Romania si Turcia au depus eforturi serioase de mentinere a pacii, in special in zona balcanica. O telegramă din Paris, relata că Saracioglu anticipase într-o convorbire cu reprezentantul diplomatic român în capitala Franţei că „pătrunderea tot mai adânca a Italiei în existenţa de stat a Albaniei reprezintă un mare pericol de viitor pentru Înţelegerea Balcanică, deoarece ocuparea acesteia schimba complet geopolitica zonală. Din procesul-verbal Gafencu – Saracioglu, reiese că miniştrii de externe ai Turciei şi României precum şi cei ai Înţelegerii Balcanice au căzut de acord să întreprindă noi demersuri pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Bulgaria, luând în considerare asocierea acestei ţări la Pactul de la Atena. Cu toate că guvernul bulgar a fost invitat să participe la lucrările Consiliului economic Consultativ, acesta a refuzat sa se prezinte.[1]
Ministrul român de externe declara: „Turcia datorită poziţiei sale avantajoase poate să servească securităţii balcanice nu numai prin legăturile pe care le urmăreşte să le strângă cu principalele puteri vestice, dar de asemenea şi prin relaţiile de prietenie foarte intime pe care le întreţine cu URSS”. Erau de părere, că pentru a aduce aşteptatul sistem de securitate necesarul sprijin al Uniunii Sovietice, ar fi fost mai bine să se recurgă la intermediul Antantei balcanice decât al statelor limitrofe care separau Reichul de Kremlin. În faţa presiunii Axei, Turcia se potrivea mai bine decât Polonia a fi punct de racord între Occident şi Rusia[2]. De altfel, Gafencu declara: „Am adăugat în rândul înţelegerii balcanice că noi ne străduim să grupăm pe vecinii noştrii într-un puternic instrument în slujba păcii. Şi noi suntem bucuroşi să vedem că prin intermediul Turciei noi vom intra în sistemul de securitate care va lega Moscova de puterile Europene. Potemkin părea foarte satisfăcut. El arata un interes special proiectelor noastre balcanice”.[3]
Diplomatul roman Nicolae Titulescu, care se retrăsese din activitatea diplomatică declara: „nu numai că nu există contradicţie între pactul anglo-turc şi Pactul Balcanic, dar pactul anglo-turc este o completare fericită a celui din urmă. Într-adevar în temeiul pactului balcanic, semnatarii lui sunt obligaţi să-şi acorde asistenţă mutuală în cazul în care ar fi obiectul unei agresiuni din partea vreunui stat balcanic, acţionând singur sau împreuna cu alt stat. Nu are importanţă dacă acest alt stat este o mică sau mare putere, este destul ca el să colaboreze la o agresiune cu un alt stat balcanic pentru ca mecanismul pactului să intre automat în funcţiune. Atât de evidentă este această situaţie, încât a fost necesară o rezoluţie specială a Consiliului Înţelegerii Balcanice ca să scutească Grecia de o asemenea obligaţie în cazul în care agresiunea ar fi venit din parte unui stat balcanic acţionând împreuna cu Italia. Situaţia geografică a Greciei explicaă îndeajuns această excepţie. Astfel pactul balcanic este o alianţă care departe de a fi îndreptata împotriva Bulgariei, este destinata să menţină securitatea statelor balcanice împotriva tuturor. Să o spunem deschis: împotriva acelei mari puteri care ar folosi unul din statele balcanice ca să le despartă şi să le scoată din formula „Balcanii balcanicilor”.
Primul ministru bulgar adresându-se lui Inonu cu intenţia de a afla care va fi atitudinea Turciei în eventualitatea unui conflict, acesta i-a replicat: „am, deoparte un tratat de amiciţie, fără nicio obligaţie precisa; am de cealaltă parte un tratat de alianţa politică şi militară, cu obligaţii precise pentru păstrarea păcii şi a frontierelor ţării noastre. Între tratatul de amiciţie şi tratatul de alianţă eu îl execut pe cel de alianţă.[4] Statele balcanice erau incapabile să găsească o baza solidă de cooperare şi de apărare reciprocă într-o perioadă de nesiguranţa. Situaţia avea sa devină mai gravă odată cu ascensiunea Italiei şi Germaniei şi cu retragerea Franţei din problemele Europei Răsăritene, evenimente pe care le-au forţat pe statele mici să-şi adapteze din nou politica externă: instituirea regimurilor totalitare în toate aceste state reflectă ideologia curentă în Europa Centrală, o schimbare vizibilă se va produce şi în domeniul relaţiilor externe.[5]
Turcia la început a optat pentru colaborarea puterilor occidentale şi a încercat să contribuie la menţinerea statu-quo-ului. Turcia era însă preocupată mai ales de Uniunea Sovietică nu de succesele înregistrate de Germania şi Italia[6].
Cum Grecia este o ţară mediteraneană era firesc ca politica externă să fie influenţată în primul rând marea putere maritimă: Marea Britanie împreuna cu Franţa. Italia constituia pericolul principal. J. Metaxas a colaborat deosebit de strâns cu guvernul turc. După moartea lui Ataturk, Metaxas a colaborat destul de bine şi cu succesorul acestuia Ismet Inonu.[7]
Un acord şi mai important a fost încheiat între aceste ţări în octombrie 1939 deşi Turcia era dispusă să se alăture Marii Britanii şi Franţei împotriva Axei, ea a refuzat să-şi asume vreo obligaţie care ar fi putut-o implica într-un război cu Rusia.[8]
După înfrângerea francezilor era clar că Marea Britanie nu avea suficiente forte militare care să-i permită să vină în ajutor Greciei·. Cu toate că relaţiile cu Iugoslavia şi Grecia erau încă satisfăcătoare, aceste state declaraseră ferm în trecut că nu-şi vor asuma obligaţii într-un confict cu o mare putere. [9] Cu toate că niciun stat nu s-a alăturat luptei grecilor Turcia i-a acordat sprijin diplomatic, avertizând Sofia ca daca Bulgaria intra în război, atunci va interveni şi ea.
După ce Germania dezasamblase Cehoslovacia, în 1939, speranţa se reaprinsese printre ţările revizioniste, în primul rând în Ungaria şi într-o mai mică măsură în Bulgaria. România, în mod firesc, a militat pentru respectarea tratatelor de pace de la Paris, atât prin Înţelegerea Balcanică şi Mica Înţelegere cât şi prin ataşamentul faţă de Franţa şi Marea Britanie[10].
[1] Ibidem. 247-248
[2] Cristian Popisteanu, p.251 – 252, pentru mai multe amănunta vezi: Istoria Romanilor. Romania intregita 1918-1940, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti Editura Enciclopedica 2003 p 533.
[3] Ibidem p. 259, pentru amănunte vezi Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, p. 202.
[4] ELIZA CAMPUS Intelegerea Balcanca Bucuruesti, Editura Academiei Soc. Rom, 1972, p.186
[5] Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor sec al xx-lea, Iasi, institutul european 2000 volum II , p. 195
[6] Ibidem p. 196
[7] Ibidem 197
[8] Ibidem p. 201
- · Cand Italia ataca Grecia; Metaxas afirma: „Grecia lupta pentru victorie. Ea lupta pentru glorie si onoare. Ea are o datorie fata de ea insasi de a ramane demna de istoria ei … Exista momente in care, daca vrea sa ramane mare, o natiune castiga dovedind ca este in stare sa lupte, chiar daca nu are nici o speranta sa invinga”
[9] Ibidem 208
[10] id p. 48