Genocid? A fost sau nu a fost? Unul dintre autorii care au avut curajul de a cerceta si scrie despre „genocidul” armean este autorul pomenit in postul trecut. Datorita propagandei mass-media si nu numai este greu sa gasesti carti care sa fie obiective. In Romania zilelor noastre este greu sa afli printre conationali o alta impresie decat ca a fost „genocid” in 1915 comis de catre turcii rai impotriva armenilor simpli.
In contextul inceperii primului razboi mondial, Imperiul Otoman istovit de atatea conflicte nu avea niciun interes sau vreo dorinta ascunsa de a lua parte la el. Inaintea razboaielor balcanice, Imperiul Otoman incheiase cu cel Britanic un acord pentru construirea a doua vase de lupta de tip cuirasat. In preajma inceperii primului razboi mondial, ramasi fara bani, otomanii nu au putut plati vasele de lupta iar britanicii le-au oprit pentru ei. Acest fapt a produs resentimente prin turcii care s-au simtit ignorati de catre britanici. Germanii au profitat de aceasta situatie si au trimis doua dintre vasele sale de razboi pe M. Mediterana.
În memoriile sale, Hans Kannengiesser[1] reda momentul în care Enver Pașa, ministrul de război a hotărât tabăra din care Imperiul Otoman va face parte: „mă aflam la raportul obișnuit la ministrul de război Enver Pașa când, împotriva uzuanțelor, servitorul a anunțat în mijlocul raportului pe locotenent-colonelul von Kress”. Acesta declara ministrului de război turc: „Cetatea Cannakale raportează că vasele de război germane <Goeben> și <Breslau> stau în fața Dardanelelor și cer să li se încuviințeze intrarea liberă. Fortăreața roagă să i se dea imediat instrucțiuni pentru comandanții forturilor Kum Kale și Sidil Bar”. Ministrul turc, iritat datorită eventualelor repercursiuni, răspunde: „Nu pot să hotărăsc acum. Trebuie să vorbesc mai întâi cu marele vizir”. Kress: „Dar trebuie să telegrafiem imediat”. Neconvins de decizia sa, Enver Pașa încunviințează: „Să le lase să intre”. Din relatările lui D.v.Micusch și ale locotenent-colonelului Kress, de față, au răsuflat ușurați, datorită deciziei favorabile națiunii lor. Interesant este continuarea dialogului, Kress: „dacă vase de război engleze vor urma celor germane, să se tragă asupra lor în caz că vor voi să intre și ele?” Firesc, ministrul de război a replicat că o asemenea decizie trebuie decisă de consiliul de miniștrii, însă ofițerul german, conform celor scrise în memoriile sale, plusează: „Excelență, nu putem lăsa pe subalternii noștrii fără ordine clare și imediate într-o astfel de situație. Să se tragă sau să nu se tragă?” După o pauză, Enver Pașa a conchis: „Da”[2].
Germanii au profitat de acest eveniment, împingând statul otoman într-o alianță pe care opinia publică nu și-o dorea. Un tratat secret semnat înainte cu Germania exista din 1914, însă la Constantinopol majoritatea miniștrilor s-au pronunțat pentru neutralitate. Însă, datorită poziției sale și vitalității pentru Marile Puteri de a trece prin Strâmtori era evident că statul turc își va putea menține pentru mult timp neutralitatea. Lucrurile s-au precipitat deoarece, persoanele principale din executiv: Enver, Talaat și Djemal au hotărât să riște și și-au pus colegii de cabinet în fața faptelor împlinite, convinși de victoria Puterilor Centrale. Puși în fața faptelor, trei miniștrii au demisionat, cel mai cunoscut dintre demisionari fiind Djavid Doenme[3]. Balanța putea fi înclinată către cei care preferau Antanta, care vroia să le garanteze integritatea, însă nu și înlăturarea capitulațiilor.
Ostilitățile ruso-turce în Marea Neagră au dus la declarația de război din partea Antantei împotriva Turciei, în noiembrie 1914.
Profitand de slabiciunea Imperiului Otoman, britanicii au anexat Ciprul si au invocat oficial mandatul de protectorat pentru a scoate Egiptul de sub influenta otomana. Statisticile ne arata ca Imperiul Otoman detinea o forta considerabila. Pe parcursul razboiului au fost mobilizati 2.700.000 de turci in 80 divizii.
In estul Anatoliei lucrurile se precipitau. Imperiul Tarist a lovit in aceasta zona prima data mobilizand contigente mari de voluntari armeni din Caucaz cu dorinta de a anexa Anatolia de Est. Armenii ce locuiau pe teritoriul aflat sub stapanire otomana erau bine inarmati si pe deplin pregatiti pentru a sustine armata ruseasca. Partidul Nationalist DASHNAK printr-o serie de scrisori a promis supunere fata de tarul Nicolae al II-lea, odata cu inceperea ostilitatilor. O declaratie emisa de Biroul National Armean, publicata de Scott Taylor la p. 101 suna asa:
„In timp ce glorioasele armate rusesti lupta impotriva Turciei care, cu sustinere germana, a indraznit sa ridice mana asupra maretei Rusii, pe teritoriile propriei hegemonii, in muntii inzapeziti ai Armeniei si pe intinsa vale Alashkert, urmand sfatul stramosilor, armenii s-au adunat sa isi sacrifice vietile si bunurile, pentru Marea Rusie si gloria tronului sau.
Vestile bune in razboiul cu Turcia au starnit entuziasmul intregului popor armean. Armenii din toate tarile se grabesc sa se alature glorioaselor armate rusesti si sa ajute la victoria armatelor rusesti, cu pretul sangelui. Ne rugam lui Dumnezeu pentru victorie in fata dusmanului”
In prima etapa a conflictului, rusii, alaturi de armeni, au pierdut aprox. 40% din oameni, turcii fiind incurajati de acum de propriul lor succes. Entuziasmat, Enver Pasa, ministrul de razboi a decis sa lanseze un atac ambitios. Pe 26 decembrie 1914 in conditii grele de frig 95 000 de soldati au pornit sa dea asaltul final. Pe 17 ianuarie 1915, batalia s-a incheiat iar dintre cei 95 000 de turci care pornisera atacul au pierit aproximativ 75 000, majoritatea din cauza degeraturilor si a infometarii.
Pe acest fond, populatia armeana a profitat si a incercat sa obtina orasul Van. Otomanii au improvizat o armata formata din rezerve si o militie de voluntari pentru recuperarea orasului. Rusii au profitat la randul lor de aceasta instabilitate generata de revolta armeana din Van. Organizandu-si propria forta de asalt formata din aprox. 4 000 de voluntari armeni din Caucaz, rusii au inaintat pentru a sparge asediul otoman asupra orasului Van. Pentru a grabi avansarea fortelor rusestii, rebelii armeni au comis o serie de crime in intreaga regiune. Gherilele armene au macelarit civilii turci si kurzi, in aceeasi masura.
Armenii nu au ascuns ca pornisera masacrul oribil asupra turcilor, in timpul luptelor. Pe 24 mai 1915, Gochnak, ziar armean din SUA mentiona: „doar 1500 de turci au ramas in Van” ceilalti fiind macelariti sau expulzati din casele lor. (Scott Taylor, p.104) Pe 31 mai 1915, trupele rusesti au intrat in orasul Van, aclamate de locuitorii armeni ca eroi eliberatori – un fel de 23 august 1944 in Romania. Tarul Nicolae al II-lea a trimis o telegrama Comitetului Revolutionar Armean din Van cu multumiri pentru serviciile aduse.
Pe acest fundal, autoritatile otomane au facut un ultim apel catre Comitetul Revolutionar Armean, pentru a inceta masacrarea musulmanilor din Anatolia de Est. Patriarhul gregorian armean a fost convocat, alaturi de membrii armeni ai Parlamentului otoman. Cum masacrarea otomanilor continua neabatut, conducatorii otomani au schimbat tactica. Au inchis Comitetul Revolutionar Armean iar 235 de revolutionari au fost arestati pentru crime impotriva statului.
Mai mult, Consiliul de Ministrii a ordonat deportarea fortata a 700 000 de armeni. Motivatia: suportul direct si vadit acordat de armeni rusilor. In acea perioada Comitetul Revolutionar Armean purta un razboi de gherila in zonele otomane interioare, iar deportarea parea o solutie strategica buna. Ordinul privind relocarea armenilor era:
Cand armenii rezidenti ai oraselor si satelor mentionate, care trebuie mutati, sunt transferati in noile asezaminte si se afla pe drum, confortul lor trebuie asigurat si vietile lor trebuie protejate; dupa sosirea lor, hrana lor trebuie platita din banii alocati refugiatilor, pana cand acestia se stabilesc definitiv in noile lor locuinte. Proprietatile si pamanturile trebuie distribuite catre acestia, in functie de situatia lor financiara anterioara, precum si de nevoile lor curente; iar pentru cei care au nevoie de ajutor suplimentar, guvernul trebuie sa construiasca case, sa ofere cultivatori si artizani, cu seminte, unelte si echipamente. (Decretul 1331/163, mai 1915; vezi si Scott Taylor p.105)
Ordinul avea scopul de a limita extinderea Comitetului Revolutionar Armean. Armata otomana, care trebuia sa protejeze 700 000 de armeni tocmai pierduse 75 000 de soldati. Ura intre cele doua natii era de nedescris. Deportarea fortata a armenilor a dus la masacru si suferinte vaste printre cei stramutati. Trupele otomane permanente erau ocupate cu stoparea avansarii ruse iar unitatile de jandarmerie locala erau ocupate cu protectia rezidentilor musulmani din Anatolia impotriva represaliilor armene, coloanele de deportati nu puteau fi complet protejate. In aceste conditii kurzii au devenit problema cea mare pentru armeni. Justin McCarthy in Death and Exile descrie asalturile kurzilor:
Desi triburile nu se implicau, de obicei, in masacre in masa asupra emigrantilor armeni, acestea au ucis un numar mare de armeni si le-au rapit femeile. Probabil ca triburile au cauzat rata cea mai mare de mortalitate, furand resursele de care armenii aveau nevoie pentru a subzista. In ciuda ordinelor, emigrantii primeau putina hrana, fiind obligati sa se hraneasca singuri. Dar triburile kurde i-au lipsit de mijloacele de subzistenta, rezultatul fiind imfometarea.
In iulie 1915, otomanii obtinusera intariri semnificative iar pana la sfarsitul lunii au reusit sa-i alunge pe rusi si armeni din zona Van. Cum armenii se temeau de o riposta a armatei turce au fugit in Caucaz, sub protectia trupelor ruse in retragere, cu toate ca planul de relocare impus de catre otomani era de a-i muta pe armeni in Siria, Palestina, Irak nu Caucaz.
Orasul Urfa a cunoscut o exceptie. Pe 29 septembrie 1915 militiile armene au preluat controlul asupra cartierului si au rezistat fortelor de Jandarmerie otomane. In cartierul armean musulmanii au fost ucisi iar casele lor distruse. A trebuit ca armata turca sa trimita trupe pentru a-i infrange pe armeni
Generalul Mehmed Wehib Pasha, comandantul Armatei a III-a Otomane descrie eliberarea orasului Erzincan:
Am vazut toate satele distruse atat de mult, incat nicio coliba nu a scapat. Copacii din toate livezile au fost taiati si toti satenii sunt morti. Istoria nu a inregistrat atrocitati precum cele comise de armeni in Erzincan. Timp de trei zile nu am facut altceva decat sa strangem cadavrele musulmanilor ucisi si aruncati de armeni. Printre aceste victime inocente se numara copii nebotezati inca, femei si barbati de nouazeci de ani, taiati bucatele. (Comandantul Armatei a III-a catre Comandantul Suprem 13/14 martie 1334; Scott Taylor, p. 118)
In acelasi timp, Puterile Antantei au atacat stramtoarea Dardanele unde turcii, cu pretul a 66 0000 de morti si 152 000 de raniti, au reusit sa ii alunge pe atacatori. Acelasi Imperiu Otoman pe parcursul razboiului incerca sa gaseasca resurse pentru a permite relocarea armenilor in partea cealalta a tarii. De aici reiese ca ar fi absurd sa se inteleaga ca otomanii comiteau simultan un genocid calculat si metodic.
…..nici vorba!
[1] Hans Kannengiesser a fost un ofiţer militar german în timpul primului război mondial. El a fost militar alături de forţele turceşti în timpul bătăliei de la Gallipoli. Spre deosebire de a fi un ofiţer de legătură cu armata turcă, a comandat trupele turceşti în câmpul de bătaie, inclusiv Divizia a 9-a turcească. Divizia 9-a era parte a Armatei a cincea, care a fost comandată în timpul campaniei de Gallipoli de generalul german general Otto Liman von Sanders. După război, Kannengiesser si-a publicat memoriile despre bătălia de la Gallipoli.
[2] Hans Kannengiesser Gallipoli, Berlin, 1927, op. cit. și în D.v.Micusch Gazi Mustafa Kemal 1880-1938, Craiova, Editura Scrisul Românesc, p.114
[3] “Doenme” – nume primit de evreii emigranți din Spania, convertiți la Islam.