"Să gândești este dificil.
De aceea majoritatea oamenilor judecă."
Carl Jung

IONUT COJOCARU

2012 / 12 mai

Basarabia în istoriografie. De la realitatea istorică la dezinformare

Carnet de istoric

Aparut in BASARABIA 1812 – 2012 Documente si Cercetari coord. Victor Craciun, Editura Semne, 2o12

A scrie despre Basarabia este o obligaţie a istoricilor. Dacă din punct de vedere politic lucrurile în privinţa acestei zone se mişcă greu în ceea ce priveşte domeniul ştiinţific, cercetătorii se pot pronunţa în urma demersurilor efectuate obiectiv fără teama de altadata. Această provincie a rezistat vremurilor deloc blânde sub otomani, ţarişti, sovietici în diferitele etape ale istoriei când era nevoită să-şi accepte suzeranul. Realitatea istorică dovedeşte că basarabenii şi-au păstrat limba, obiceiurile şi tradiţiile româneşti sub ocupaţie, lucru greu de realizat ţinând cont că ocupatorul acestei provincii s-a numit Imperiul Ţarist şi mai apoi Uniunea Sovietică.

Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România, în martie 1918, după mai bine de o sută de ani de ocupaţie rusească. În perioada următoare unirii, despre Basarabia s-au publicat numeroase studii de certă valoare ale unor reputaţi istorici: Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Ion Nistor, Alexandru Boldur dar şi memoriile unora dintre participanţii la evenimente: Constantin Stere, Ion Pelivan, Ion Inculeţ, Onisifor Ghibu. Aceste studii şi memorii au abordat Basarabia dintr-o perspectivă naţională şi ştiinţifică, fundamentându-şi concluziile şi judecăţile de valoare pe date istorice incontestabile.

Istoricul Alexandru Boldur publica la Chişinău în 1928 un studiu: Unirea. Analiza psihologică a evenimentelor 1918-1928 în care arată ca se desprind trei concluzii în ceea ce priveşte opiniile unirii Basarabiei cu România: a) rolul principal în Unire l-au jucat factorii din Regat şi anume armata şi cei care reprezentau Regatul ca  Stere, Marghiloman, b) propaganda dusă de ardeleni a accelerat procesul şi c) unirea se datorează basarabenilor.[1]

Prima concluzie este susţinută de adversarii Unirii, adăugând fiecare în parte diferite nuanţe funcţie de interesul propriu. Cea de-a doua părere este susţinută de Onisifor Ghibu, participant la evenimente, care în cartea sa De la Basarabia rusească la Basarabia românească – Cluj, 1926 afirma: “Dacă în Basarabia n-ar fi acţionat în aceste vremuri extrem de critice şi alţi factori decât cei basarabeni, întreaga mişcare naţională de până aici ar fi rămas o simplă aventură naivă…Sfatul Ţării n-a avut norocul să se poată constitui pe baze pur naţionale….şi aceasta din cauza amestecului revoluţionarilor basarabeni veniţi de la Petrograd sub conducerea lui Inculeţ”[2]. Ultima concluzie formulată este susţinută de Ion Nistor care scria în 1923, în Istoria Basarabiei – carte apărută la Cernăuţi: “De formă Basarabia este un stat independent, în realitate însă noua republică n-avea nici organizarea cuvenită şi nici condiţiile de dezvoltare necesare pentru propăşirea unui stat. Fiecare om cu judecată îşi putea da seama că proclamarea republicii nu era decât un expedient vremelnic…Gândul acesta nemărturisit, trăia ascuns în cutele cele mai lăuntrice ale sufletului fiecărui moldovean adevărat….la privirea steagurilor biruitoare şi a ostaşilor eroici grupaţi sub adumbrirea lor, precum şi în urma propagandei de trezire şi deşteptare a conştiinţei naţionale, ce se făcea pe o scară foarte întinsă, de o pleiadă întreagă de intelectuali români din vechiul Regat, din Ardeal şi din Bucovina, se trezi în sufletul moldovenilor dintre Prut şi Nistru şi îndeosebi ale conducătorilor lor ideea consolidarităţii naţionale şi dorul de a se întoarce în sânul patriei mame”.[3]

Starea de fapt în Basarabia ieşită de sub dominaţia Imperiului Ţarist era cu totul pozitivă şi de o apropiere cât mai trainică cu vechiul regat. Rolul principal în Unirea Basarabiei cu România l-a jucat o generaţie întreagă, rol asumat în totalitate de actorii principali ai unirii, în special de Constantin Stere. Conştiinţa unităţii româneşti n-a putut fi distrusă cu toate persecuţiile la care românii au fost supusi. Revoluţia din februarie din Rusia a adus speranţe popoarelor asuprite de la periferiile imperiului ceea ce a făcut ca finlandezii, polonezii, letonienii, lituanienii, estonienii să lupte şi să-şi creeze state independente[4]. Pe fondul acestui context a apărut şi mişcarea de eliberare a românilor basarabeni. O parte dintre tinerii intelectuali basarabeni care se aflau la studii în principalele oraşe ruse au fost marcaţi de flacăra revoluţionară, susţinând dreptul basarabenilor la autodereminare. Ion Inculeţ, reprezentant al generaţiei Unirii afirma: “noi, fireşte, doream izbânda revoluţiei. Problema la început era cu atât mai uşoară, cu cât în lupta pentru dezrobirea politică, socială şi economică, noi cei din neamuri străine, aveam alături majoritatea poporului rus, dornic de a răsturna autocratismul. Ceva mai tarziu căile s-au despărţit, când naţionalităţile au prins a reclama drepturile lor. Unele au învins, ca polonezii, finlandezii, românii din Basarabia. Altele ca ucrainienii, georgienii au căzut sub un jug şi mai greu”[5].

Grupările din Basarabia s-au constituit şi sub formă de partid, militarii basarabeni s-au întrunit la Odessa la 2 martie 1917 şi au înfiinţat Partidul Progresist Moldovenesc iar la 2 aprilie a apărut Partidul Naţional Moldovenesc care în aceeaşi primăvară a anului 1917 au fuzionat cu scopul obţinerii autonomiei şi independenţei. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Republica Democrată Moldovenească (Basarabia), stat autonom în cadrul Federaţiei Ruse. Două zile mai târziu au fost validate mandatele deputaţilor aleşi în Sfatul Ţării.

Contextul istoric al acelei perioade a favorizat trecerea de la faza de  autonomie la cea de independenţă după ce Rada de la Kiev a proclamat independenţa Ucrainei, stat care a manifestat pretenţii teritoriale asupra Basarabiei coroborată cu imixtiunea trupelor bolşevice în Republica Moldovenească şi ameninţări din partea Petrogradului. Pe fondul acestor tensiuni Consiliul Directorilor (o parte a acestuia era arestat de bolşevici) a făcut apel la guvernul român, aflat la Iaşi pentru a trimite armata să restabilească ordinea consfiinţită de Sfatul Ţării prin proclamarea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti la 24 ianuarie 1918. Tot la această dată, istorică, un grup de intelectuali au lansat o Declaraţie prin care îşi manifestau dorinţa de unire a tuturor românilor: “Ţara de mâine a românilor trebuie să cuprindă întreg pământul locuit de ei, de la Tisa şi până la Nistru, şi încă dincolo de acest râu, până unde se întinde graiul românesc”[6].A fost practic prima declaraţie de unire care a anunţat idealul poporului român: unirea tuturor românilor într-un stat unic.

În şedinţa din 27 martie 1918 Sfatul Ţării a adoptat istorica Declaraţie de Unire a Basarabiei cu România în prezenţa primului ministru al României, Alexandru  Marghiloman. Cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 de abţineri deputaţii basarabeni au votat pentru unire. După Unire în Basarabia s-a restabilit autoritatea statului român în toate domeniile iar dominaţia rusă a fost înlăturată. La 27 noiembrie/10 decembrie 1918, după ce s-a votat Legea privind reforma agrară în Basarabia, majoritatea deputaţilor Sfatului Ţării au acceptat anularea condiţiilor conţinute în actul de la 27 martie/ 9 aprilie 1918 referitor la unirea Basarabiei cu România. Prin adoptarea Declaraţiei de unire necondiţionată, Sfatul Ţării, în calitatea sa de for legislativ al Basarabiei, îşi duce la bun sfârşit misiunea istorică, autodizolvându-se. La 28 octombrie 1920, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, patru din principalele puteri aliate au hotărât să recunoască unirea Basarabiei. Tratatul pentru această recunoaştere a fost depus la Paris la 19 mai 1922[7].

În istoria sa, poporul român nu a fost unul care să caute să acapareze teritorii, să profite după urma altor naţiuni sau să subjuge economic vreun stat. Un manual de dezinformare, foarte bine făcut în sensul său mi-a fost dat să găsesc la Chişinău. Cartea de Istorie pentru clasa a XII-a scrisă de Sergiu Nazaria, Alexandru Roman, Mihai Sprînceana, Sergiu Albu-Machedon, Anton Dumbravă, Ludmila Barbuş, publicat la Editura Cartea Moldovei, Chişinău, 2006 îi învaţă pe elevi istoria aşa cum îşi doreau cei care erau la conducere în acea perioada. Acest manual care încă există în sistemul de învăţământ din Republica Moldova face rău atât cetăţenilor moldoveni cât şi celor români. La pagina 12 criza economică mondială este prezentată astfel: “… din anii 1929 – 1933 a lovit crunt şi în ţărănimea Basarabiei. În anii 1929 – 1933 mulţi ţărani şi-au pierdut pământul. Se ruinau de regulă, acei care aveau mai puţin de 10 ha de pământ. Agricultura suferea mult şi de pe urma izolării ei de tradiţionalele pieţe de desfacere din Rusia….Toate avantajele în această privinţă le aveau proprietarii din celelalte regiuni ale României, care beneficiau de protecţia guvernului în sferele creditului, tarifelor şi mijloacelor de transport.” Referitor la politica economică a României în Basarabia!?

Aflăm pe pagina urmatoare că această criză economică mondială: “a avut un caracter dualist. Pe de o parte, s-au făcut eforturi pentru integrarea ţinutului în economia statului român, pe de altă parte, nevoile Basarabiei de credite şi mari investiţii capitale nu erau satisfăcute, deoarece pe plan internaţional problema Basarabiei nu era soluţionată…ţinutul pruto-nistrean s-a transformat într-un apendice agrar al României regale, într-o piaţă de desfacere a producţiei industriale a monopolurilor române şi străine”. Referitor la statutul şi regulamentul de funcţionare al Sfatului Ţării ne este prezentat un organ care dorea independenţa totală şi colaborarea cu Rusia “greu încercată de soartă” în acele momente.

La pagina 70, găsim explicaţii: “Unii lideri ai Sfatului Ţării negau totalmente apartenenta lor la ideea românismului”. La Congresul gubernial al oraşelor Ion Inculeţ, unul dintre cei mai activi oameni ai unirii Basarabiei cu România, a spus: “Separatism  în Basarabia, mai ales de cel românesc, nu există  şi dacă sunt de aceştia care privesc peste Prut, ei reprezintă doar un mănunchi de oameni. Calea Basarabiei se intersectează cu calea Rusiei, deoarece nu există  vreo ţară mai liberă  decât Rusia. Aşa vede lucrurile şi ţăranimea basarabeană… Chiar şi în prezent, când asupra Rusiei s-au năpustit atâtea nenorociri, nici într-un sat nu veţi auzi vorbe despre separarea de Rusia. Invers, în multe sate spun că stabilirea unei cârmuiri de sine stătătoare va însemna separatism, iar de aici nimeni nu se gândeşte la separatism… În prezent ne ameninţă Ucraina şi România, mai ales e mare pericolul din partea României. Nimeni din organizatorii creării organului ţinutal n-are nici gând de separare şi toţi doresc să conlucreze în strânsă unitate cu mareaţa Rusie”.

Subiectul este dezvoltat în aceeaşi notă.  La pagina 73 găsim un nou citat al lui Ion Inculeţ în calitate de preşedinte al Sfatului Ţării: “Sfatul Ţării, desigur, e pentru cea mai strânsă unire cu Republica Democratică Federativă Rusă iar toate zvonurile despre o oarecare orientare românească sunt absurde şi n-au nici un temei. Zvonul despre introducerea trupelor româneşti pe teritoriul Republicii Moldoveneşti e o absurditate totală”.

I. Ţurcanu, prezentat ca istoric comentează subiectul: “Faptele demonstrează că…Sfatul Ţării nu a avut totuşi destulă tărie şi autoritate pentru a stăpâni efectiv întregul teritoriu al Basarabiei, cu atât mai puţin pentru a organiza şi realiza unirea. După istoricii C. Kiriţescu şi St. Ciobanu rolul armatei române în realizarea Unirii a fost decisiv…. Aşadar, discuţia a fost iniţiată de guvernul român, care de fapt a propus o soluţie gata, pe care Sfatul Ţării era chemat doar s-o voteze.”

Tot la acest subiect, Negrei I., Postărencu D. afirmă cu privire la procesul de unificare cu România: “În ajunul intrării Armatei române în Chişinău (se induce idee că armata română a intervenit pentru a ocupa şi cuceri Basarabia), peste tot era o completă dezorientare…Trupele române inaintară….rămăşiţele bolşevice erau aruncate peste Nistru, lăsând 10 000 de morţi pe teren.”

Capitolul 8, p.77, Soarta Republicii Moldoveneşti şi Actul Politic de la 27 martie 1918 este prezentat pe aceeaşi linie: “Când din Chişinău a fugit banda bolşevică, a spus Pantelimon Erhan, am respirat aer liber, dar inima mea simte că încă nu toate necazurile noastre au luat sfârşit… Mi-e teamă de acele sate şi oraşe, unde este încă atât de puternică influenţa bolşevicilor şi neîncrederea în Sfatul Ţării,… unde cu furie se transmite din gură în gură că  Sfatul Ţării a vândut Basarabia pentru bani României. Şi e trist faptul că despre aceasta vorbesc nu doar masele întunecate şi neştiutoare, dar şi intelectualitatea”.

Istoricul Gh. Cojocaru prin scrierile sale, obiective în fond, apare ca un personaj subiectiv şi în neconcordanţă cu realitatea. Mai mult chiar, rău intenţionat prin prezentarea unor puncte de vedere în discordanţă cu documentele din arhive.

La pagina 79, se vorbeşte despre punctul de vedere al ţăranilor din satul Mereni: “Noi nu avem nevoie de unire, Sfatul Ţării ne-a trădat, nu avem nevoie de jugul românesc”.

În manual sunt prezentate pe larg, chiar detaliate evenimetele secolului al XX-lea în care atitudinea pro rusă este evidentă după principiul: lumina vine de la răsărit. Romanii sunt prezentaţi ca naţiune cotropitoare, care prin forţa armelor au ocupat Basarabia profitând de “clipele grele prin care trecea săraca Rusie”.

Desigur este un manual de propagandă şi îndoctrinare a elevilor moldoveni. Din păcate, ca şi în alte cazuri ISTORIA, este prima materie reformată când un sistem vine la putere. Evident, în anii `60 – `90, elevii moldoveni învaţă despre perioada de “înflorire” economică a Republicii independente, ajutată de Uniunea Sovietică.

Nu cred ca are rost să scriu aici că Basarabia este românească, că unirea cu România nu a fost forţată iar guvernul de la Bucureşti a considerat oricare parte a României ca fiind românească aşa cum am arătat mai sus. Nu cred că se pot găsi în perioada interbelică exemple care să confirme contrariul. Chiar şi minorităţile se bucurau de drepturi şi libertăţi: Art. 5 Constitutia din 1923 “Românii, fără deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi”.

Cred că este o datorie a noastră, a istoricilor de lua poziţie şi de a-i arăta şi combate cu argumente ştiinţifice pe cei care încearcă să manipuleze istoria.


[1] Iurie Colesnic, Generaţia Unirii, Chişinău, Editura Museum, p.8

[2] Iurie Colesnic, p. 8

[3] Ibidem, p. 9

[4] Ludmila Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 34

[5] Ibidem, p. 35

[6] Ibidem, p. 37

[7] Marin C. Stănescu, Armata română şi unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România 1917-1919, Editura  Ex Ponto, Constanţa, 1999, p.98

No comments so far.

LEAVE YOUR COMMENT