şi-a înnaintat demisia din funcţiile de conducere. A fost considerat în concediu pe o perioadă de trei luni. Întors la Istanbul, a primit propunerea de a face parte din suita prinţului moştenitor Vahdettin. După armistitiul de încetare a focului, semnat la Mudros, la 30 octombrie 1918, Mustafa Kemal a avertizat guvernul otoman asupra consecinţelor respectivului acord. Vigilenţa şi atitudinea critică asupra guvernului a făcut ca Mustafa Kemal să primească propunerea de a fi numit ministru de Război. Fiind considerat de guvern ca o persoană cu o conduită negativă a respins ideea.
Geniul strategic al lui Mustafa Kemal a ieşit în evidenţă în acea confruntare decisivă pentru soarta statului turc, deoarece înfrângerea însemna ocuparea în totalitate. Aliaţii au planificat debarcarea în trei locuri, urmând ca atacul decisiv să se dea la Ariburnu. Întamplare sau nu, Mustafa Kemal, se afla în acel loc şi, cu o mobilizare exemplară, a reuşit, cu mari sacrificii, să câştige acea fâşie. Bătălia de la Cannakale, în istoria Turciei, a fost sinonimă cu renaşterea statului. Cum englezii nu puteau renunţa la Strâmtori, şi-au mobilizat forţele dând bătălia finală la Anafara, fiind aşa cum se spune la două minute de victorie! Generalul Liman von Sanders l-a numit pe Mustafa Kemal comandantul suprem, iar entuziasmul şi încurajările venite din partea conaţionalului, au fost decisive pentru a obţine victoria. Însă turcii nu se puteau bucura mult, deoarece Rusia, prin Caucaz, intrase în teritoriul turc. Enver Paşa, încă ministru de Război, a ţinut să-şi asume comanda bătăliei cu scopul ca, după victorie, să înainteze prin Afganistan spre India. Însă, comandantul şi-a atras oprobiul public, deoarece, în luptă, armata turcă de 90.000 de soldaţi, a înregistrat 78.000 morţi de frig, prizonieri sau din alte cauze, restul de 12.000 au fost afectaţi de tifosul exantematic.
După ce englezii şi-au retras trupele, Mustafa Kemal a devenit un adevărat erou naţional. Reîntors în Capitală, nu s-a sfiit să critice guvernul pentru alianţa cu Germania. Însă, cum convingerile nu convergeau cu intenţiile politicienilor, a fost trimis în Caucaz, pentru a fi ţinut la distanţă.
Pentru Imperiul Otoman, pierderea Bagdadului, în martie 1917, a venit ca un şoc, căci vechiul oraş sfânt al Califilor ocupa o poziţie specială. Enver, care nu se mai bucura de popularitatea de altă dată, a cerut ajutor Înaltului Comandament german, care a răspuns afirmativ, din cu totul alte motive, germanii fiind interesaţi să-şi menţină aliatul în luptă. Astfel, a fost desemnat generalul von Falkenhayn să vină în ajutorul turcilor, împreună cu un număr semnificativ de trupe. Împărţită în două, una din oştiri fiind condusă de generalul Mustafa Kemal, a încercat să recupereze Bagdadul, însă, ceea ce nu planificaseră politicienii, s-a produs pe front. Turcii nu concepeau să fie conduşi de către ofiţerii germani, apărând imediat neînţelegerile. Mai mult, generalul Mustafa Kemal, apreciind campania pentru recuperarea Bagdadului pierdută, şi-a dat demisia, numindu-l în locul său pe Ali Fuad Paşa. Superiorii au fost nemulţumiţi – gestul, în mod normal, fiind de Curtea Marţială! – au încercat să îl trimită la vechiul post în Caucaz, însă ofiţerul a refuzat şi acea opţiune.
Întors la Constantinopol, generalul a ales varianta aşteptării, refuzând diverse propuneri de a răsturna guvernul. Între timp, la 10 februarie 1918, a murit şi Sultanul Abdul Hamid, personaj cu care ofiţerul Kemal se cunoscuse cu prilejul călătoriei în Germania. I-a urmat prinţul Wahededdin, fratele cel mic al lui Abdul Hamid şi al Sultanului domnitor.
Ultimul Sultan, care absolvise o şcoală politică, era convins că Imperiul Otoman nu putea fi menţinut decât printr-un Sultanat puternic, bazat pe Islam. Pătrunderea ideologiilor occidentale o considera primejdioasă, devenind unul dintre cei mai intransigenţi în decizia de a nu le propaga pe teritoriul statului său.
Relaţia dintre Mustafa Kemal şi Sultanul Wahededdin, în primă fază, a decurs normal. Sultanul cunoştea antagonismul generalului faţă de Triumvirat şi partizanii acestuia, şi mai ales că muli ofiţeri, cât şi adversari ai lui Enver şi ai alianţei cu Germania îşi puneau speranţele în câştigătorul de la Anafara. Generalul a căutat să-l lămurească pe moştenitorul tronului în ce situaţie dificilă se afla ţara, chiar să încerce să-l facă să-şi schimbe orientarea politică, declarând: „Cu omul acesta s-ar putea face multe, cu condiţia de a i se deschide ochii, de a sta mereu lângă el şi de a-l sprijini în mod leal”[69]. În ciuda tuturor insistenţelor, Wahdeddin, a primit asigurări de la Cartierul General german că lucrurile erau în grafic, atât pentru Germania, cât şi pentru Turcia.
La nivel politic, vizita împăratului Wilhelm la Constantinopol nu a reprezentat o reuşită. Moştenitorul tronului, în expunerea susţinută cu acel prilej, a întrebat: „Ţara mea suferă lovituri tot mai grele, fără ca să avem posibilitatea de a le stăvili. Dacă lucrurile vor continua astfel, Turcia se va prăbuşi. Din declaraţiile Majestăţii Voastre n-am dobândit până acum siguranţa că se va pune capăt acestor lovituri fatale pentru noi. N-aţi voii, Sire, să-mi daţi în privinţa aceasta asigurări liniştitoare?”[70]. Răspunsul omologului german a fost prompt: „Mi se pare, Alteţă, că sunt în anturajul dvs. personalităţi care seamănă îndoieli în spiritul dvs. (referire la generalul Mustafa Kemal, n.n.), şi vă deşteaptă neîncrederea. Vă pot da asigurarea că avem toată speranţa de a ajunge la un rezultat fericit. Cred că asta vă va ajunge”[71]. Temerile erau justificate mai ales că Imperiul, aflat în pragul declinului, s-a văzut târât într-un război în care nu vroia să participe. Întâlnirea dintre Wahededdin şi Mustafa Kemal, pusă la cale de către mareşalul Izzet Paşa, a fost decisivă pentru viitorul Turciei. Generalul i-a propus să devină şeful armatei, iar pe el să-l numească şeful Statului Major General: „Înainte de orice este necesar de a fi stăpân pe armată, de a o avea în mână. Puneţi-vă, Sire, personal în fruntea oştirii şi numiţi-mă pe mine ca şef al statului major general”[72]. Sultanul a fost curios dacă se mai găsesc şi alţi ofiţeri care au aceleaşi opinii, urmând ca, după o perioadă de gândire, să ia decizia corectă. Tărăgănând luarea unei decizii, într-o altă audienţă, a încercat să împingă lucrurile, însă, când, a aflat că Sultanul a discutat subiectul cu Talaat şi Enver, Mustafa Kemal a înţeles că şi Sultanul se afla pe un drum greşit.
La sugestia lui Enver, Sultanul l-a trimis pe Mustafa Kemal în Ţara Sfântă. A sosit, în august 1918, în Palestina, constatând că armata se afla într-o situaţie mai grea decât şi-o închipuise. Nevoiţi să se retragă, turcii au dat înapoi până în punctul în care generalul turc a declarat că de acea linie nu se putea trece. Sfârşitul războiului i-a găsit pe turci apărând-o, linia devenind, de atunci, hotarul Turciei de azi[73].
Însă problemele nu se încheiaseră. După pierderea Siriei, a căzut şi Macedonia. Concomitent, bulgarii au capitulat, regele Ferdinand fiind primul monarh din rândul aliaţilor care a trebuit să capituleze şi să abdice. Cum teritoriile au fost câştigate de Aliaţi, drumul către Constantinopol a devenit liber. Generalul francez Franchet d`Esperey, comandantul din Macedonia şi-a regrupat forţele către noua ţintă. Flota engleză din Marea Egee efectua pregătiri asemănătoare. Mustafa Kemal, care, în acea perioadă încă lupta la Aleppo, convins că trebuie întreprins ceva pentru salvarea naţiunii i-a telegrafiat Sultanului, cerându-i să efectueze schimbări majore: printre altele, numirea mareşalului Izzet Paşa ca mare vizir, iar, pentru el, ministerul de război[74].
Dorinţele au fost satisfăcute doar pe jumătate. Sultanul a efectuat schimbările sugerate, însă fără a-l numi la ministerul de Război, primise însă comanda grupului de armate din Siria de nord.
Vizirul Izzet Paşa, odată numit, a demarat negocieri în vederea încheierii unui armistiţiu. Turcii sperau că prin încheierea unei păci separate se alegea soluţia cea mai uşoară. Generalul englez, Townshend, a fost trimis ca intermediar la amiralul Calthrope, ancorat în rada portului Mudros în apropierea Dardanelelor. Turcia trebuia să capituleze fără condiţii. Armistiţiul cu englezii, încheiat la bordul vasului Agamemnon s-a produs fără consultarea francezilor. În ziua semnării, la 30 octombrie 1918, francezii treceau Mariţa, lângă Adrianopol şi, în câteva zile, puteau ajunge la Constantinopol. Şi nu erau deloc încântaţi că nu se aflaseră la bordul vasului unde se semnase armistiţiul, în timp ce, de partea cealaltă, englezii nu ar fi fost încântaţi ca francezii să şi ajungă la porţile Constantinopolului.
Condiţiile capitulării[75] nu au fost grele, cum se aşteptau turcii. Flota a trebuit să fie predată, însă forţele de uscat au fost tratate cu blândeţe. Misiunea britanicilor, reprezentaţi prin amiralul Calthrope, expert maritim, s-a grăbit să încheie armistiţiul, uitând de armata de uscat. În studiul său, contele Sforza, How we lost the war with Turkey, acuza Londra de politică “la două mâini”: „voia să-şi rezerve libertatea de decizie pentru a putea, la nevoie, să se servească de Turcia ca de un factor încă nu cu totul eliminat împotriva pretenţiilor incomode ale Aliaţilor”[76].
Comandatul armatelor din Siria de Nord, a trebuit să revină la Consantinopol, urmând ca turcii să evacueze teritoriile siriene. Grecii, în cartierul Pera al Istanbului şi-au arborat drapele şi portrete cu Venizelos[77], în timp ce englezii şi francezii au intrat în Constantinopol.
Turcii se vedeau neputincioşi în faţa ocupanţilor, creştinii reuşiseră să ajungă în Constantinopol după aproximativ 500 de ani. Grecii credeau că Aliaţii au ocupat Capitala imperiului pentru ei, iar Venizelos urma să conducă Grecia de la Constantinopol, la rândul lor şi armenii[78], încurajaţi de ideile preşedintelui american W. Wilson, sperau la construirea vechii Armenii, iar curzii – aspirau la independenţă[79].
Turcia trăia cel mai greu moment al istoriei. Războaiele continue de aproape opt ani decimaseră ţara, foametea, mizeria se generalizaseră. În ţară, supărarea Sultanului pe mareşalul Izzet Paşa, pe motiv că nu îi arestate pe cei responsabili, în viziunea multora – Talaat, Enver şi Djemal – ci, chiar le înlesnise fuga, pe vapoare germane, în loc de judecată şi execuţie, l-a determinat pe mareşal să-şi înainteze demisia. Scopul Sultanului era de a recâştiga bunăvoinţa concetăţenilor. Mai mult, executarea celor trei nu era logică, mai ales că niciun oficial din Europa nu mai punea problema vinovaţilor de război. Jocurile politice au rămas să fie jucate de cele două tabere, cea a Sultanului, care îl numise la conducerea marelui Vizirat pe Tewfik Paşa, fost ambasador la Londra, dar în vârstă de 80 de ani şi, respectiv, cea din jurul lui Mustafa Kemal, care spera să construiască un cabinet naţional, fără partide. Generalul a reuşit să-l convingă pe mareşalul Izzet Paşa să accepte funcţia de vizir într-un eventual cabinet[80]. Planul generalului se baza pe voturile parlamentarilor, care, dacă nu-i dădeau votul de încredere lui Tewfik, urma să-i impună Sultanului voinţa poporului. Având prieteni printre parlamentari se putea spera în realizarea planului. Prietenul său, Fathi Bey a discutat şi l-a încredinţat că intenţia va fi realizată. De teamă că, în viitor, generalul va putea profita de Cameră, au votat pentru susţinerea lui Tewfik. Rămas fără ajutorul Parlamentului, singura soluţie a fost o discuţie cu Sultanul, care a profitat de avantaj şi l-a primit pe Mustafa Kemal în timpul ceremoniilor, dorind să apară în public alături de el, cu scopul de a-i arăta lumii că generalul Kemal nu era împotriva sa. După festivităţi, audienţa, care a durat peste o oră, a trezit curiozităţi. În fond, Sultanul dorea să-l câştige şi să-şi asigure tronul: „m-am convins că, comandanţii şi ofiţerii din armată au mare încredere în dvs. Îmi puteţi da asigurarea că din partea armatei nu se întreprinde nimic împotriva mea?”. Generalul a confirmat că nu se organizau nimic împotriva sa: „După câte ştiu, nu există în momentul de faţă niciun motiv pentru comandanţi şi ofiţeri de a se ridica împotriva Tronului. Pot chiar să declar cu siguranţă că Majestatea Voastră nu are a se teme de nimic”. Totuşi, neliniştit, Sultanul a stăruit: „Nu vorbesc numai de azi, ci şi de mâine, şi… de tot viitorul. Sunteţi un comandant inteligent şi înţelegător. Sunt convins că vă veţi servi de influenţa dvs. pentru a vă lămuri camarazii”[81].
Discuţiile dintre cei doi au generat suspiciuni, cu atât mai mult cu cât, în aceeaşi zi, o Iradea imperială a dispus dizolvarea Camerei. Decizia de dizolvare a fost pusă pe seama întâlnirii dintre cei doi. Mai mult, Marele vizir Tewfik a fost înlăturat, iar, în locul său, a fost numit Mare vizir, în martie 1919, Damad Ferid, cumnatul Sultanului. Totodată, a venit la putere Asociaţia Liberală de orientare clericalo-monarhistă. Deciziile noului vizir erau autoritare: a dispus arestarea fruntaşilor unionişti, cu scopul de „scăpa” de opoziţie. Mai mult, unul dintre cei arestaţi a fost executat, pe motiv că participase la masacrarea armenilor[82].
În tot acel timp, Mustafa Kemal analiza, discuta, calcula şi îşi etala ideile, însă numai celor apropiaţi. Pentru viitorul şef de stat, Protectoratul era sinonim cu mărturisirea că nu mai erau capabili să trăiască prin propriile forţe. Mai mult, Imperiul era mort fără nicio speranţă de revenire, ideea universală a Islamului devenise iluzie, iar Sultanul şi Califul erau considerate umbre ale trecutului. În opinia generalului Kemal, trecutul era iremediabil pierdut[83], iar agăţarea de acea iluzie era o cale de pieire. Concluzia, în opinia viitorului lider, era: „ puterile occidentale proclamaseră principiul naţionalităţilor ca dreptul suprem al popoarelor. Prea bine: Turcia turcilor, ca şi America americanilor. Trebuie zidit un stat nou pe temelii noi, din popor şi pentru popor; şi în această Turcie nouă ce şi-o crea naţiunea însăşi, trebuia să-i revie ei suveranitatea deplină”[84]. În acea Turcie, Sultanul şi Califul nu mai aveau loc.
În acele vremuri grele, în opinia celor din jurul lui Mustafa Kemal izvorâse gândul că Turcia ar trebui să copieze modelul politic existent în statele reprezentate de Mari Puteri. Însă a o exprima în public însemna sinucidere. Societatea turcă considera Sultanatul, cu reprezentantul său Sultanul, ce deţinea atât rol de conducător al statului, cât şi de lider religios, ca umbră a lui Allah pe pământ, ceea ce îl făcea intangibil în ochii populaţiei. Societatea respecta funcţia, nu persoana, ceea ce a rămas înrădăcinat până în zilele noastre. Cum un mahomedan nu putea concepe planul generalului, care acţiona, fără a declara, în vederea realizarii unui stat laic, naţional, singurul care îşi dăduse seama era chiar Sultanul, care vedea că mişcarea începută de el se îndrepta împotriva Dinastiei.
Generalul M. Kemal era conştient că realizarea Turciei independente însemna un conflict cu Marile Puteri sau, în caz fericit, numai cu una. Însă într-o ţară istovită de atâtea conflicte, cum putea concepe poporul o luptă pe care, în cele din urmă, chiar şi Germania fusese învinsă? Abil tactician, a prevăzut că nu numai Turcia era istovită, mai mult decât ea şi Marea Britanie şi Franţa erau mult mai obosite de război, iar popoarele lor nu vor porni într-un nou război pur imperialist, chiar dacă guvernele le-ar fi cerut-o[85].
Planurile sale nu au fost spuse nici colaboratorilor apropiaţi, însă susţinea, cu fapte, că la Constantinopol guvernul nu era liber să ia decizii independente, iar Sultanul devenise prizonierul învingătorilor. Mai mult, considera că centrul de gravitate al voinţei naţionale trebuie transferat în interiorul ţării, pentru ca poporul să fie conştient că apariţia unei mişcări în Anatolia avea ca scop sprijinirea şi salvarea Tronului, iar, orice mişcare ostilă Antantei trebuia evitată. Generalul a reuşit să evite ajutorul vreunei grupări, dorind ca mişcarea să pornească de la popor în totalitate.
Propunerile păreau naturale. Ideea rezistenţei, izvorâtă în Anatolia, care, în cele din urmă, putea să-l salveze pe Sultan, era ceva ce se subînţelegea. Ofiţerii, prin firea lor, nu puteau privi fără a lua atitudine. Din acel motiv nu i-au analizat prea mult ideile, ci se arătau încântaţi că puteau fi activi, chiar să aibă un rol de intervenţie. Mai mult, pentru aplicarea planului, Mustafa Kemal a solicitat un post de comandant, care nu i s-a dat, pe motiv că toate erau ocupate.
Agitaţia din Anatolia crease anumite suspiciuni înalţilor comisari ai Antantei. Soldaţii cutreierau ţara, Comitetul unionist desfăşurând, la rândul său, o activitate suspectă. Armeni, turci şi curzi se înfruntau. Din neglijenţa de la Mudros, armele rămăseseră, iar conflictele se soldau cu morţi. Instrucţiunile de la Paris erau clare în ceea ce privea dezarmarea. Cum cei de la Paris doreau informaţii despre ce se întâmpla în Estul Turciei, s-au adresat ministerului de Război, Djewad Paşa, care, la rândul său, i s-a adresat lui Mustafa Kemal, pentru a se informa. Generalul a demonstrat: „a constata la faţa locului situaţia nesigură şi, pentru a lua măsurile necesare” este nevoie de o anumită autoritate de comandament, însoţită de împuterniciri speciale[86]. Sultanul a fost de acord cu numirea sa, însă înaltul comisar britanic a protestat. În presa vremii apăruseră zvonuri cum că generalul Kemal figura pe lista celor consideraţi primejdioşi, doriţi a fi prinşi şi exilaţi într-un lagăr de concentrare din Malta[87]. Şeful guvernului, Damad Ferid, a garantat însă pentru general, protestele rămânând inutile. În felul acesta, Mustafa Kemal a plecat în Anatolia ca omul de încredere al guvernului, ca delegat oficial al puterilor de ocupaţie. Mai mult, i s-au conferit şi atribuţii de guvernator general al vilaietelor de răsărit. După stabilirea formalităţilor de comunicare şi a ceea ce trebuie să întreprindă, în concordanţă cu Djewad Paşa, şeful statului major turc, după ce a plecat cu vaporul spre Samsun, pe Marea Neagră, cei de la Constantinopol s-au răzgândit şi, probabil pe bază de noi informaţii, şi-au dat seama că numirea generalului a reprezentat o greşală. Din analizele efectuate nu se poate stabili cu exactitate dacă informaţiile au provenit de la guvernul turc sau de la înaltul comisar britanic. Cert este că, din cauza rivalităţilor puterilor ocupante, generalul a beneficiat de un avans de câteva ore, suficient pentru a ajunge la Samsun.
Cum centrul de interes se afla la Paris, principalele puteri fiind preocupate de condiţiile impuse Germaniei, au considerat că Turcia putea să mai aştepte. Acordul de la Sykes-Picot, prin care Marea Britanie, Franţa şi Rusia s-au înteles în privinţa împărţirii Imperiului Otoman, a fost ţinut secret faţă de italieni. Îndată ce au aflat de existenţa acordului, Italia a cerut precizări. La presiunea ei, s-a ajuns la acordul de la St.Jean de Maurienne, semnat la 17 aprilie 1918[88]. Astfel, Italia primea Smirna, cu toată zona Anatoliei de vest, până la Konia. Cum în acea perioadă a izbucnit şi revoluţia în Rusia, acordul nu a devenit încă valabil, deoarece nu era semnat şi de ruşi. Mai mult, guvernul revoluţionar a declarat că renunţă la orice anexiuni sau despăgubiri, gest favorabil pentru anglo-francezi.
În aprilie 1919, Italia a ocupat Adana, cu zona aferentă, fără niciun protest nici din partea Aliaţilor, nici din cea a turcilor, însă, când au ridicat pretenţii pentru Smirna, grecii, prin E. Venizelos, aflat la Paris, au început să facă presiuni. Nici anglo-francezii nu doreau ca italienii să ocupe Smirna, conform acordului de la St.Jean de Maurienne, astfel că l-au declarat caduc[89]. Grecii, în opinia englezilor, trebuiau răsplatiţi pentru ajutorul dat în război. Şi cum nu li se putea împlini dorinţa de a ocupa Constantinopolul sau împrejurimile, fiind de acord cu ocuparea Smirnei, englezii şi francezii îşi atingeau două scopuri: grecii erau mulţumiţi, în acelaşi timp, se împiedica expansiunea Italiei. Afirmaţia lui Venizelos, la Paris, conform căreia provincia Smirna era locuită în majoritate de greci, a fost doar parţial corectă, căci doar în două oraşe, Smirna şi Aivali, grecii erau majoritari.
Lloyd George şi George Clemenceau, la 6 mai 1919, au autorizat Grecia, fără ştirea celorlalţi membri ai Consiliului Suprem, să ocupe Smirna, din însărcinarea aliaţilor[90]. Dacă cei de la Paris s-au gândit la toate variantele posibile cu privire la împărţirea şi reîmpărţirea fostei zone imperiale, nu au luat în calcul şi unitatea poporului turc. Conform art. 7 din tratatul de armistiţiu, aliaţii aveau să ocupe Smirna, însă mare le-a fost mirarea turcilor când, în locul debarcării trupelor aliate, au sosit grecii. Amiralul englez Calthrope a fost cel care le-a dat vestea. Cu toate că reprezentantul turcilor a protestat, mergând până a lansa ipoteza că, în cel mai rău caz, ar trebui să debarce mai multe puteri, iar, alături, să fie şi grecii, în caz contrar lucrurile putând degenera. La 15 mai trupele greceşti au primit binecuvântarea de la Mitropolitul Smirnei. Entuziasmul grecilor a fost de nedescris, toţi fiindu-i recunoscători lui… Venizelos.
Lucrurile nu au decurs însă deloc paşnic. Când, mărşăluind, grecii au intrat în piaţa din faţa edificiului guvernamental, s-a făcut auzit un foc de armă. În presa vremii a fost lansată teoria agenţilor greci provocatori. Focul odată declanşat, s-a tras din toate direcţiile; cu greu ofiţerii au mai reuşit să calmeze situaţia. Conform legilor nescrise ale războiului, odată ridicat drapelul alb, cei în cauză se predau, însă, în drumul său, comandantul ce aducea steagul alb, a fost împuşcat. Ofiţerii turci au fost scuipaţi, ceea ce aparţinea de mentalitatea şi valorile turceşti – a fost insultat, barbaţii au fost siliţi să-şi scoată fesul şi să-l calce în picioare, refuzul fiind echivalent cu execuţia! Casele le-au fost devastate[91]. Turcii au pierdut 300 de oameni, 200 de răniţi şi 20.000 de prizonieri, transportaţi direct în Grecia. Decizia debarcării în Smirna a reprezentat motivul declanşării unui nou război, care a durat trei ani.
Datorită acelor rupturi, s-a creat o stare de nemulţumire, concretizată printr-o puternică rezistenţă, în fruntea căreia s-a evidenţiat, din nou, Mustafa Kemal Ataturk. În urma conflictului dintre adepţii sultanatului, care îşi doreau continuitatea, cu preţul cedării unor teritorii şi, chiar, cu pierderea exploatării Strâmtorilor, convinşi că în viitor Imperiu Otoman va reveni la gloria de odinioară şi cei ce erau în favoarea înlocuirii acelei forme de guvernământ, în frunte cu Mustafa Kemal Ataturk, cei care observaseră din timp faptul că forma sub care funcţiona administraţia otomană devenise falimentară, atât prin idei, cât şi prin promovarea în posturi cheie a unora din anturajul sultanatului. Câştig de cauză au avut ultimii, care, treptat, au pus bazele Republicii Turcia, la 29 octombrie 1923.
Trecerea de la o formă de guvernare la alta nu s-a dovedit uşoară.
Dacă se încerca varianta unificării centraliste, se opuneau teritoriile creştine, care cereau menţinerea limbii şi administraţiei proprii. Dacă se alegea varianta concesiilor, căutându-se unirea cu Statul naţional, pe cale federativă, se indignau mahomedanii, care considerau că erau favorizaţi creştinii, trădându-se, astfel, Islamul. Dacă ne raportăm însă la zona creştină, compusă din sârbii, grecii şi bulgarii din Macedonia, soluţii se puteau găsi, dificultatea aflându-se în Asia Mică, în centrul Islamului. Acolo erau armenii[92]; susţinuti din umbră de ruşi, ei posedau teritorii vaste în Estul şi Sud-Estul Asiei Mici[93], revendicându-şi dreptul la o viaţă naţională proprie. Tendinţele naţionale au devenit conflictuale. Interesant este aspectul că, kemaliştii care au condamnat tot ceea ce au făcut predecesorii, în acea privinţă nu au avut nicio opinie; reiese că mentalitatea naţională rămânea la unison!
În Turcia, circulau zvonuri conform cărora generalul Kemal ar fi luat contact cu Moscova, după ce ajunsese la concluzia că Antanta nu putea aproba niciuna dintre revendicări. Mai mult, înarmările turcilor nu rămăseseră neobservate la Moscova. În cele din urmă, înalţii comisari şi-au dat seama că se pregătea ceva şi au acţionat în consecinţă, informându-şi statele. Nefiind luaţi în seamă, reprezentanţii Marilor Puteri apreciau că aveau de-a face cu rămăşiţele Imperiului Otoman, iar mişcarea kemalistă era considerată o afacere internă a Turciei, eventual o nouă revoluţie asemănătoare cu a junilor turci. Politicienii de la Paris nu au fost impresionaţi de kemalism, care, în opinia lor, nu reprezenta mare lucru. Toate popoarele învinse trecuseră prin revoluţii interne. Învinşii nu aveau altă opţiune decât acceptarea dictatelor. Ce altă soluţie ar mai fi putut găsi? O forţă reală nu apăruse în ţară, armata era ca şi inexistentă; rămăşiţele Imperiului erau împrăştiate printr-o ţară fără drumuri şi căi ferate. Trimişii lor în Capitala turcă au fost trataţi superficial, considerând că se înşelau în ceea ce privea “stafia” Imperiului Otoman[94].
Cu puţin timp înainte, Marea Britanie şi Franţa încheiaseră un nou acord asupra împărţirii mandatelor în Orient. Conform acestui acord, Franţa şi-a atribuit Siria arabă şi Cilicia turcă. Marea Britanie primea tot restul Arabiei, cu tot cu regiunile petrolifere din zona Mossul. În concordanţă cu acordul, englezii s-au retras din Cilicia, făcând schimb cu francezii. Londra renunţase la pretenţiile asupra Turciei, mai puţin Strâmtorile şi Constantinopolul. Şi-a retras şi trupele din Anatolia, minus ofiţerii de control pentru supravegherea căilor ferate. Francezii, din lipsă de trupe, s-au folosit de armenii izgoniţi. Şi asta s-a dovedit o greşeală a francezilor, ce a reaprins iritarea turcă, liniştită în perioada engleză. Într-o proclamaţie, Mustafa Kemal a criticat dur puterile Aliate, apoi a trecut la fapte: a intrat în Cilicia şi a atacat trupele franceze, cu ajutorul localnicilor[95]. Dintr-o luptă de bande, totul s-a transformat într-un război. Ştirea a produs stupoare la Paris. Când, în sfârşit, Aliaţii se înţeleseseră, un general turc le-a stricat planurile. Şi cazul acelui personaj trebuia rezolvat!
Mustafa Kemal a hotărât să plece, din Sivas, în Ankara, oraş aflat în stepele anatoliene, sărac şi prăfuit. S-a mutat înspre vest, deoarece viitoarea capitală turcă deţinea o poziţie centrală, dar şi sigură. Mai mult, era ultima gară a căilor ferate. Un alt motiv pentru care a ales Ankara poate fi socotit cel al comunicaţiilor directe. Între timp, avuseseră loc şi alegerile parlamentare pentru Cameră, scrutin în care naţionaliştii săi câştigaseră marea majoritate, inclusiv el. Însă, din prudenţă, nu a mers la Constantinopol pentru a-şi prelua mandatul. Mai mult, şi-a exprimat intenţia de a fi ales preşedinte al Camerei. În lipsă, Rauf Bey a fost desemnat şef al facţiunii parlamentare a partidului.
Noul parlament, dar şi ultimul sub Sultanat, şi-a deschis lucrările la 11 ianuarie 1920, la Constantinopol. Însă jocurile politice, mai complicate decât cele militare, nu l-au ales pe generalul Mustafa Kemal în funcţia de preşedinte, ci o persoană necunoscută, reprezentantă a taberei naţionaliste, toate la îndemnul adversarului din partid, Rauf Bey. Camera a adoptat rezoluţiile de la Erzurum şi Sivas, care aveau acum mai mult un rol simbolic.
În timp ce strategiile pentru Camera se aşezau, de la Paris, Aliaţii i-au comunicat guvernului turc, pe cale oficială, că Strâmtorile şi Constantinopolul trebuiau să rămână sub controlul Sultanului. Din partea europenilor era mai mult o soluţie de impas, decât un act binevoitor, deoarece niciuna dintre puteri nu era de acord ca o alta să deţină poziţia dominantă.
Cum au perceput turcii acea notă oficială? Parlamentul a considerat faptul un succes al politicii naţionale. S-a grăbit să-l destituie pe ministrul de Război, Djemal Paşa, la cererea Înalţilor Comisari, dar au amânat şi destituirea marelui vizir Ali Riza Paşa. Abil, Mustafa Kemal s-a folosit de oamenii săi de la Cameră, pentru a dezvălui un conflict deschis, cu scopul de a muta reprezentanţa naţională în interiorul ţării. Înarmările şi pregătirile de război continuau într-un ritm sporit, eforturile fiind sprijinite şi de autorităţile militare din Constantinopol. Este cunoscut cazul transportului unui depozit întreg de arme, din peninsula Gallipoli în Asia Minoră, menit a echipa armata Wrangel, trimisă să lupte contra bolşevicilor. Transportul nu a fost oprit, cu toate că a trecut pe sub ochii Înalţilor Reprezentanţi[96].
Considerându-se câştigători, Aliaţii nu au luat în calcul răzvrătirile din sud-estul îndepărtat al Turciei. Bandele din jurul Smirnei îşi continuau războiul de gherilă, francezii pierdeau sat după sat, ulterior, oraşul Maras a fost câştigat, iar, în cele din urmă, francezii s-au văzut nevoiţi să renunţe şi la Şanliurfa. Cilicia a redevenit din nou liberă. Din cercetări reiese că turcii le-au făgăduit retragerea liberă însă, pe drum, au fost atacaţi, masacraţi sau luaţi prizonieri. Fără speranţă la început în ce priveşte rezistenţa naţională, cei din Constantinopol au prins curaj. L-au forţat să abdice pe marele vizir Ali Riza şi înlocuit cu fostul ministru al Marinei, Salih Paşa. Naţionaliştii începuseră să-şi consolideze speranţele.
Situaţia nu putea rămâne fără urmări în ceea ce privea forţele europene. Astfel, într-o întrunire a primilor miniştrii, la Londra, s-a hotărât să li se dea o lecţie turcilor, pentru a-i învăţa cum să se comporte ca învinşi. Ea s-a rezumat doar la atacarea Constantinopolui, pe care Aliaţii îşi fixaseră tunurile. Gestul Aliaţilor a fost în avantajul lui Mustafa Kemal, care, şi prin acel fapt şi-a motivat decizia de retragere a Parlamentului în teritoriul asiatic. Lordul Curzon, într-o declaraţie din Camera Lorzilor susţinea: “Aliaţii nu pot îngădui mai departe ca cei din Constantinopol să-şi bată joc de ei, în timp ce în toată ţara domneşte anarhia şi se comit violenţe şi cruzimi”[97]. În capitala turcă lucrurile s-au precipitat. Multe vase de război ale Aliaţilor au ancorat în portul Cornul de Aur. Turcii şi-au rechemat ofiţerii din zona Anatoliei, trupelor de ocupaţie li s-au ordonat să plece. Reprezentantul englez din Ankara a dispărut discret, iar Rauf Bey a propagat informaţia că Antanta avea intenţia să aresteze deputaţii naţionalişti şi să restaureze cabinetul Damad Ferid. Generalul Kemal a exprimat dorinţa ca fruntaşii să nu se lase prinşi. La 16 martie, Aliaţii au demarat operaţiunea de pedepsire, constând într-o nouă ocupare “disciplinară”. Şeful operaţiunilor era Sir Henry Wilson în calitatea de comandant suprem al forţelor Aliate. Franţa şi Italia au aprobat măsurile ce trebuiau luate în comun, însă nu s-au grăbit să le şi pună în aplicare. Astfel, englezii, prin trupele maritime, au acţionat de unii singuri. Când Parisul şi Roma au observat că obţinerea controlului Constantinopolului de către englezi a fost ca şi făcută, au intervenit, considerându-se parte la conflict. Englezii nu s-au mulţumit numai să bombardeze, ci au intervenit şi terestru, au doborât gărzile şi posturile de poliţie şi au luat sub control oficiile telegrafice şi toate edificiile publice mai importante. Unul dintre funcţionarii telegrafişti a reuşit să reziste şi a transmis o telegramă către Ankara: “Englezii au năvălit în oraş. Dis de dimineaţă, când soldaţii noştri mai dormeau, au atacat santinelele. Au fost opt morţi şi cinsprezece răniţi. Tot mai multe trupe noi vin prin străzi. În momentul acesta, soldaţii englezi se aproprie de minister. Au intrat prin poarta Nisamie. Întrerupeţi comunicaţia. Englezii sunt aici”[98]. Principalii reprezentanţi ai naţionaliştilor au fost arestaţi la domiciliu (Rauf Bey, Fethi Bey). Politicienii au fost transferaţi în închisoare, alături de hoţi şi tâlhari. Mulţi au fost arestaţi întâmplător, unii fiind închişi de doi ani, fără a şti motivul. Englezii au evacuat, în totalitate, închisorile, prizonierii fiind transferaţi, la bordul unor vase de război, în Malta. Cei care rămăseseră în Constantinopol, au plecat în interiorul ţării, mare parte dintre deputaţi au fugit la timp, alături de ofiţeri sau funcţionari. Mulţi din administraţie au aderat, în acele momente, la mişcarea naţională. Un fapt ce l-a mulţumit pe Mustafa Kemal a fost acela că ura împotriva Sultanului sporea. Circula chiar zvonul că sfetnicii săi indicaseră inamicilor numele celor care trebuiau arestaţi. Demersurile englezilor s-au dovedit a fi în zadar, deoarece puseseră stăpânire pe o capitală ce nu mai exista ca atare. Datorită evenimentelor, la Constantinopol s-a declarat stare de asediu. Presa a fost supusă unei cenzuri riguroase; poşta, telegraful şi poliţia au fost puse sub controlul Aliaţilor. Ministerele au primit dreptul să-şi continue activitatea, însă sub controlul europenilor. Mai mult, Aliaţii au regizat o Proclamaţie, ce se încheia astfel: “Datoria supremă a fiecărui cetăţean turc este să asculte de ordinele Sultanului”[99]. Pentru Waheddedin, situaţia părea bună, pentru moment scăpase de naţionalişti. Cei doi adversari ştiau că cel ce va avea câştig de cauză îşi va impune şi sistemul politic, al cărui beneficiar era sau va deveni. De teamă, Sultanul s-a agăţat cu disperare de englezi, considerând că, dacă le acceptă jocurile, îşi putea menţine şi statutul. Un pas riscant poate l-ar fi menţinut în funcţie. Dacă, în timpul atacului englez asupra Constantinopolului, când toată ţara era revoltată, el ar fi fugit în Anatolia şi s-ar fi transformat în capul mişcării naţionale, cu mare greutate generalul Mustafa Kemal ar mai fi putut să impună Republica. Timpul îi era benefic, Locţiitorul Profetului, umbra lui Allah pe pământ, erau încă realităţi în care societatea credea. Din păcate pentru Sultan calculele sale nu erau în ton cu realitatea. El era convins că Marea Britanie era destul de puternică pentru a rezolva problema agitatorilor naţionalişti. Mai mult, credea că, din consideraţie pentru populaţia islamică, englezii trebuiau să-l susţină pe Calif, să-l menţină pe tron şi să obţină recunoaşterea de către ţară a guvernului legal din Constantinopol. Numai dacă acea viziune ar fost aplicată, Aliaţii puteau să spere în executarea tratatului de pace.
Partidul Naţional se erijase, din nou, în grupul revoluţionar. Parlamentul, inexistent după ultimele evenimente, a fost dizolvat şi formal. Damad Ferid a devenit din nou şeful cabinetului – decizie cu care Franţa şi Italia nu erau de acord – cabinet format din partizani devotaţi, el putând guverna cu putere absolută, prin graţia Marii Britanii. După ce şi-a asigurat un nou guvern, Wahededdin a obţinut o “fetwa”·, prin care kemaliştii erau declaraţi în afara legii, iar toţi credincioşii erau chemaţi să lupte împotriva lor. Printr-o iradea imperială, Mustafa Kemal şi cei ce îi împărtăşeau ideile au fost condamnaţi la moarte[100].
Generalul, informat de evenimentele din Capitală, a trecut la contra-măsuri. Cei câţiva ofiţeri englezi care se mai aflau în Anatolia au fost arestaţi. În Eskisehir, unde se mai afla un detaşament englez, care aştepta trupele de ocupaţie italiene din Konia, a fost atacat şi au cucerit oraşul, englezii reuşind să scape cu greu. Prin acele atacuri, Anatolia a fost curăţată de orice armate străine. După evenimentele militare, în plan politic, Mustafa Kemal a convocat corpurile electorale, în numele Comitetului Reprezentativ. În opinia generalului, Parlamentul nu trebuia să aibă nimic comun cu vechea Cameră, astfel i s-a dat caracterul unei Adunări Naţionale legislative cu puteri extraordinare. Ankara a fost desemnată noul sediu al Adunării Naţionale. Cu ajutorul involuntar al Marii Britanii, Mustafa Kemal obţinuse ceea ce nu putuse obţine de la partizanii săi.
Începând cu primavara anului 1920, Ankara a început să se populeze masiv. Ofiţeri, funcţionari, diplomaţi, foşti miniştrii, savanţi, scriitori s-au mutat în noua capitală. Vechi căsuţe dărăpănate au devenit sediile ministerelor. Primul ziar a fost editat într-un fost grajd, Hackimijet i Milliet, răspândind ideile naţionaliste. Preşedintele şi şeful suprem, Mustafa Kemal a locuit în două camere din clădirea gării, în apropierea telegrafului[101].
La 23 aprilie 1920, Adunarea Naţională s-a întrunit la Ankara, într-o clasă sărăcăcioasă a Şcolii de Agricultură. Alegerile s-au desfăşurat mai mult formal, reprezentanţii mişcării kemaliste au obţinut mandatele. Deschiderea lucrărilor Adunării s-a hotărât să fie într-o vineri, ziua în care musulmanii mergeau la Moschee pentru rugăciunea săptămânală. Deputaţii au hotărât să participe la rugăciune la vechea moschee Hagi Bayram. Mai mult, s-au rugat pentru Sultan şi Calif. După momentul solemn, cu drapelul verde al Profetului în frunte, deputaţii s-au deplasat către clădirea unde avea să funcţioneze Adunarea Naţională. Conform ritualului mahomedan, s-au jertfit doi berbeci. În pas cu ceea ce s-a întâmplat în Ankara, imamii au facut slujbe asemănătoare în toată Anatolia. Abil politician, Mustafa Kemal avea nevoie de a crea acea aparenţă, urmărind să nu îşi facă încă duşmani. Practic, îşi dorea să sară câteva secole şi să întemeieze, deodată, un Stat cu totul modern. Mai mult, generalul şi-a făcut un aliat şi din Biserică, instituţie ce nu avea niciun motiv de îndoială la adresa şefului naţionaliştilor.
Adunarea Naţională şi-a continuat activitatea. În fond, a pus bazele noului stat, prin rezoluţiile denumite “de Mai” – legea asupra regimului provizoriu. Monarhia a rămas nominal intangibilă. Se motiva că toate măsurile aveau drept scop apărarea Califatului şi Sultanatului şi eliberarea suveranului şi a ţării imperiale din mâna străinilor. Naţionaliştii susţineau că Monarhul era prizonierul puterilor de ocupaţie şi, nefiind liber în hotărâri, suveranitatea suferea o întrerupere, iar puterea de guvernare trecea, “provizoriu”, asupra Adunării Naţionale. Legea depusă de Mustafa Kemal, conţinea, în stadiu incipient, principiul democraţiei.
Provizoratul nu era decât o punte pentru a trece pe malul celalalt, lăsând întoarcerea deschisă în aparenţă; odată ajunşi dincolo, puntea se putea rupe, fără să se observe. În mod firesc, când Adunarea Naţională avea să deţină, singură, toată puterea în Stat, decizia asupra situaţiei viitoare a Sultanului, avea să-i revină de drept. Şeful ei afirma: “Chestia formei de guvernământ era pe timpul acela deosebit de delicată. Înainte de a face o propunere, trebuia să ţiu seama de ideile şi sentimentele Adunării. Plecându-mă acestei necesităţi, am introdus un proiect în care intenţia a rămas ascunsă”[102]. Din analiza noastră rezultă că generalul nu a comunicat decizia niciunui colaborator. Încercarea de a transforma Imperiul în Republică era ceva ce nu se putea concepe pentru turci. Când o parte din partizanii au declarat că au fost induşi în eroare şi înşelaţi, el le-a obiectat că, cu mai multă atenţie, ar fi putut să recunoască faptul că, prin rezoluţiile din Mai, se constituise, în principiu, Republica!
În Adunarea Naţională s-a constituit o comisie executivă pentru conducerea afacerilor. Cei 11 membri ai guvernului au fost aleşi de Adunarea Naţională singură, mai târziu, la propunerea Preşedintelui; lărgirea puterilor a obţinut-o după mai multe luni. Caz unic, Mustafa Kemal, vârful piramidei a fost ales preşedinte al Adunării Naţionale şi, totodată, preşedinte al Consiliului de Miniştrii. În acel mod, deţinea atât puterea legislativă, cât şi executivă, un fel de dictator îmbrăcat în toga democraţiei[103]. Nu a trecut niciodată peste reprezentanţa populară şi nici nu a căutat să-şi micşoreze însemnătatea. Prin modul de a percepe politica, s-a sprijinit pe Parlament şi l-a dominat, l-a ridicat, ridicându-şi, astfel, şi propria poziţie; s-a supus deciziilor majorităţii, dar a ştiut să le îndrume în direcţia dorită, dovedindu-se un bărbat de stat de tip modern. După obţinerea funcţiei de preşedinte şi al Adunării Naţionale şi a guvernului, Mustafa Kemal şi-a racolat un colaborator ce îi va sta alături vreme îndelungată: Ismet Paşa, un tânăr colonel, care se remarcase în susţinerea naţionaliştilor din Constantinopol. Mustafa Kemal l-a numit şef al Marelui Stat Major·. Decizie îndrăzneaţă, care a stârnit nemulţumirea multor generali mai în vârstă, care, în primă fază, nici nu au vrut să se supună colonelului Ismet. În cele din urmă, autoritatea lui Mustafa Kemal a rezolvat situaţia. Ismet Paşa, un personaj de mică statură, lipsit de aspect impozant, ascundea însă, sub o fire blajină şi voioasă, o voinţă neclintită. S-a distins atât pe câmpul de luptă, cât şi la masa verde a conferinţelor şi a tratatelor, din postura de ministru de Externe. Din faptul că nu auzea bine, a ştiut să facă o virtute diplomatică: nu auzea decât ceea ce voia să audă sau, pretextându-şi surzenia, spunea să i se repete de mai multe ori cele spuse, câştigând astfel timp, pentru a da un răspuns mai bine chibzuit.
Adunarea Naţională a continuat în aceeaşi idee. Toate tratatele, convenţiile, acordurile comerciale încheiate de guvernul de la Constantinopol cu statele străine au fost declarate nule şi neavenite. Toate veniturile Statului, cât şi cele care proveneau din domeniile imperiale şi din aşezământele religioase au ajuns sub administraţia Ankarei. S-a instituit un tribunal revoluţionar şi orice uneltire sau opoziţie contra guvernului din Ankara a fost declarată trădare[104].
Noua Turcie intrase pe făgaşul visat de Mustafa Kemal. Ca preşedinte al Partidului Republican al Poporului, alături de adepţi, a pus bazele republicii. Principala sa preocupare a fost să schimbe, din temelii, noul stat: a desfiinţat Califatul, în martie 1924; la rândul lor, şi şcolile religioase au fost desfiinţate, în acelaşi timp. Societatea nu a mai fost condusă după legea musulmană (Sharía), fiind înlocuită de codul civil elveţian, codul penal italian şi codul comercial german.
Mai mult, egalitatea femeilor cu bărbaţii a fost încurajată, după căsătoria, din 1923, a lui Mustafa Kemal cu o femeie educată în Vest, Latife Hanim (au divorţat în 1925). În decembrie 1934 femeilor li s-a permis să voteze şi să candideze pentru forul suprem în stat, Parlamentul.
O lege controversată, care nu a trecut uşor, a vizat interzicerea portului fesului, turbanului, lege considerată de preşedintele republicii ca pe un simbol ce amintea de perioada feudalismului. În cele din urmă, prin măsuri dure asupra celui ce-l mai purta, a reuşit importanta transformare de mentalitate.
Una dintre principalele reforme a vizat, în 1928, schimbarea alfabetului arab cu cel latin. A reprezentat una dintre cele mai îndrăzneţe hotărâri, deoarece, o vreme, legea a creat derută. În 1934, o nouă lege l-a obligat pe fiecare cetăţean să îşi aleagă un nume de familie şi un prenume, “în stil occidental”, măsura contribuind la o mai bună administrare şi clasificare a populaţiei. Ca exemplu, Mustafa Kemal a primit, din partea Parlamentului turc, numele de Ataturk[105].
Liderul părea că îşi făcuse datoria!
La hotarul estic, Grecia intrase, la rândul ei, în era modernismului; traiect la care Elefterios Venizelos contribuise şi el decisiv.
Doi lideri politici atipici, două comportamente care au sfidat timpurile, cutumele şi, mai ales, limitările mentale sau geografice – un turc şi un cretan – au reuşit să transforme, aproape în totalitate, zona balcanică, catapultând-o spre modernism, spre noua eră deschisă, apoi, de prima conflagraţie mondială. Au reuşit să impună o nouă categorie de oameni politici şi un nou tip de discurs. Mizând pe cartea inovaţiei, au făcut aproape uitate înfrângerile de altădată, renumele sau gloria unor imperii de mult apuse şi au promovat noile state, create după tipar democratic.
[1] Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1948-1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
[2] Max Weber, Economy and Society, Bedminster Press, New York, p. 926.
[3] Daniel Chirot, Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony, Academic Press, 1976, p. 119.
[4] Trond Gilberg, Modernization in Romania since the Second World War, Praeger Publishers, New York, 1975, p. 3
[5] apud M. Burton, J. Higley; Invitation to Elite Theory; în Organisations and Power Theory,
Centraleurope: Probe Launched Into Czech Communist Ex-Prime Minister lahttp://www.centraleurope.com
[6] Ibidem
[7] Cătălin Zamfir, art. cit.
- · după cum se va vedea şi în cazul lui E. Venizelos, dar, şi pentru spaţiul românesc interbelic, de pildă – legătura, aproape organică, dintre un lider charismatic şi o formaţiune politică – atât destul de efemerele experimente politice purtând semnătura unui Al. Averescu sau N. Iorga, cât şi „contopirile” unor adevărate familii-personaje politice cu partide importante (Brătienii; Maniu…).
[8] M.G.Burton şi J. Highley – “Elite Settlements”, în American Sociological Revue, 52 (iunie 1987), pp. 295-307.
[9] M. G. Burton, R. Gunther si J. Highley ed. – Elite and Democracy Consolidation in Latin America and Southern Europe, Cambridge, Cambridge University Press, 1992, p. 10.
[10] International Encyclopedia of Social Sciences, vol. V, “Elite”, Macmillan and Free Press, New York, 1968, pp. 26-28.
[11] Timothy Garton Ash – The Uses of Adversity: Essays on the Fate of Central Europe, Random House, New York, 1990.
[12] G. O’Donnel, Ph. Schmitter, Trabsitions from Authoritarian Rule: Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, J. Hopkins University, 1988, p. 4.
[13] Pe ideea cuplării unui anume tip de lider cu o anume reacţie sau opinie politică – la Geoffrey Pridham, „political elites in Central and Eastern Europe and the EU’s democratic conditionality. A Case of Convergence?”, susţinut la Conferinţa Elite and EU Enlargement, Bremen, Germania, 13-14 mai 2005.
[14] născută Plumidaki, undeva în jurul anului 1826, în satul Therisos. Una dintre îndepărtatele sale rude, pe linie paternă, a rămas în istoria locală ca un erou al războiului de independenţă grec. Părintele său ocupa o importantă poziţie socială în regiune, astfel că, prin căsătoria, ce a avut loc aproximativ în anul 1846, Kyriakos Venizelos urca, oarecum, pe scara socială. Oarecum, însă, deoarece mulţi dintre biografii viitorului om politic insistă în a-i creiona lui Styliani o imagine tipică de… ţărancă, analfabetă (Paschalis M. Kitromilides, Eleftherios Venizelos: the trials of statesmanship, Institute for Neohellenic Research, National Hellenic Research Fondation, 2006, p. 37.
[15] Prezentă şi în amintirile sale, publicate cu titlul simplu – Journal, La Canée, 1979.
- · se vede, aici, mai ales impactul contextului intern şi internaţional în care a fost concepută biografia lui Venizelos de către Chester – primii ani de după terminarea Primului Război Mondial, când se intensificaseră acţiunile europene pentru susţinerea cauzei unor ţări din spaţiul est-central european – o aşa-numită, adesea, în literatura de specialitate – „redescoperire a Europei periferice”. Recomandăm, pentru o imagine completă, un interesant studiu contemporan – Theodore P. Ion, „The Cretan Question“, The American Journal of International Law, aprilie 1910.
[16] O prezentare concisă şi clară a evenimentelor, de pildă la Richard Clogg, A Concise History of Greece, Cambridge UP, Cambridge, 1992, cu predilecţie paginile 45-59.
[17] Kairophilas Kostas, Eleftherios Venizelos, His Life and Work, 2009, p. 5.
[18] Pentru detalii cu privire la contextul intern, cu predilecţie transformările pe care le-a cunoscut societatea greacă în a doua jumătate a veacului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, recomandăm: Joëlle Dalègre, Grecs et Ottomans. 1453-1923, de la chute de Constantinople à la disparition de l’Empire ottoman., Études grecques, L’Harmattan, 2002 ; Giannis Koliopoulos et Thanos Veremis, Greece : the modern sequel : from 1831 to the present. Londres : Hurst & Company, 2002
[19] o interesantă trecere în revistă a vieţii politice a acelei perioade în Keith R. Legg, Politics in modern Greece, Stanford U.P, 1969.
[20] Episodul este pe larg povestit în destul de recenta biografie purtând semnătura lui Charles Personnaz, Venizélos. Le fondateur de la Grèce moderne., Bernard Giovanangeli Éditeur, 2008, p. 34.
[21] Chester, op. cit., pp. 27-29.
[22] fiica unui reputat negustor chaniot, Sophoklis Eleftheriou Katelouzou, născută în 1870.
[23] Atmosfera şi derularea evenimentelor în Charles Personnaz, op. cit., p. 48.
- · interesant pentru traiectul ascendent, dar aparte al personajului Venizelos este şi faptul că, neuitând niciodată de dezideratele conaţionalilor, a încercat să îi „conducă” pe calea transformărilor. O frântură dintr-un cunoscut discurs, ţinut la 28 ianuarie 1898, cu prilejul deschiderii Adunării locale din Meldoni, provincia Retimo, poate fi semnificativ în acest sens: „Normal, ceea ce obţinem astăzi nu corespunde cu aspiraţiile părinţilor noştri, nici cu visele pe care le-am avut în tinereţe. Dar trebuie să ne arătăm înţelepţi şi onorabili. Numai astfel vom putea face un pas important înspre realizarea idealului nostru naţional.” (cf. Chester, op. cit., p. 27). Au existat multe dezbateri, mai ales în epocă, legate de posibila „trădare” a lui Venizelos a doleanţelor cretane – interesantă este, de asemenea, propria interpretare: „Dacă am fost acuzat că sunt naţionalist, în sensul că sunt totalmente devotat ideii naţionale, şi sunt profund convins că unirea cu Grecia a Cretei este singura soluţie, finală, a problemei, atunci acuzaţia poate fi reală şi o accept cu plăcere, deoarece o împart cu tot poporul cretan.” (fragment din scrisoarea adresată, la 6 septembrie 1897, amiralului Canevaro, apud Chester, op. cit., p. 25).
[24] În varianta lui Chester, op. cit.: „The final rupture between the Prince and Venizelos was certainly not brought about by the events of a day or a week ; it was the cumulative effect of incidents extending over months and even years. „When,” writes M. Gaston Deschamps, ” Prince George of Greece, younger brother of Constantine, was nominated High Commissioner in Crete by the four European Powers, M. Venizelos had the courage to prefer the democratic interests of the country to the favour of His Royal Highness. On perceiving that the administrative inexperience of the young Prince, whose studies had but scantily prepared him for his new situation, invited the risk of dissatisfying the population of the island and of delaying the complete and fraternal union of Crete with Liberated Hellenism, he did not hesitate to separate from a collaborator who did not appear to him to be sufficiently well equipped for such a difficult position” (p. 80).
[25] Eugene S. Bagger, Eminent Europeans. Studies in continental Reality, G.P. Putnam’s Sons, 1922, p. 59. Povestea apare şi în varianta tipărită cu un an în urmă, 1921, respectiv cea aparţinând lui Chester, op. cit., p. 5.
[26]O analiză interesantă a evenimentelor, insistând pe unul dintre coordonatele prezente şi mai apoi în viaţa politică elenă – ingerinţa factorului milita, recomandăm S. Victor Papacosma, The Military in Greek Politics: The 1909 Coup D’état, Kent State UP, 1977.
[27] Această linie a unui aşa-numit „mesianism” politic – prezentă, de altfel, în tot spaţiul est-central european cu predilecţie în perioada interbelică – pe larg analizată pentru cazul grec de Mark Mazower, „The Messiah and the Bourgeoisie: Venizelos and Politics in Greece, 1909–1912“, The Historical Journal, decembrie 1992, pp. 885–904.
[28] Chester, op. cit., Prefaţa, p. XVI.
[29] Idem, p. X.
[30] Apostolos Vacalopoulos, Histoire de la Grèce moderne., Horvath, 1975, p. 212.
[31] Eugene Bagger, op. cit., pp. 93-94. Varianta lui Chester, „I believe,” he said, „that the poorer classes have been
unduly taxed. I feel sure that all right-thinking people approve of the military revolution, and I hope that the ideas which prevailed at the recent elections will be maintained in future Parliaments. The National Assembly need not confine itself to the revision of those clauses of the Constitution which were denounced by the last Chamber. I am opposed, however, to any fundamental changes in the Constitution. As for the dynasty, it is rooted in the country, but I consider that the Crown ought to take a more energetic part in the affairs of State. I have come from Crete to share in the regeneration of Greece. I left Crete with reluctance and only because I believed it to be my duty to obey the call. I have not come as a leader of political parties, but as the champion of new ideas, and I hope for the co-operation of all who desire the betterment of the country. No politician should take office at the expense of his principles. He should tell the truth to those above and to those below him. I advocate the formation of clubs throughout Greece for the political education of the people. I call for cheers for the nation and the King.” (p.138) ” The Chamber,” he said, ” should conserve its purely revisionist character.” The audience, which numbered about 30,000 people, interrupted him with cries for a Constituent Assembly. Whereupon, Venizelos repeated, with greater firmness, ” The Chamber must be revisionist !” (p. 139) M. Caclamanos, who was standing in the crowd, was impressed by the extraordinarily sudden change which Venizelos had wrought. ” His insistent demand for a Revisionist Assembly,” remarks the diplomatist, proved that he was not a revolutionary.” The difference between the Constituent Assembly called for by the Athenians and the Revisionist Assembly insisted upon by Venizelos was great. It was almost as great as the difference between a violent revolution and reform by legislative enactment”.
[32] Eugene Bagger, op. cit., p. 80.
[33] Pentru mai multe detalii, recomandăm studiul Mariei Kyriakidu, „Legislation in Inter-war Greece Labour Law and Women Workers: A Case Study of Protective“, din European History Quarterly, nr. 32, 2002, pp. 451-488.
[34] Franţa a trimis în Grecia o misiune militară, în acest scop, misiune condusă de generalul Joseph-Paul Eydoux (1842-1918) (iniţial, misiunea se pare că trebuia să cadă în sarcina generalului Foch). Eydoux a contribuit din plin la reformarea armatei greceşti, între 1911-1914 (în aprilie 1914, a fost înlocuit de generalul Etienne de Villaret (1854-1931): echipamentul militar a fost în totalitate reînnoit; serviciile sanitare şi de intendenţă au fost reorganizate; organizarea tactică a fost modificată; principiile de instrucţie şi cele tactice au fost preluate, în totalitate, după modelul francez. Un fapt foarte important – elita militară a fost, începând din acest moment, încetul cu încetul, îndepărtată de viaţa politică – fapt care a condus, rapid, la vizibile nemulţumiri. Despre implicarea Franţei în spaţiul est-central european în această perioadă, pe plan militar, recomandăm studiul lui Alexandru Oşca, „Politica Franţei şi Italiei în sud-estul Europei“, în Revista de Istorie Militară, nr. 5-6, 2007, pp. 30-37, dar şi Ioannis Antonopoulos, „Antagonismul franco-german în Balcani înaintea Primului Război Mondial.
Finanţe şi armamente. Cazul României şi al Greciei“, Revista de Istorie Militară, nr. 3-4, 2008, pp. 40-48.
[35] Interesant este şi faptul că această cronică despre Grecia intrată pe calea modernizării a venit, parcă în oglindă, cu o altă analiză, dedicată unei asemănătoare încercări de reformă dintr-un stat vecin, aparţinând aceluiaşi areal balcanic – spaţiul turcesc. În numărul din mai 1910 al „Vieţii Româneşti”, I.G. Duca a scris şi cronica „Un moment greu pentru Tinerii Turci”: „Era de prevăzut faptul că regimul constituţional din Turcia va avea să lupte cu numeroase greutăţi. În genere, nimic nu e mai greu decât să dai unui popor o viaţă nouă […] Societatea pe care Tinerii Turci se străduiesc s-o întemeieze azi e clădită pe o temelie cu totul deosebită, ea porneşte de la concepţia modernă a lucrurilor, a vieţii, a raporturilor dintre oameni”.
[36] O analiză pertinentă, centrată mai ales pe diferenţierile existente între conceptele de modernizare politică caracteristice societăţilor occidentale şi cele greceşti, la Keith Legg, Politics in modern Greece, Stanford University Press, 1969, cu predilecţie secţiunea teoretică din „Introducere”, pp. 5-28.
[37] Apud Chester, op. cit., p. 7.
[38] Recomandăm, în această direcţie, o recentă interpretare a tuturor proiectelor politice din această perioadă, proiecte legate de numele lui E. Venizelos, Frederic P. Miller, Agnes F. Vandome, John McBrewster, Eleftherios Venizelos: Prime minister, Ethnarch, Cretan State, Balkan Wars, Balkan League, World War I, Allies of World War I, National Schism, Monarchism, Venizelism, Megali Idea, VDM Publishing House, 2009.
[39] George Mavrogordatos, în Stillborn republic: social coalitions and party strategies in Greece 1922-1936 (University of California Press, 1983), face o foarte atentă analiză a sistemului politic grec din perioada interbelică, insistând pe rolul jucat de cele două grupări definitorii: tabăra venizelistă, respectiv cea antivenizelistă (cu predilecţie, pp. 25-52).
[40] Eugene Bagger, op. cit., p. 77.
[41] Op. cit., p. 3.
[42] Pentru perioada primilor ani la conducerea Greciei, recomandăm şi foarte recenta lucrare aparţinând lui Vincent Julian Seligman, The Victory of Venizelos. A Study of Greek Politics, 1910-1918, General Books, 2010.
[43] Perspectiva românească faţă de problemele Greciei, într-un interesant studiu, Mihai Macuc, „Războaiele balcanice în însemnările unui martor ocular – Ion C. Filitti”, în Revista de Istorie Militară, nr. 5-6, 2007, pp. 44-50. Iar implicarea românească, şi în Ephraxia S. Paschalidou, „Tratatul de la Bucureşti. Rolul României în încheierea celui de-al Doilea Război Balcanic”, Revista de Istorie Militară, nr. 3-4, 2008, pp. 49-55.
[44] Idee pe larg analizată în Eugene Bagger, op. cit., pp. 80-90.
[45] Diplomatul român Constantin Xeni este unul dintre martorii care au prezentat, pe larg, principalele momente din timpul şi de la semnarea păcii turco-greceşti. Atunci când s-a ajuns într-un impas, Venizelos l-a invitat pe Take Ionescu să întreprindă, cât mai repede, de mult proiectata vizită în Grecia. În timpul escalei din capitala Turciei, s-a întâlnit cu ministrul Talaat-Bey, unul dintre cele mai importante personaje politice ale imperiului. Interesant este faptul că tocmai Talaat a propus ca ministrul român să devină arbitru în disensiunile cu grecii. (Pentru detalii cu privire la conflictul otomano-elen, recomandăm, Joëlle Dalègre, Grecs et Ottomans. 1453-1923, de la chute de Constantinople à la disparition de l’Empire ottoman., Études grecques, L’Harmattan, 2002).
Sosirea la Atena a fost una triumfală: toţi membrii guvernului i-au ieşit românului în întâmpinare. Abil, Take Ionescu a şi reuşit ca, numai într-o săptămână, să aducă cele două tabere la mult aşteptata înţelegere. A fost onorat cu mulţumirile, în scris, ale oficialităţilor elene, municipalitatea Atenei acordându-i titlul de cetăţean, iar universitatea – pe cel de doctor honoris causa. Mai târziu, după semnarea tratatului şi sultanul l-a primit în audienţă, spre a-i aduce aceleaşi mulţumi. În România, primăria Bucureştiului a schimbat numele unei străzi, din Costa-Foru, în Atena, iar, peste câteva săptămâni, din capitala Greciei, Take Ionescu a primit şi o reproducere, în piatră, a basoreliefului Minervei, pe care a zidit-o în peretele de la intrarea în propria casă. Mai mult, după moartea omului politic român (2 iunie 1922), când s-a decis aşezarea bustului său în sala de şedinţe a Adunării, E. Venizelos a trimis un bloc de marmură de Paros. După semnarea tratatului de la Bucureşti, care a pus capăt celui de-al doilea război balcanic, la sfârşitul lui iulie – începutul lui august al anului 1913, Venizelos a întreprins, la rândul său, o vizită în România, având în obiectiv mai ales oraşele recunoscute pentru comunităţile elene puternice – porturile dunărene Brăila şi Galaţi. Când, la 1 august, a ajuns la Brăila, a rămas profund emoţionat văzând atâtea vapoare ce arborau drapelul grec şi a replicat că nici la Pireu nu a văzut atâtea… steaguri greceşti laolaltă! Pentru contactele Venizelos – România recomandăm o foarte bine realizată lucrare – Constantin Iordan, Venizelos şi românii, Editura Omonia, Bucureşti, 2004.
[46] Episodul, aşa cum şi-l aminteşte ministrul român Take Ionescu, pe larg prezentat în Dimitris Michalopoulos, Attitudes parallèles : Éleuthérios Vénisélos et Take Ionescu dans la Grande Guerre. Préfaces de Georges K. Stefanakis et Dan Berindei, Institut de recherches sur Éleutherios Vénisélos et son époque, 2005, p. 18.
[47] Apud Chester, op. cit., p. 5.
- · care era căsătorit (din 27 octombrie 1889) cu sora kaiser-ului Wilhelm al II-lea, Sophia de Prusia.
[48] Din 16 septembrie 1916, E. Venizelos a pus, apoi, bazele unui aşa-numit triumvirat – asociindu-i-şi la conducerea guvernului provizoriu şi pe unii reprezentanţi ai armatei: generalul Panagiotis Danglis şi amiralul Pavlos Kunduriotis. Contextul intern, cu prezentarea principalelor momente semnificative în Apostolos Vacalopoulos, Histoire de la Grèce moderne., Horvath, 1975, p. 220.
- ·· Constantin I a abdicat la 11 iunie 1917, lăsând tronul celui de-al doilea fiul al său Alexandru, a cărui domnie s-a terminat brusc, în 1920, când, la 25 octombrie, cu ocazia unei plimbări prin grădinile regale, a fost muşcat de maimuţa sa favorită.
- ··· este pentru prima dată când a fost dată o lege cu privire la încurajarea turismului naţional!
[49] Principalele direcţii modernizatoare în Giannis Koliopoulos ; Thanos Veremis, Greece : the modern sequel : from 1831 to the present, Hurst & Company, Londra, 2002.
[50] Autorul cunoscutei lucrări The Big Four and Others at the Peace Conference (1921), în care ea şi dedicat lui Venizelos efectiv un capitol!
[51] Eugene Bagger, op. cit., p. 53.
[52] Ibidem.
[53] E. Bagger, op. cit., p. 55.
[54] Magazin istoric, martie 2000.
[55] Venizelos, Houghton Mifflin Company, 1920, cu predilecţie paginile 330-357, citat şi de Bagger, op. cit., p.109.
[56] Ni s-a părut semnificativă, pentru reconfigurarea atmosferei create în jurul său, amintirea lui Dafnis Panagidis, fiul părintelui Solomon Panagidis: „Eleftherios Venizelos a făcut apel la voluntari, iar el (tatăl meu, n.a.) a fost printre primii. Era adeptul lui Venizelos. Era democrat. A fost ameninţat într-o cafenea. Aşa cum mi-a povestit el însuşi, i-au pus pistolul la cap şi i-au spus: „Zi «Trăiască Kotsios»“. A spus cu buzele, dar nu cu inima. Îl iubea atât de mult pe Venizelos, încât prima sală de lectură, pe care a înfiinţat-o la Kalo Horio (la Biblioteca comunală, în 1920), unde era învăţător, a primit de la el numele Sala de Lectură Venizelos.
Acolo, în sat, un unchi de-al meu a botezat un copil pe care l-au numit Venizelos.“ (apud http://www.pateric.ro/convorbire-cu-dafnis-panagidis-fiul-parintelui-solomon-panagidis/)
[57] apelative foarte prezente, din nou, în întreg spaţiul balcanic incipient democratic, vezi şi Mark Mazower, art. cit.
- · s-a ajuns, după cum devenise aproape o marcă a spaţiului politic balcanic în această perioadă, şi la violenţă. La 12 august 1920, două zile după semnarea Tratului de la Sevres, a căzut victima unui asasinat, doi ofiţeri regalişti au tras asupra sa în gara din Lyon, rănindu-l la mână. Atacul a condus la revolta taberei venizeliste, ajungându-se la chiar la asasinarea unuia dintre fruntaşii opoziţiei, Ion Dragumis (31 iulie 1920). Aflând vestea, Venizelos a fost, se pare, de-a dreptul terifiat. Una dintre secretarele sale a povestit, mai târziu, chiar că ar fi şi plâns (pe larg în Marc Terrades, Le Drame de l’hellénisme. Ion Dragoumis (1878-1920) et la question nationale en Grèce au début du XXe siècle., L’Harmattan, 2005.
[58] venizelism – antivenizelism pe larg comentate în George Mavrogordatos, op. cit., cu predilecţie în secţiunea ce debutează cu p. 323.
[59] Oferim, spre exemplu, un fragment dintr-un articol purtând semnătura lui Platon E. Drakoules şi apărut în revista, Justice, în numărul din decembrie 1920, cu titlul „The End of Venizelism”: „Greece ten years ago made a revolution and entrusted to Mr. Venizelos the direction of her destinies, partly because she believed in him and partly because he was the favourite of England and France. He thus became supreme ruler and had the devotion of the entire nation. But these last three years he became intolerably autocratic, and moreover he was not constitutionally elected in 1917, butt imposed by England and France The Greek people never endorsed this, except so far as it was unavoidable in view of the abnormal international circumstances. The moment the first constitutional chance was given through the elections of November 14, Greece voted against his domestic policy, but not against his foreign policy and it is virtually the Labour element that defeated Venizelos”.
- · la 14 septembrie 1921, la Londra, E. Venizelos s-a căsătorit a doua oară, legalizând o legătură ce dura încă din timpul Primului Război Mondial. Aleasa era fiica unui important om de afaceri de origine greacă, din Londra, Elena Schillizzi.
[60] O interesantă paralelă între două organisme statale contemporane şi-a propus şi studiul lui T. D. Sfikas, „A Tale of Parallel Lives: The Second Greek Republic and the Second Spanish Republic”, în European History Quarterly, 1999, Vol. 29, No. 2, pp. 217-250.
[61] Din nou la Paris, unde s-a retras pentru a-l traduce pe Tucidide.
[62] The Times, 3 septembrie 1928.
[63] A fost criticată, mai ales, risipa financiară, cauzată, mai ales, de implicarea în mari proiecte: lupta împotriva malariei (politici de desecări), a tuberculozei; ample campanii de creare a unor sisteme de irigaţii.
[64] tabăra antivenizelistă crescuse simţitor – atentatul din 6 iunie 1933, când maşina lui Venizelos a fost atacată, şoferul căzându-i victimă, poate sta mărturie. (Episodul, pe larg, în Barbara Jelavich, History of the Balkans. Twentieth century, Cambridge University Press, 1983, p. 209).
[65] un foarte interesant studiu despre stilul politic deosebit de… special (insistând mai ales pe ideile de republicanism) – Victor S. Papacosma „The Republicanism of Eleftherios Venizelos: Ideology or Tactics?”, în Byzantine and Modern Greek Studies, Vol. VII, 1981, pp. 169, 202.
[66] Dintre istoricii europeni care au tratat această temă amintim: Bernard Lewis, The Emergence of Modern Turkey Oxford University, London 1968; Harry Howard, The partition of Turkey – A diplomat history 1913 – 1923, New York, 1966. Dintre istoricii turci enumerăm: Serif Mardin, Atatürk ve Cumhuriyet dönemi Türkiyesi, Y.E. Turkiye Ticaret Odalari, Ankara, 1981 (Turcia și Ataturk în perioada republicană); Salahi R. Sonyel, Türk Kurtuluş Savaşı ve Dış Politika, Y.E. Turk Tarih Kurumu, Ankara, 1986 (Războiul de independenţă turc şi politica externă) Büyük Millet Meclisinin Açılışından Lozan Antlaşmasına Kadar, TTK, Ankara, 1986 (Marea Adunare Naţională de la deschidere până la Tratatul de la Lausanne); Dogan Avcioglu, Milli Kurtulus Tarihi, cilt 1, Y.E. Istanbul Matbaasi, Istanbul, 1974. (Istoria de eliberare naţională).
[67] Ibidem, p. 83.
[68] op. cit. pp 86-87.
[69] Ibidem, p. 132.
[70] Ibidem, p. 134.
[71] Idem.
[72] Ibidem, p. 137; vezi şi Semen Aralov Rus Buyukelcisi`nin Hatiralarinda Ataturk ve Turkiye (Amintirile ambasadorului rus Semen Aralov despre Ataturk şi Turcia), Editura Kum Saati, Istanbul, 2005, p. 67.
[73] D.v. Mikusch…,p. 141.
[74] Ibidem, p. 146.
[75] Nu s-a recurs la dezarmarea şi dizolvarea imediată a armatelor şi nici la predarea materialului de război, cum se obişnuia. S-a afirmat că armata turcă trebuie demobilizată cât mai repede, cu excepţia trupelor necesare pentru paza frontierelor şi menţinerea ordinii în ţară.
[76] Count Sforza How we lost the war with Turkey, The Contemporary Review, Noiembrie, 1927, London.
[77] Avocat cretan, a reuşit să-l răstoarne pe regele Constantin, cumnatul împăratului Germaniei şi să angajeze ţara într-o alianţă cu Antanta.
[78] Pentru detalii vezi: Dr. Docent Azmi Suslu Ruslara Gore Ermenilerin Turklere Yaptiklari Mezalim, Baski Eve Turk Inkilap Tarihi Enstitusu, Ankara, 1987, (Dr. Docent Azmi Suslu, Masacrele comise de către armeni împotriva turcilor conform ruşilor, Editura Institutul de Istorie al Revoluţiei Turce, Ankara, 1987).
[79] D.v.Mikusch, p. 149.
[80] Ibidem, p. 151.
[81] D.v.Mikusch, op. cit. pp. 152-153.
[82] Ibidem p. 154.
[83] Metin Heper, Turkiye`de Devlet Gelenegi (Viitorul statului Turc), Editura Dougbati, 2006, p. 109.
[84] D.v. Mikusch…, p.158.
[85] Ibidem, p. 159.
[86] Ibidem, p. 161.
[87] Gazi Mustafa Kemal Nutuk (Discursuri), Alfa Basim Evi, Istanbul, 2005, p. 227.
[88] D.v. Mikusch.. p. 163.
[89] Ibidem, p.163.
[90] Ibidem, p. 164.
[91] Ibidem,p. 165.
[92] Coord. Prof.dr. Aysel Eksi Belgeler ve taniklarla turk-ermeni iliskilerinde. Tarihi Gercekler, Ulusal Sivil Toplum Kuruluslari Birligi, 2006, s. 89 (Aysel Eksi, Adevărul istoric din relaţiile turco-armene în lumina documentelor şi martorilor, Editura Uniunea Asociaţiilor Civile, Istanbul, 2006, p. 89).
[93] D.v.Mikusch, Gazi Mustafa Kemal 1880-1938, Editura Scrisul Românesc, Craiova, p. 81.
[94] D.v. Mikusch, op.cit., p. 195.
[95] Tarihte Turk-Rumen Iliskileri (Relaţiile turco-române în istorie), Genelkurmay Basim Evi, Ankara, 2006, p. 141.
[96] D.v. Mikusch, p. 203.
[97] Ibidem, p. 204.
[98] Ibidem, p. 205.
[99] Ibidem, p. 206.
- · Lege Sfântă.
[100] La Constantinopol s-a răspândit vestea că sentinţa de condamnare la moarte a şi fost executată. Ştirea a ajuns şi la mama sa, care locuia în capitala statului. Neputând comunica, a crezut zvonul. Mai mult, fiindcă fusese eliminat din comunitatea credincioşilor trebuie să fi fost foarte dureros pentru mama ce avea sentimente profund religioase.
[101] Gazi Mustafa Kemal, p. 299.
[102] D.v. Mikusch, p. 211.
[103] Ibidem, p. 212.
- · Marele Stat Major General era inclus, în acel moment, în cadrul Ministerului.
[104] Ibidem, p. 213.
[105] În toamna anului 1938 starea de sănătate a preşedintelui Ataturk s-a deteriorat, în primul rând ficatul, din cauza alcoolului pe care îl consuma zilnic (Ankara, 5 aprilie 1938, nr. 477-3).
Dispariţia liderului emblematic K. Ataturk, la 10 noiembrie 1938, a generat numeroase comentarii. Întrebarea de pe buzele tuturor se referea la posibila continuare a vechilor evoluţii din partea Turciei. Care va fi viitorul reformelor Kemaliste? Neînţelegerile dintre liderii Kemalişti vor crea probleme interne? Va putea Turcia continua politica externă promovată de indiscutabila autoritate a lui Ataturk, iar întrebarea cea mai vehiculată era dacă Turcia va putea să îşi apere integritatea naţională şi, în primul rând, independenţa ca un stat laic? Se va continua pe drumul deschis de el?
Funeraliile conducătorului statului turc, care au avut loc la 20 noiembrie la Ankara, au atras prezenţa multor lideri europeni. Liderul ce urma să-i succeadă trebuia, inevitabil, să fie paşă kemalist. În acea situaţie, primul ministru Celal Bayar l-a recomandat pentru preşedinţie pe mareşalul Fevzi Cakmak, comandantul Statului Major, susţinut şi de kemaliştii Kilic Ali, Recep Peker şi Sukru Kaya, dar mareşalul nu dorea să părăsească armata.