Mai jos atasez un studiu pe care l-am publicat in MANUAL ANTIMANIPULARE Tehnici si cazuri, coord. Ştefan Stănciugelu, Editura C.H.Beck, Bucuresti 2012, pp. 175 – 187
Decembrie ’89 a fost, fără doar și poate, momentul de maximă vizibilitate al României în Occident: ultima ţară importantă din blocul sovietic avea să se prăbușească. În aceste condiții, ce martor contemporan putea fi mai dinamic, mai capabil să construiască iluzii și realități paralele și mai interesat de senzaționalul, de multe ori mobilizant pentru români, decât mass-media?
În capitolul de față vom prezenta Revoluția română din 1989 din perspectiva unei realități construite prin comunicare de către mass media occidentale.
Vom observa în conținuturile mesajelor de presă despre România modul în care se desfășoară Pirmaida PRINT a manipulării sociale, prin specularea valorilor-cheie ale oricărui proces de manipulare (Încrederea/Neîncrederea socială, Respectul/Disprețul social, Egalitatea/Inegalitatea socială), la care se adaugă manipularea contextelor sociale – Poziții, Relații, Identități și Norme sociale (PRIN). În anumite momente și ipostaze ale comunicării patologice, valorile și contextele sociale se configurează și se organizează în ceea ce Piramida PRINT numește Tehnici de manipulare, cele mai importante astfel de scheme de comunicare patologică identificate în mesajul de presă occidentală al lui Decembire 1989 românesc fiind cele propuse de Piramida manipulării sub titulaturile: Deus otiosus, Alianța cu Poporul și Demonizarea Adversarului.
Deus otiosus. Tehnica de manipularea permanent prezentă în discursul media despre Revoluția română este cea pe care în cadrul Piramidei manipulării o regăsim sub denumirea Deus otiosus. Această schemă de comunicare patologică manipulează idei și opinii, credințe și convingeri în situații de schimbare socială radicală, cum este cazul înlocuirii unei elite poltiice cu alta. În cazul de față, o elită de partid și de stat „obosită”, care nu se mai îngrijește de oameni (conform logicii crizelor religioase în care un zeu se schimba cu altul) este alungată de Popor, în condițiile în care violența de stradă generată de aceasta este amplificată de discursul mediatic mult dincolo de cadrele acceptabile ale comportamentului obișnuit al presei. Confruntarea de stradă prin care Ceaușescu și regimul socialist-totalitar vor să păstreze puterea, precum și faptul că armata a executat ordinele de a trage în demonstranți au generat rupturi imense de logică prin care cifrele se transformă în numere și numerele mici în alte numere incredibil de mari – unul devine multiplu, zecile devin sute și sutele devin mii, care, la rândul lor se transformă în zeci multe de mii de morți, alături de înmulțirea asemenea a sute de mii a răniților, victime ale aparatului comunist represiv.
Demonizarea Adversarului. O a doua tehnică de manipulare strâns legată de logica numerelor mari, exacerbate, chiar, de discursul media occidental este Demonizarea. Conform acestei scheme de manipulare socială, Adversarul trebuie prezentat în caracteristicile, atributele și elemenetele cele mai respingătoare în cadrul unui imaginar social care intermediază relația populației cu adevărul concret empiric și cu realitatea socială. Un adversar-demon care va fi pierdut orice bătălie în mințile oamenilor este cel care atacă valorile sociale și normele care funcționează ca adevărate tabb-uri în comunitate. Este, astfe, demonic să îţi ucizi familia, este demonic să ucizi o gravidă, după cum este demonic să încerci să scoți copilul din pântecele mamei ucise – știrea o veți vedea transmisă de mass media occidentală în decembrie 1989 în analiza fluxului de informații referitoare la revoluția din România pe care o propunem în cele ce urmează.
Regimul comunist condus de clanul Ceaușescu este un regim demonic: cine îl mai poate susține și cine îi mai poate acorda ajutor unui astfel de prieten-demon, presupunând că prieteni ai dictatoruli din lumea arabă sau africană ar fi dorit să îi dea o mână de ajutor în mod personal?
Alianța cu Poporul și manipularea fricii sociale. O a trei tehnică de manipulare permament prezentă în logica de mesaj a mass media occidentale este legată de logica unei alianțe populare implicite: faptul că noi transmitem despre ororile care vi se întâmplă vouă, românilor și faptul că informăm o lume întreagă despre încălcarea drepturilor voastre fundamentale, inclusiv a dreptului la viață de către regimul opresiv și demonic al lui Ceaușescu este un motiv de la sine înțeles că suntem aliați. Mass media este deci aliatul Poporului, un aliat care transmite informații în condiții de surse precare de informare. Pe cale de consecință, este de acceptat eroarea înmulțirii numerelor și logica demonică în care este prezentată situația cu diferite fapte particulare, care incriminează regimul opresiv și criminal și care, eventual, sunt tot atâţia factori psihologici de mobilizare socială. Așa cum vom arăta în concluzii, frica, în gradațiile ei specifice, poate genera mobilizare socială sau individuală. Legată de ororile unui inamic nenumit decât cu termeni generici – „trupe ale securității”, „teroriști”, frica poate aduce oameni în stradă, căci ea poate fi transformată în exact opusul ei: curajul eroic.
Logica democrat-mafiotă. Această schemă de comunicare patologică se referă la situațiile standard în care un Manipulator creează iluzia unei alegeri reale pentru interlocutor, când, în realitate, cele două opțiuni posibile sau deshcierea către dialog sunt complet false: îți fac o ofertă pe care nu o poți refuza – acesta este ideea care susține asocierea cu „spiritul mafiot”. O astfel de logică de comunicare creează iluzia libertății de alegere, când, în realitate, doar o singură opțiune poate fi făcută. Pentru cazul de față, Logica democrat-mafiotă se referă la o situație generală creată de mass media, în interiorul căreia, în urma unor informații de presă care demonizează acțiunile disperate de a rămâne la putere și liderul unui regim politic – Ceaușescu, orice posibil cetățean român adept sau simpatizant al regimului sau orice șef de stat străin care ar fi fost în poziția de a da o mână de ajutor familiei Ceaușescu se află în următoarea situație de falsă libertate de alegere: alegi să susții un dictator și un regim care ucide copii și strivește femei sub șenilele tancurilor, sau îți dorești căderea lui? Ce se poate răspunde într-un astfel de context creat de logica pe care am numit-o „democrat-mafiotă”?
Mass media occidentală a grăbit căderea lui Ceaușescu. Este limpede atât pentru martorii oculari, cât și pentru analiști și istorici că, în revoluţia română din decembrie 1989, unul din principalele roluri l-a avut mass-media. Fiindcă presa internă era drastic controlată, s-a ajuns ca presa străină să contribuie la grăbirea evenimentelor. Analiza Revoluţiei din decembrie 1989 arată însă că majoritatea mijloacelor de comunicare în masă occidentale au exagerat în transmiterea evenimentelor din România.
Printre procedeele utilizate de presă – fie ea scrisă sau audiovizuală – a fost realizarea de reportaje din care să reiasă că locuitorii români sunt privaţi de numeroase drepturi, printre care dreptul la libera trecere a frontierei. Nu puţini au fost cei care, beneficiind de şansa de a călători în străinătate, nu s-au mai întors. Unii dintre cei care mergeau la un congres, conferinţă ştiinţifică sau întrecere sportivă în străinătate rămâneau acolo[1]. Din alte analize efectuate reiese faptul că majoritatea mass-media a militat pentru destabilizarea situaţiei în ţările socialist – totalitare. Peste 67% din presa scrisă conţinea ştiri care porneau de la opinii emanate de clasa politică şi economică.[2] În transmiterea evenimentelor se acorda mai multă atenţie interpretării faptelor decât acestora în sine, ceea ce a dus la relatarea exagerată şi tendenţioasă a celor petrecute. Sunt de comparat două evenimente majore: războiul din Panama şi Revoluţia română.
În cele ce urmează, vom prezenta contextele și valorile sociale pe care presa străină le-a manipulat în momentul Decembrie 1989, precum și tehnicile de manipulare prin care presa occidentală a reușit să stârnească în primă instanță emoții și sentimente colective, care ulterior, au culminat cu explozia butoiului de pulbere – Revoluția Română de la 1989.
De exemplu, au apărut zvonuri că la Timişoara au fost 4 632 de morţi, 1 282 de răniţi, 13 214 arestaţi şi 7 613 condamnaţi la moarte. Ştirea a fost transmisă şi de Europa Liberă. Cifrele impresionante aveau menirea de a accentua starea de revoltă împotriva regimului Ceauşescu şi de a-i încuraja pe români să se ridice la luptă[3]. Aceste “statistici” au fost difuzate de majoritatea televiziunilor din Europa şi de presa scrisă.[4]
După douăzeci și trei de ani, evenimentele din decembrie 1989, capătă o nouă înfățișare iar cauzele se diversifică, dar elementul care le-a alimentat rămâne același: mass-media străină.
Astfel, aceasta (mass media) şi-a intensificat eforturile de a scoate în evidenţă toate nelegimităţile existente. Uneori a exagerat în transmiterea unor evenimente.
Într-un rol aparent de Erou salvator al cetățenilor României comuniste, mass-media occidentală reușește inițial să influențeze, iar mai apoi chiar să manipuleze credințe și sentimente colective. Rămasă singura ţară din blocul sovietic în care regimul nu se schimbase, majoritatea guvernelor ţărilor democratice şi-au intensificat eforturile în a crea unele premise care să ducă la înlăturarea dictatorului Ceaușescu. La aceste eforturi a contribuit şi mass-media. Astfel, sub pretextul lipsei libertății de exprimare de care România și cetățenii ei sufereau la acea vreme, presa occidentală s-a oferit benevol, și în spirit de solidaritate față de un popor asuprit, să-i salveze de dictatură. Problema e că, fie intenționat, fie din lipsă de informații, în multe cazuri s-a ajuns la înlocuirea vălului neinformării cu cel al dezinformării.
Primele lucruri despre care s-a scris în presa străină au fost nerespectarea drepturilor omului, îngrădirea libertăţii cetăţenilor, rolul pe care l-a jucat Securitatea în viaţa oamenilor, problema minorităţilor, în special minoritatea maghiară, închiderea graniţelor pentru cetăţenii români. Toate acestea, amplificate cu criza în care se găsea România, au dus la starea generală în care o parte a populaţiei a riscat şi a ieşit în stradă pentru a manifesta împotriva regimului Ceauşescu. Acele momente au fost cruciale, presa jucând un rol esenţial, prin transmiterea informaţiilor, e drept majoritatea neverificate şi aberante, dar tocmai aceasta i-a determinat pe tot mai mulţi români să-şi exprime public nemulţumirile. După izbucnirea revoluţiei la Timişoara şi eliberarea oraşului, celelalte oraşe s-au revoltat, în special Bucureştiul, acesta fiind şi momentul când revolta, răscoala s-a transformat în Revoluţie. Un moment aparte l-a constituit Televiziunea Naţională, prin numărul impresionant de morţi şi răniţi înregistraţi în apropierea acesteia. Totodată, un rol însemnat l-au jucat transmisiile TVR, cu revoluţionarii în direct, anunţând întregii ţări deciziile care se luau. Aşa a aflat întreaga populație despre fuga dictatorului, despre schimbările produse, despre numărul de morţi, despre alcătuirea FSN, despre executarea cuplului Ceaușescu şi multe altele. Aceste fapte s-au produs şi pe fondul schimbărilor de afară: “Zidul Berlinului căzuse, Cehoslovacia trecea prin „revoluţia ei de catifea“, Bulgaria la fel, în RDG lumea era deja în fierbere şi vorbea deja de reunificarea celor două Germanii, iar Moscova asista la prăbuşirea acestor regimuri într-un mod neaşteptat de liniştit“.[5]
Mass Media despre regimul Ceauşescu
În Austria, Radiofuziunea naţională a început în data de 17 decembrie să transmită ştiri referitoare la “ciocnirile violente” de la Timişoara şi Arad. A doua zi însă nu s-au mai făcut referiri la această ştire în presă.[6]
În ceea ce priveşte cifra dată de Radio Budapesta – 70 000 de morţi din aceeaşi zi -, începutul revoluţiei în Timişoara, autorităţile române au apreciat-o ca fiind “foarte exagerată”.[7]
În 18 decembrie 1989, la ora 01.04 Deutsche Presse Agentur (DPA din RF Germania), transmitea: “Câţiva tineri au fost bătuţi… mai multe persoane au fost arestate”. Associated Press (A.P. din SUA), la ora 05.01, relata din Viena: “Nu a fost dat nici un număr pentru cei arestaţi şi nici pentru cei răniţi”; Reuter, 15.48, Budapesta: “Numeroşi răniţi şi arestaţi”. Agenţia France Press, (AFP), 16.40, Budapesta: “Au existat numeroşi răniţi şi posibil chiar o victimă… pare să fi fost o femeie sau un copil”. United Press International (UPI), 22.05, Budapesta: “Au murit mai mulţi oameni…, o femeie a fost călcată mortal de un tanc… O locuitoare a Timişoarei, într-un interviu telefonic transmis de televiziunea de stat austriacă, a spus că a văzut cadavrele a patru soldaţi”.[8]
În 18 decembrie, România şi-a închis graniţele cu Ungaria şi Iugoslavia după ce în prealabil în urma ciocnirilor dintre poliţie şi populaţie au murit câţiva oameni. Graniţele au fost închise cu scopul de a nu se transmite în occident veşti despre cele ce se petreceau la Timişoara. Agenţia de presă iugoslavă Taniug informa că forţele securităţii române au preluat controlul oraşului Timişoara. În faţa Ambasadei române din Budapesta au protestat 25000 de refugiaţi unguri şi români. De asemenea, cancelarul german, Helmuth Kohl, aflată în vizită la Budapesta, şi-a exprimat îngrijorarea pentru minoritatea germană în număr de peste 200000. A condamnat şi nerespectarea drepturilor omului. Omologul său, Miklós Németh afirma: “Poporul român e interesat să găsească cât mai repede cu putinţă, un model care să i se potrivească. Singura cale este prin reformă, democraţie şi dezvoltare.”[9]
La 19 decembrie, Radio Moscova relatează prima dată despre luptele de la Timişoara. Agenţia sovietică de presă TASS confirma “tensiunea nedisimulată” măcelului din Timişoara. Şoferii ce transportau mormane de cadavre şi pentru a elimina orice martori erau împuşcaţi în ceafă de către poliţia secretă.
Majoritatea ştirilor transmise proveneau de la studenţi, turişti, emigranţi. De aici şi exagerarea cifrelor privind morţii şi răniţii, care merg până la câteva mii de morţi. Radio Budapesta, în dimineaţa zilei de 19 decembrie relata că la Timişoara numărul morţilor este de 300 – 400. Emiţând acestă ştire, celelalte agenţii şi-au canalizat atenţia către Radio Budapesta. Astfel, la 09.37 Center Monitoring Departament, din München menţiona că într-un spital din Timişoara se aflau 200 de pacienţi care au murit în urma rănilor. Associated Press transmite din Viena, la 11.25, o convorbire telefonică cu un tânăr ungur, care declara că avea mai multe rude care lucrau ca doctori în spitalele din Timişoara. Acesta afirma că “într-un singur spital erau 250 de morţi, printre cei ucişi fiind mai mulţi copii. Circa 30% dintre cei ucişi şi răniţi erau etnici maghiari, ceilalţi etnici români”. AFP, ora 13.02 “Mii de morţi la morga spitalului”, Vocea Americii, 21.00, “câteva sute”. Radio Europa Liberă, 22.15: “Numărul morţilor variază de la doi la câteva sute… specificăm că aceste cifre nu sunt confirmate”. Tanjug, 22.52, “aproximativ 2000 oameni”.„El Pais”(Spania) scria: “Cetăţenii torturaţi, copiii împuşcaţi, desfiguraţi cu acid”.[10] Într-un articol din Baltimore Sun din 20 decembrie se vorbeşte despre stricteţea cu care era controlată mass – media, despre cetăţenii temători de a intra în vorbă cu cetăţenii străini, cât şi despre demonstraţiile controlate la maxim şi regizate pentru a-l slăvii pe conducătorul român. Aceştia îşi dezvoltă articolul pe baza declaraţiei lui Ceauşescu: „Tot ce cer de la ziarişti este ca ei să raporteze adevărul”. Se poate aprecia clar că “adevărul” era deţinut de partid, iar orice luare de poziţie era privită ca încercare de complot împotriva statului şi a instituţiilor sale de drept. Ştirile care nu conveneau conducerii superioare a partidului erau sistate. Mass–media occidentală a fost împiedicată să vorbească cu disidenţii români. Conform analizei ziaristului Kay Withers, presa era supusă cultului personalităţii, iar arta slăvea şi întărea principiile nobile ale umanismului socialist. Un lucru care nu a putut fi împiedicat de regimul Ceauşescu a fost transmiterea de ştiri de către staţiile de radio occidentale. Acestea transmiteau ştiri necenzurate, iar de-a lungul graniţelor se puteau viziona programele Tv ale vecinilor noştri. Astfel, românii puteau urmării programele televiziunilor bulgare, iugoslave, ungare şi chiar ale Uniunii Sovietice. Ziaristul american îşi încheie articolul cu un crez al lui Ceauşescu: „Este singura soluţie de progres. Capitalismul a înlocuit feudalismul, şi comunismul va înlocui capitalismul.“ În Financial Times din 20 decembrie, după ce se face o analiză a dictaturii lui Ceauşescu, autorii demonstrând că şeful statului român a dus o politică de independenţă faţă de Moscova, fiind diferit de ceilalţi lideri din state satelite ale Uniunii Sovietice, spre sfârşitul perioadei a luat o serie de măsuri care i-au adus sfârşitul. Unul din motivele enunţate în articol, împotriva lui Ceauşescu, este faptul că a folosit forţa armată împotriva poporului său, în locul renunţării paşnice la putere. Ministrul de stat în departamentul britanic de externe, William Waldgrave, a făcut un apel la forţele securităţii în care acestea “să reprezinte adevărata dorinţă a poporului român şi să înlăture regimul actual”. O poziţie critică la adresa lui Ceauşescu a adoptat şi ministrul de externe sovietic, care a condamnat omorurile din România. Statele Unite au propus adoptarea unei luări de poziţie împreună cu statele din Europa occidentală.
O revoluție horror: manipulare prin magia cifrelor
Ziarul olandez “Blik” din 27 decembrie relata că s-au înregistrat 100 000 de morţi, la Timişoara peste 4 000 de oameni au fost aruncaţi într-o groapă uriaşă. Le-au fost scoase hainele de pe ei, smulse inelele, furate ceasurile şi alte bijuterii […] Înainte de a fi mitraliaţi, li se legau mâinile şi picioarele cu sârmă ghimpată, corpurile erau torturate, organele genitale smulse sau contuzionate. Mulţi au fost aruncaţi de vii în groapă, apoi omoraţi cu apă fierbinte. După fuga securiştilor, cadavrele au fost deshumate. Numai în oraşul Timişoara, unde a început insurecţia, au pierit 12000 de cetăţeni […] Securitatea a împuşcat 800 de copii. Printre ei, 45 asistau la un spectacol de teatru de păpuşi. Mitralierele i-au secerat. Un medic ar fi declarat că făcea operaţii pe bandă rulantă: “Trebuie să ne ocupăm de 50 000 de răniţi”.[11] “Le Nouvel Observateur” din 28 decembrie 1989 relata: “Cadavrele erau păstrate în locuri secrete pentru a fi înmormântate şi arse”. Mergând pe această idee, s-a ajuns la a compara nazismul cu comunismul. Acelaşi ziar: “Sfârşitul nazismului, iar azi sfârşitul comunismului”. Ziarul “La Libre Belgique” menţiona, oripilat: “În osuare au fost găsite cadavre într-o stare indescriptibilă, mâini şi picioare tăiate, unghii smulse, capete pe jumătate desprinse de pe corp, feţe arse cu acid.”
Cu toate că Revoluţia trecuse, în „Le Figaro” din 30 ianuarie 1990 apărea ştirea conform căreia masacrul de la Timişoara era regizat.[12] Conform săptămânalului francez „Le Point”, Ceauşescu fusese informat de serviciile secrete francez şi italian că va fi răsturnat în cursul anului 1989.[13]
Acestei afirmaţii i se mai aduceau şi precizări, anume că “operaţiunea va fi declanşata prin manifestaţii de strada şi va cuprinde o intervenţie a regelui Mihai al României la posturile ungare, cu destinaţia România”. Se preciza că intervenţia acestuia va avea loc curând. Interesant că “Europa Liberă” nu a transmis această ştire.[14] Timpul ne-a arătat că a fost viabilă.
Mass-media străină manipulează așadar, prin diversiune și exagerare progresivă. Dacă la prima vedere aceasta propagă știri bine documentate, ipoteză susținută și legitimată prin intermediul informării regulate, uneori prin dezvăluirea de informații preluate chiar de la martori oculari, publicul asculătător, avid de informație dar în același timp naiv și credul și lipsit de experiență în a filtra informația mediatică, devine țintă sigură a maipulării. Mass media a funcționat și a acționat după principiul ,,punct ochit, punct lovit”- cifrele impresionante care creșteau de la oră la oră, dar și utilizarea de către presă a ideilor și termenilor care scandalizează (copii uciși, tancuri care zdrobesc populația) nu puteau avea alt rezultat decât manipularea. Tehnica de comunicare patologică potrivită pentru un astfel de context era Demonizarea Adversarului: ce român pașnic, educat și îndoctrinat de regimul comunist și evenual susținător al acestuia ar mai putea accepta un dictator care ucide copii?
Activitatea Agenţiilor de presă
Presa a fost activă şi în timpul desfăşurării Revoluţiei, ca urmare a împrăştiat zvonuri care mai de care mai răsunătoare: au otrăvit apa de băut, au furat rezerva de sânge din Spitalul de Urgenţă, se intenţiona inundarea oraşelor[15], etc. Cetăţenii erau chemaţi să lupte pentru schimbarea regimului odios şi instaurarea democraţiei, să elibereze ţara de terorişti, securişti.
Acesta este modul în care presa a reușit să inoculeze în conștiința și credința cetățeanului român spiritul revoluționar ca singură soluție spre libertate, drepturi ale omului și democrație. Prin aceste relatări, ce au de fapt la bază tehnica Dromichaites și Demonizarea adversarului dar și Logica democrat-mafiotă, românilor li s-a dat impresia că și-au redescoperit spiritul patriotic și iubirea de țară; că și-au redescoprit valorile și identitatea ( identitatea de popor solidar și curajos care înfruntă asupritorul chiar cu prețul vieții – EPOCA DE AUR). Redescoperindu-și această identitate, românii au rememorat istoria marilor domnitori care au luptat cu prețul vieții pentru a scăpa de sub jugul otoman. Românii au înțeles că este timpul lor să salveze țara și națiunea română din calea pericolului iminent, să rescrie istoria. Românii au fost puși în fața unei oferte de nerefuzat: acceptă să lupte, să se revolte împotriva dictatorului, să dea piept cu tancurile și forțele armate și să dobândească libertatea, sau acceptă în continuare statutul de supuși ai unui regim demonic în disperarea lui, care ucide copii, femei și scoate prunci din pântecele mamelor?
Ce poate alege aici și cel mai activ susținător al regimului socialist-totalitar, nomenklaturist de rang mediu, să zicem? Susținerea regimului?
Starea de revoltă din Timişoara a adus România în atenţia presei occidentale. Datorită izolării în care se aflase până atunci, informaţiile despre România au izbucnit sub semnul surprizei şi al uimirii. Primele informaţii despre evenimentele de la Timişoara sunt aduse la Viena şi Budapesta de călătorii care veneau din România. Cotidianul „Die Welt”? a fost unul din primele ziare care a acordat atenţie celor ce se petreceau în Timişoara. În centrul evenimentelor relatate de presă se afla pastorul Tökéş. Agenţia română de presă Agerpres, nu a transmis nimic despre evenimentele din Timişoara, cu toate că sute de manifestanţi au început să protesteze în faţa Ambasadei Române din Budapesta.[16] Proteste au avut loc şi în faţa ambasadelor României din Viena, Paris, Moscova, Sofia, Varşovia.
Mai mult decât atât, privind obiectiv, în acea perioadă, România era victima a două revoluții: una reală ( asemenea tuturor revoluțiilor din țările fostului bloc comunist) și alta mediatică, menită să distorsioneze și să amplifice idei și opinii, credințe și emoții – părți ale imaginarului politic românesc. Aceasta din urmă a reușit să transforme România într-un teatru de operațiuni militare fără precedent. Transformată în punctul cel mai fierbinte al Europei, – toată atenția fiind centrată asupra evenimentelor sângeroase – România face raiting colosal prin numărul impresionant de revoluționari care s-au jertfit pentru libertate și democrație.
Manipularea fricii sociale și a gustului pentru știri negative
Pentru că starea de panică era în continuă creştere, susţinută de relatările care erau redate de mass – media, fără a fi în prealabil verificate, s-a ajuns la o stare în care se credea că în România s-au petrecut lucruri abominabile. Spre exemplu, la 18 decembrie, un medic român din Graz venit în România, relatează “masacrul” din Timişoara. Sub ochii acestuia o femeie este strivită de şenilele unui tanc. Străzile oraşului sunt “acoperite de sânge”. Un alt cetăţean austriac de origine română confirma că a văzut “scene inimaginabile” şi camioane transportând “metri cubi de cadavre în gropi comune”. Oraşul era fără apă şi lumină. Studenţii sirieni, greci, care au reuşit să treacă graniţa în Iugoslavia vorbesc despre sute de morţi în morga spitalului din Timişoara. “Radio Bucureşti” confirma incidente în principalele oraşe ale ţării. Ministrul de externe Orosz István declara că “au fost morţi la Timişoara”. Agenţia de presă austriacă “Kathpress” avansa cifra de 400 de morţi la Timişoara.
În ceea ce priveşte URSS, ministrul de externe declara: “Urmărim cu atenţie ce se petrece de-a lungul frontierelor noastre”.
Rămasă singura ţară din blocul sovietic în care regimul nu se schimbase, majoritatea guvernelor ţărilor democratice şi-au intensificat eforturile în a crea unele premise care să ducă la înlăturarea dictatorului. La aceste eforturi a contribuit şi mass-media. Agenţia bulgară BTA a relatat despre închiderea graniţelor, despre incidentele care ar fi avut loc între grănicerii români şi grupuri de turişti bulgari şi polonezi. Agenţia TANIUG, a informat despre ciocnirile dintre miile de demonstranţi veniţi în apărarea pastorului Tökéş şi miliţie. Ziarul Pravda publica un articol cu titlul “Situaţia din România” în care relatează că pe străzile din Bucureşti au apărut patrule mixte militare – miliţie şi gărzi patriotice. Deoarece presa din URSS a acordat spaţii largi evenimentelor din România, aceasta a relatat pe larg: “Sovetskaia Rossia” a publicat un articol cu titlul “Încordare cu vecinii – înăsprirea regimului de frontieră”, “Izvestia” titra: “Încordare în România”, “Selskaia Jizni” : “Încordare la graniţele României”, “Komsomolskaia Pravda” – “Dezordine în România”.[17] Acestea sunt doar unele dintre gazetele şi titlurile apărute cu privire la evenimentele din România.
Franţa a condamnat categoric regimul de la Bucureşti prin primul ministru Michel Rocard: “Vreau să îmi exprim sentimentul de oroare şi de indignare pe care acest regim mi-l inspiră şi ni-l inspiră tuturor. Poporul român are dreptul, ca toate celelalte, la democraţie, la libertate şi la respectul drepturilor sale! Franţa întreagă şi Adunarea Naţională sunt solidare cu poporul român oprimat! Regimul lui Ceauşescu nu va putea să continue să-şi bată joc de Europa şi de drepturile cele mai elementare ale omului. Soarta rezervată acestor dictatori e cea a tuturor regimurilor nefaste de acest tip. Va cădea”. La rândul său preşedintele Franţei, Mitterand, a condamnat regimul lui Ceauşescu: “Nu e un regim ideologic, e un regim personal, familial, care nu are nici un motiv cinstit să subziste. Sunt convins că zilele acestui regim, într-o Europă aflată în plină evoluţie, sunt numărate. Dar cu ce preţ? În concluzie condamn acest regim!”[18]
În 20 decembrie, Eugen Ionesco, a acordat un interviu Radioului Vocea Americii, în care îşi exprima convingerea că, în final, românii vor birui. Totodată, îi condamna categoric pe cei care trăgeau : “Sunt nişte criminali şi nişte canalii şi nişte idioţi cei care au hotărât să tragă!” [19] Opinii a exprimat şi pictorul Eugen Mihăescu, de la New York: “Spitalele sunt pline, morga este plină şi oamenii continuă să iasă pe stradă. Şi se va şti şi se ştie, totuşi, nu se poate ascunde crima sângeroasă pe care a făcut-o acest criminal“[20]. Poetul Andrei Codrescu era convins că vremea lui Ceauşescu se aproprie de sfârşit: “Brutalitatea regimului Ceauşescu a revoltat întreaga lume civilizată! Nici în Uganda nu s-au măcelarit copiii! Ceauşescu a pierdut şi respectul celor mai asprii comunişti. Este un terorist! Eu cred că se vede începutul sfârşitului la noi! Ceauşescu nu poate să supravieţuiască singur, dispreţuit de popor, izolat de lumea civilizată, el nu poate să încuie la nesfârşit poporul într-un lagăr de sârmă ghimpată, lumea lui a trecut!“[21]
La 20 decembrie, Reuter transmitea din Belgrad: “De când forţele Securităţii au intervenit cu tancuri şi elicoptere împotriva demonstranţilor anti-guvernamentali, au fost ucişi până la 2000 de oameni”. Tot Reuter, de data aceasta de la Budapesta, la ora 14.20, relatează: “Ministrul de externe ungar, Horn Gyulá, a spus că mai multe sute de oameni au fost ucişi şi răniţi la Timişoara când miliţia şi armata au atacat demonstranţii. Reuter, la 20.57 din Berlinul de Răsărit, ştire preluată de la ADN: “Circa 3000-4000”.
Dreapta franceză era mai radicală şi se pronunţa prin vocea fostului premier R. Barre, în 21 decembrie, să-şi recheme ambasadorul. „La lettre de la Nation” evoca datoria de a interveni într-o ţară, dacă drepturile omului sunt ameninţate.[22]
Ca urmare a relatărilor mass-media şi a instigării anumitor persoane, oamenii au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva regimului, cu speranţa că de data asta vor reuşi. Aşa au ieşit în stradă pe 20 decembrie la Timişoara muncitorii de la unităţile industriale timişorene, care, alături de zeci de mii de manifestanţi, în coloane impresionante (în jur de 200 000) au ocupat Piaţa Operei, unde se scanda: “Noi suntem poporul”, “Voi pe cine apăraţi?”, “Armata e cu noi!”, “Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În aceste condiţii, armata se retrage, multe unităţi fraternizând cu manifestanţii. Timişoara devine primul oraş liber. La o zi distanţă, 21 decembrie, are loc memorabilul miting în Piaţa Palatului. Participanţii purtau lozinci în care îi acuzau pe cei care abandonaseră ideile regimului.
Ceaușescu – manipularea prin Tehnica de construcție progresiv a Conspiratorului
În Financial Times din 21 decembrie, era reluată teza lui Ceauşescu, conform căreia acesta aprecia, că evenimentele din Timişoara se datorează acţiunilor internaţionale şi teroriste. Agenţia Est – Germană ADN, citând români stabiliţi în Germania de Est, a relatat că securiştii au omorât între 3 000 şi 4 000 de demonstranţi în Timişoara. Agenţia iugoslavă Taniug relata că 30 de copii au fost masacraţi de poliţie în Timişoara. Aceeaşi agenţie preciza că pasagerii sosiţi cu trenul în oraşul Vršac de la graniţa cu Iugoslavia au vazut un masacru în faţa catedralei. Aceştia relatau că 36 de copii – care duceau lumânări într-o paradă în care cereau pâine, pace şi demnitate umană – au fost omorâţi.
Ceauşescu a declarat stare de urgenţă în Timişoara. Imediat a fost difuzat un comunicat al Agerpres, în care se anunţa că circulaţia după 11 noaptea şi reuniuni de mai mult de cinci persoane au fost interzise, din cauza “violării serioase a ordinii publice în judeţul Timiş, prin acte de terorism, vandalism şi distrugere a bunului public”. Ceauşescu nu a încetat să critice evenimentele din Timişoara, fiind de părere că acestea erau menite să provoace dezordine şi să distrugă instituţiile din ţară. De vină erau imperialiştii, revanşarzii, iredentiştii şi serviciile de spionaj străine. Ceauşescu a rămas pe poziţii şi în ceasul al doisprezecelea, el îndemnând la înţelegere deplină pentru apărarea socialismului şi pentru evitarea repetării unor astfel de incidente. Agenţia Taniug citând consulatul iugoslav din Timişoara raporta că peste 50 000 de oameni au mărşăluit pe străzi. Taniug afirma că poliţia nu a deschis focul, în timp ce o organizaţie românească pentru drepturile omului din Paris a declarat ca aceasta a folosit forţa împotriva demonstranţilor. Ministrul de externe ungar, Horn Gyulà, afirma în Parlament că “sute (de demonstranţi- n. red) au fost omorâţi şi răniţi”.
Mitingul era transmis de televiziune şi radio, în prezenţa lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, alături de care se aflau cei mai importanţi membri din CPEx şi nu numai. Cum era de aşteptat, Ceauşescu i-a acuzat pe cei care au destabilizat ordinea la Timişoara şi a promis măsuri ferme împotriva acestor “elemente huliganice din Timişoara”. La un moment dat, a explodat o petardă, iar zgomotul a provocat panică şi busculadă printre oameni, care au început să fugă. Transmisiunea în direct s-a întrerupt. Când se reia transmisiunea, Ceauşescu făcea tot felul de promisiuni de îmbunătăţire a stării materiale a oamenilor. Se aud zgomote de elicoptere, tancuri, începe să se strige împotriva cuplului dictatorial. Încep să se scandeze lozinci ca: “Jos dictatura”, “Libertate” etc. Acesta a fost practic momentul psihologic în care s-a hotărât soarta cuplului dictatorial şi a regimului acestora. După fuga acestora cu elicopterul mulţimea a început să scandeze cu mai multă ardoare împotriva regimului.
La 22 decembrie, la ora 02.45, la Radio Budapesta, corespondentul Jósef Orosz, din Arad, arăta că este război civil! În aceeaşi zi, în jurul orei 09.00, Emil Hurezeanu, cita din declaraţia unei perechi poloneze intervievată de Televiziunea ungară, conform căreia “Unităţile Securităţii trăgeau ieri într-o mulţime de aproximativ 3 000 de persoane la Arad…„. Această ştire până în momentul de faţă nu a devenit plauzibilă. Spre seară, acelaşi post de radio, revine şi creionează atmosfera de euforie, sărbătoare şi pace, evidenţiind că nimeni nu crede că ar exista morţi şi răniţi.
La 22 decembrie Radio Budapesta, la ora 19.00, relata despre înfruntările de la Târgu Mureş. “Momentan se mai trage cu artilerie grea, securiştii trag şi asupra militarilor… Ieri s-a tras încă doar cu tunuri de apă, dar seara au fost şi împuşcături”.[23]
Vocea Americii a transmis la ora 20.00 ştiri preluate de la agenţia Taniug, conform cărora armata a izolat grupuri de securişti înarmaţi, obediente încă lui Ceauşescu. De asemea, se astepta ca luptele să se înteţească în timpul nopţii.
Ştiri contradictorii continuă şi în zilele următoare. Astfel, la 23 decembrie, Radio Budapesta (R. B.), la ora 20.00, menţiona: “Corespondenţii Televiziunii sovietice au transmis că la Timişoara, după ora şapte seara, au reînceput luptele. Anterior au fost paraşutate în oras trupe ale Securităţii”.[24]
La 23 decembrie, Vocea Americii, ora 20.00, reproducea o declaraţie a ministrului ungar al Apărării, Kárpáthy Ferenc. Acesta menţiona că nu exclude posibilitatea ca elementele Securităţii, obediente încă conducătorului răsturnat de la putere, Nicolae Ceauşescu, să se aventureze într-o provocare militară împotriva Ungariei… Două blindate, aparţinând după toate indiciile detaşamentelor Securităţii din slujba dictatorului răsturnat, s-au îndreptat spre linia de frontieră a Ungariei, fără să treacă însă graniţa.
De asemenea, două elicoptere decolate din spaţiul aerian al României au violat spaţiul aerian al Ungariei. Ministrul ungar al Apărării a declarat că armata şi forţele aeriene ungare sunt pregătite să prevină alte eventuale incidente”.
Aceste relatări au continuat să fie tendenţioase, fiecare agenţie de presă exagerând progresiv numărul morţilor şi răniţilor.
Ştirile au continuat şi după fuga lui Ceauşescu. La 25 decembrie, ora 12.14, Associated Press, citează Radio Budapesta, că 70 000 – 80 000 de oameni ar fi fost omorâţi de când a început în decembrie Revoluţia care l-a răsturnat pe ultimul conducător stalinist din blocul sovietic. “Numărul răniţilor a atins cifra de 300 000” a relatat Radio Budapesta. Aceeaşi agenţie revine, la ora 13.18, cu o declaraţie a ministrului Sănătăţii de la Bucureşti, care apreciază că în întreaga ţară sunt mai multe mii de victime. La 26 decembrie, ziarul american „De Morgen” scria: „Una din cele 4 600 victime, ucisă în masacrul din 17 decembrie, era o femeie însărcinată[25].
BBC transmite că în România sunt ”peste 60 000 de victime”. Aceste ştiri contradictorii au circulat de multe ori după principiul bumerangului; s-au întors uneori împotriva românilor care, de altfel, le-au preluat “fără discernământ”.
Concluzii: Diversiunea mass media americane și rolul informației-șoc
Un rol însemnat l-a avut însă mass-media care prin ceea ce transmitea contribuia la dezvoltarea unei stări de spirit ireale. Câteva exemple sunt elocvente: în timpul revoluţiei române a avut loc intervenţia armata a SUA în Panama. Cum orice mediatizare a conflictului din Panama a fost interzisă de către Departamentul de Stat al SUA, mass-media şi-a îndreptat atenţia către Bucureşti de unde a putut transmite cu lux de amănunte evenimentele în desfăşurare.
Şocantă este situaţia prezentată de televiziune prin care unei femei mutilate i se scosese copilul nenăscut din pântece. Făcând înconjurul lumii această imagine nu a putut decât să creeze o stare de şoc asupra a ceea ce se petrecea acolo şi să producă o imagine negativă asupra României şi a românilor. În realitate lucrurile nu erau deloc aşa cum fuseseră prezentate. Doctorul Milan Dressler a încercat să explice faptul că imaginile nu sunt reale. În atmosfera de atunci nu a fost luat în seamă. După analize efectuate de colegi de-ai săi din Germania, Marea Britanie, Olanda, Franţa s-a ajuns la concluzia că imaginile nu erau reale. Femeia mutilată căreia i s-a scos copilul din pântece murise la 8 noiembrie în urma unei come alcoolice la domiciliul sau. Având o situaţie materială precară a fost înmormântată la cimitirul săracilor. Copilul nu fusese scos din burta femeii de către securişti, nici măcar nu era copilul ei, acesta avea 2 luni, decedase la 9 Decembrist. Tatăl ei a refuzat să fie înhumată, astfel a ajuns la cimitirul săracilor[26].
Un alt exemplu relevant în care mass-media s-a grăbit cu relatarea evenimentelor s-a petrecut la 15 martie 1990 la Târgu Mureş de ziua naţională a Ungariei. O televiziune irlandeză a filmat un om căzut la pământ, lovit cu bestialitate de numeroşi indivizi. Imaginile erau prezentate astfel: un grup de români loveau cu bestialitate un ungur participant la sărbătorirea zilei sale naţionale. Peste câteva zile s-a constatat că cel lovit era român, Mihăilă Cofariu iar atacatorii erau unguri. Însă imaginile fuseseră deja răspândite.
Evenimentele relatate de presă, fie că au fost premergătoare, din timpul revoluţiei sau după evenimente au avut un caracter în general tendenţios. Am greși cu siguranță însă, dacă nu am sublinia faptul că revoluţia datorează mult presei. Presa a fost în cele din urma cea care a informat continuu populaţia despre desfăşurarea evenimentelor, cea care a creat o stare de spirit pe fondul căreia au venit şi încurajări din afara României. Cei care au luptat în revoluţia din decembrie 1989 au prins curaj si au dus până la capăt dorinţa tuturor românilor. Presa a fost cea care a informat lumea despre reuşita revoluţiei şi cea care a asigurat că lucrurile şi-au intrat pe un drum normal.
Bibliografie
Brucan Silviu, Generatia irosită, Bucuresti, Editura Teşu, 2007
Constantiniu Florin, O istorie sinceră a poporului român, editia III Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002
Davies Peter Siani, Revoluţia română din Decembrie 1989, Editura Humanitas, Bucureşti 2006
Dorin Mihai, România de la comunism la mineriade, Bucureşti, Editura Institutul Cultural Român, 2006
Dumitru Preda, Retegan Mihai, 1989 Principiul Dominoului. Prăbuşirea regimurilor conuniste europene Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000
Iliescu Ion, Revoluţie şi reformă, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 1994
Nicolaescu Sergiu, Lupta pentru putere decembrie `89 Bucureşti, Editura All, 2005
Scurtu Ioan, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în Context Intenaţional, Bucureşti, Editura Enciclopedică & Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2006
Valeriu Emanuel Faţa necunoscută a “Europei Libere” Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2001
Mărturii & Articole de presă
“Caietele Revoluţiei” nr.1/2005
“Caietele Revoluţiei” nr.2/2005
E un început în tot sfârşitul, Bucureşti, Editura Casa Radio, 1998
Revoluţia română văzută de ziarişti americanişi englezi S.C. “Helicon” Banat S.A.
[1]Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în Context Intenational, Bucureşti, Editura Enciclopedică & Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2006, p 128
[2]Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere decembrie `89 Bucureşti, Editura All, 2005, p. 35
[3]Ioan Scurtu …..,p. 208
[4]Ibidem 36
[5] Ion Iliescu, Revoluţie si reforma, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p.48
[6] Dumitru Preda, Mihai Retegan 1989 Principiul Dominoului. Prăbuşirea regimurilor conuniste europene Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 449
[7] idem
[8] idem
[9] Revoluţia română văzută de ziarişti americani şi englezi, S.C. “Helicon” Banat S.A. 1991 p. 8
[10] idem
[11] Ibidem, p 39
[12] Sergiu Nicolaescu ,,,, , p. 37
[13] Florin Constantiniu O istorie sinceră a poporului român, editia III Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p.505
[14] Ibidem p.507
[15] Ioan Scurtu…, p. 268
[16] Mihai Dorin România de la comunism la mineriade, Bucureşti, Editura Institutul Cultural Român, 2006, p. 189
[17] Dumitru Preda, Mihai Retegan…, p. 473
[18] “Caietele Revoluţiei” nr.2/2005 p. 36
[19] E un început în tot sfârşitul, Bucureşti, Editura Casa Radio, 1998, p. 345
[20] idem
[21] Ibidem, p.346
[22] Mihai Dorin…p. 207
[23] http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1998/current12/mi26.htm
[24] http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1998/current12/mi26.htm
[25] http://www.ioanscurtu.ro/content/view/32/1/
[26] Ioan Scurtu…., p. 315 – 316